Prin misteriosul domeniu

Ultimul interviu acordat de maestrul Ion Vlasiu(1908-1997)

La îndemnul prietenilor Eugen Todoran şi Cornel Câlţia am plecat într-o expediţie de vară, în Munţii Gurghiului, să-l vizităm , la casa de la

Bistra, pe maestrul Ion Vlasiu. Au rămas de pe urma acestei călătorii, două casete video şi câteva fotografii. A rămas în primul rând amintirea întâlnirii cu Ion Vlasiu, o întâlnire care nu avea nimic din superficialitatea şi precipitarea vietii noastre bucureştene. La casa de la Bistra de Mures, maestrul,( secondat de  fiica sa, distins critic de artă plastică, doamna loana Vlasiu,) ne-a întâmpinat iscoditor, un pic enigmatic, observându-ne măsurat, un pic decepţionat „ de vremuri” şi mai ales cam amârât din pricina „răutăţii omeneşti”. Am receptat întâlnirea aceea ca pe o concesie pe care ne-o făcea, de hatârul prieteniei,ospitalier şi dedat amintirilor, încântâtor,şarmant cu doamnele, grav, amuzant, şi mai ales, profund.

Domnul Vlasiu se afla deja pe o culme de pe care sensurile se vedeau altfel… 

Prin simplificare, rămânea pentru noi traseul uluitor al unui mare artist care a făcut din calitatea lui de român principala sursă de inspiraţie a vastei sale opere. Căci în sculptură, pictură şi literatură, Ion Vlasiu a fost un mare artist român, prins până-n străfundurile fiinţei sale de spiritualitatea şi fiinţa româneasca.

La vremea toamnei reci, am intrat în atelierul său împreună eu un coleg operator, care a putut filma, de astă dată cu o cameră profesională, un dialog în atelier, un dialog intimidat (cum se va vedea) de lumină si de faptul că altfel vorbesc oamenii când cineva îi filmează, îi luminează şi-i scruteaza. Casetele cu destăinuirile maestrului de la Bistra vor mai aştepta, probabil, o vreme, până când vor prinde chip şi vor ajunge la cititor sau telespectator. Interviulu meu bucurestean, cu comentarii şi fireşte cu imagini de la Bistra, a fost transmis, pe un post tv într-o amiază, pe vremea in care emisiunea mea „Punct de întâlnire” nu fusese încă suspendată. Acum, când Ion Vlasiu a trecut dincolo, în lumea apelor limpezi şi-a misterului deplin, mi-am permis, cu acordul fiicei sale, să-l transcriu (fireşte, fragmentar şi să vi-l oferim. Este ultimul interviu tv cu Ion Vlasiu. Astăzi, toate vorbele sale sună parcă altfel, stârnind cercuri concentrice în memoria noastră. S-a stins un român adevărat.

 

* Oriunde-aş deschide ultima carte a maestrului Ion Vlasiu găsesc ceva ce-mi place, demn de luat în seamă, în stare să-mi pună în mişcare rotiţele imaginaţiei. Astă-vară, la Bistra de Mureş, sus,sub Munţii Gurghiului, într-un ţinut cu păduri şi ape învolburate, când i-am atins de fapt „domeniul” cu misterul lui şi cu farmecul lui, creat de artist în bună înţelegere cu locurile, m-am gândit cu melancolie la zilele cu burniţă şi plumb sur în care amintirea verii o să fie un fum… La zilele în care vom intra oarecum stângaci în atelierul din strada Pangratti, chiar peste drum de Televiziune, iar microfonul şi camera or să fie doar piedici nevolnice în calea comunicării.

Bine v-am găsit, maestre, în atelierul bucureştean.

Bine că m-aţi găsit, că puteaţi să nu mă găsiţi…

Am aflat că v-aţi întors de la Bistra.

M-am întors. Ce era să mai fac acolo? A venit zăpada…

De când aveţi atelierul ăsta?

Atelierul ăsta… cred că se vede, s-a umplut cu lucrări. ÎI am de mult timp. Da’ mie-mi plac atelierele goale. Dacă aş avea un atelier alături în momentul de faţă, n-aş expune dacât două trei lucrări şi atunci aţi şti precis la ce m-am uitat şi la ce v-aţi uitat dumneavoastră.

Ştiţi, loana mi-a dezvăluit ceva: faptul că la un moment dat aţi dorit să scrieţi o carte « Atelierele mele ».Aţi avut motive să vreţi să scrieţi o asemenea carte ? În defintitiv ce e atelierul ? Un spaţiu de lucru, o cameră în care persistă un aer anume, în care trăiesc amintirile, inspiraţia. Există ea, inspiraţia ? 

Am avut motive. Atelierul e pentru sculptor foarte important. Nu ştiu, nu vreau să fac o paralelă greşită, dar este ceea ce e pianul pentru un compozitor. Am avut şaptesprezece ateliere.

Care-a fost primul?

Primul a fost în grădină, la bunicu’. Ăla a fost cel mai bun atelier.

Totuşi aici s-au adunat, hai să zic, câteva zeci de lucrări.

Sunt marmore. Uite, portretul acela e al unui mare filozof, şi scriitor, şi filolog, de toate la un loc. Al lui Edgar Papu. Şi Eminescu acela, din păcate, e numai în machetă, n-am mai apucat să-l lucrez…

Din ce perioadă sont lucrările ? Sunt din mai multe perioade. 0 parte din lucrări au fost expuse la retrospectiva mea. Dar lumina asta mă-înnebuneşte! ( « se uită puţin iritat, dar şi amuzat chiar în reflector.) Mă încălzeşte pe dinafară nu pe dinăuntru. „Maternitatea » aceea e nouă. Am avut şi-un portret al lui Eminescu, dar l-am dat, nu-l mai am.

0 să-ncercăm să-l filmăm noi, eventual. Nu se mai întâlneşte el cu dumneavoastră…

Multe din lucrările dumneavoastră sunt plecate, le-aţi dat, sunt în ţară sau in străinătate. Ce simţiţi faţă de ele ?

De obicei nu dau lucrările nefotografiate. Vreau fotografii bune, îi « năcăjesc » pe fotografi… Nu… simt că nu am vervă azi…

Lăsaţi asta, haideţi să facem abstracţie de faptul că Emil Lungu ne filmeazâ. Astă-vară, când v-am filmat la Bistra…

Da’ vreau să vă-ntrerup, să vă spun ce frumoasă sunteţi, asta mă mută pe alt plan datât atelierele mele…

La Bistra era o natură extraordinară, fermecătoare…

Aţi avut voi zile bune. După ce-aţi plecat au venit zilele urâte.

…o natură minunată un loc anume pentru inspiraţie . La Bucureşti ce vă inspiră, să scrieţi,să pictaţi ,să sculptaţi ? 

La Bucureşti? Nimic. Bucureştiul mă distrage, mă cheamă cu expoziţii, evenimente, citesc ziare, foarte puţin timp îmi rămâne pentru lucru… aşa, acum am lucrat un pic să pregătesc pentru voi atelierul… Mai mult literatura m-a furat în ultimul timp.

Ce-aţi mai scris? După „Obraze şi măşti”?

Păi, am o carte pe care-am terminat-o la Bistra şi am găsit-o bătută la maşină aici. Ăsta-i momentul când mă întâlnesc cu o carte, foarte promiţător. Că pe urmă citesc manuscrisul şi spun  ca tot nu e gata. Adevărul e că-i foarte greu să faci un lucru finit. Arta? Nu, nu e ca o meserie pe care să o înveţi, s-o ştii şi să te baţi în piept, să te duci la decoraţie ! Cu fiecare zi se lărgeşte orizontul problemelor, devine mai vast, şi mijloacele tale sunt alea cu care ai plecat la drum.

Totuşi , ultima dvs. carte dezvăluie mult din intimitatea actului de creaţie.

Bine, aveam o verva mai clară, e scrisă-n ’75 cam, din ’75 până acum au trecut câţiva ani buni. Şi eu am pierdut posibilitatea de a mă exprima. Cum se cheamă? Oral. Oralitatea mea-i foarte năcăjită…

Dacă ar fi acum să ne gândim mai mult la Bistra… Acela e un loc mai mult al tăcerii şi al reflexiei.

La Bistra nu-ţi cere nimeni nimic, de aia este foarte bine. Acolo nu eşti supus la nici o caznă de nici o natură. Bucureştiul este un oraş foarte solicitant după părerea mea. În Bucureşti întotdeauna cineva îţi taie drumul, te solicită. La Bistra trace o săptămână şi nu vine nimeni la atelier.

Şi culorile parcă-s altfel!

Culorile sont culorile aspre ale Ardealului, albastru, verde mult, acuma-i toamnă. Şi se mai încălzeşte peisajul, sunt ape şi în sfârşit şi oamenii sunt ca şi munţii , laconici…

Interesant, eu v-am vazut acolo ca într-un domeniu al dumneavoastră puţin misterios aşa mi s-a părut mie Bistra...

0, săracul de mine. E un loc de fugă unde m-am ascuns de lucruri care sunt piedici în viaţă. Atât.

Dar nu-i paradoxal? Căutaţi un loc de fugă şi în acelaşi timp arta dumneavoastră vine către oameni : Nu-i un paradox ?

Nu, dimpotrivă. Poate fiindcă mă gândesc prea mult la ceea ce ar trebui să vrea ei să le dăm noi. Legătura dintre artişti şi oameni,public, asta m-a neliniştit tot timpul, ăsta-i motivul pentru care am şi făcut expoziţii. E drept că într-un fel am fost răsplătit. Adică, din ce în ce expoziţiile mi-au adus mai multă prietenie şi oarecum m-am clarificat (…) Dar ce e clarificarea într-o viaţă de om? Poate altceva e clarificare, poate altceva.

 

Fragment de interviu publicat in Ecart , 18 septembrie 1998 nr.1 si difuzat în documentarul TVR « Prin misteriosul domeniu » de Cleopatra Lorintiu  in 1996.