Unii mă bombardează cu întrebări cu tâlc despre ce se va petrece în Turcia supranumită nu demult Turcia lui Erdogan, după alegeri şi a ce miroase această situaţie. Alţii se indignează de călătoriile premierului român Victor Ponta, iar alţii de schimbarea de macaz a preşedintelui român Klaus Werner Johanis.(Nu e mai simplu pe la alţii? preşedinte, premier, „un singur glas o singură voinţă”… citat din memorie, una îndurerată…)

Unii jurnalişti sunt mustraţi la conferinţele de presă, alţii sunt acoperiţi, alţii sunt descoperiţi, într-o sarabandă care tare mă tem că nu spune nimic femeii din Botoşani căreia grindina i-a distrus toate straturile cu ceapă şi mărar, năpăstuiţilor din Mehedinţi, din Dâmboviţa sau din Oltenia, din Vaslui sau din Dorohoi, sau celor care privesc neputincioşi la pământul crăpat vrednic de nemărginirile texane. Dar nu, aici nu vor găsi petrol. Era ceva cu gazele de şist, parcă, dar după manifestări vasluiene furibunde (te şi miri de unde aveau bani de articole pentru propagandă când nu aveau ce pune pe masă, la prânz!) aventurierii de la Chevron au plecat spre orizonturi mai clemente sau măcar spre orizonturi în care oamenii ştiu ce vor „cu toată dragostea„ cum spune un comentator. Dar nu, nu e bine să citez din nici un comentator. De ce ? Păi doar suntem profund divizaţi, noi, românii, asta e starea noastră naturală, asta e natura actuală a verii, unii recunosc meritele „maestrului în piatră”, alţii zic că ei au auzit doar de Brâncuşi. În vremea asta lumea normală se bucură de sfârşitul de an şcolar, de micile festivităţi, de copiii cu flori în braţe, purtând coroniţe şi bucurându-se de o lume diferită. Diferită de cea din minţile unora.

Reţeaua de socializare pare un câmp de bătălie cu litere şi imagini în care foşti amici sau pur si simplu cunoştinţe ajung să se împroaşte cu ce cade la îndemână. Premierul e blamat că participă la jocurile de la Baku boicotate copios, până mai ieri asistam însă la ode şi reverenţe făcute chiar la sediul general al UNESCO Paris în faţa soţiei preşedintelui Aliev. Lidera opoziţiei de pe la noi joacă în sceneta „Capra cu trei iezi” momind un şcolar disimulat cu ”materiale electorale”. Nu există limită pentru ridicol. Televiziunile se joacă de-a râsu-plânsu în aşa fel încât, ei da, marile probleme ale societăţii româneşti par palide.

Dosare de corupţie, delapidări, sute de milioane de euro de negăsit, aşezate delicat şi cu pricepere în paradisuri fiscale? Abuzuri în justiţie, oameni care şed la mititica şi apoi se constată că a fost o greşeală.Oameni ultragiaţi, umiliţi, bătuţi, abuzaţi, închişi cu forţa în secţii de psihiatrie, oare e real sau halucinăm?

La o aruncătură de băţ manevre, ameninţări belicoase, stări incediare, oameni mobilizaţi, cazărmi, efective, planuri de strategie. Continentul se frământă, lumea se frământă, iată şi declaraţia de ieri seară: ”Amplasarea de echipamente militare de către Statele Unite pe „flancul de est” al NATO, inclusiv în România, va submina dispozițiile-cheie ale Actului Fondator Federația Rusă-NATO din 1997, a declarat luni (15 iunie 2015 n.n.)seară Ministerul rus al Afacerilor Externe, citat de agenția de presă RIA Novosti, în ediția rusă online.”

Poate că vara le-a luat minţile, poate că vara ne-a luat minţile, poate că suntem un experiment naţional de manipulare şi dezinformare, iar dedesupturile acestor zile le vom înţelege mai tîrziu. Totul e să nu fie prea târziu. Cleopatra Lorinţiu

Cei din Runcu Salvei chiar că au prieteni, ajutoare, susţinători. Aceea e viaţa reală.Faţă de milionul de prieteni imaginari de pe FB ai unora, cred că cei din Runcu Salvei ies cîştigători la capitoul prietenie reală şi nu virtuală.

Cleopatra Lorinţiu

O solidaritate fără precedent ianuarie 2015

O lume întreagă este azi solidară. Libertatea de expresie reprezintă unul din fundamentele lumii contemporane. Apărarea ei este esenţială. Umanimul, dialogul, toleranţa trebuie să fie primordiale.

Impresionantă această solidaritate internaţională, manifestată pe toate meridianele, explicită, afirmată, demonstrată în marşul republican de solidaritate cu poporul francez, cu victimele atentatelor sângeroase din acest debut de ianuarie 2015! Cel puțin 3,7 milioane de persoane au manifestat duminică în Franța contra terorismului după atentatele mortale din ultimele zile la Paris, o cifră ce reprezintă cea mai mare mobilizare înregistrată vreodată în țară, a anunțat pentru AFP Ministerul de Interne.Dincolo de apartenenţă socială, dincolo de religie, dincolo de rasă, de etnie, oamenii planetei au vrut parcă într-un elan uriaş de emoţie să exprime ideea că dialogul, comunicarea, înţelegerea sunt o pavăză contra obscurantismului, terorismului, barbariei.(vezi pagina de ziar)

https://www.youtube.com/watch?v=ILE2X5lwG6U&feature=share

La graniţa dintre ani…(decembrie 2014)

Ar trebui să ne considerăm norocoşi fiindcă trăim într-un spaţiu cu climă temperată, cu ierni mai degrabă friguroase, cu luni de noiembrie în care nu vezi geana soarelui, cu lapoviţe şi ninsori, climă în care apariţia moşilor roşii încărcaţi cu cadouri şi dotaţi cu bărbi albe caraghioase, este plauzibilă! Totdeauna i-am compătimit din suflet pe cei de pe alte latitudini, condamnaţi iremediabil la palmieri, surf, căldură şi răcoritoare din belşug la vreme de iarnă. 

În consecinţă, sunt pe la noi şi lucruri bune. Am vrut să încep aceste rânduri de final de an cu un gând sprinţar şi copilăresc fiindcă, s-o recunoaştem, numai copilul din noi e capabil să se bucure la sfârşitul de an.

Asta măcar ne putem permite. În vraiştea generală, în atmosfera buimăcitoare a acestui final de an politic, electoral, din care, odată ieşiţi, ne aruncăm la fel de ameţiţi de evenimente, spre altceva.

Datele economice şi financiare ni le spun finanţiştii, economiştii, contabilii ţării. Datele juridice ale operaţiunii ample declanşate evident sub impuls extern, ni le comunică non stop massmedia, alertată brusc atunci când vine vorba de detenţii preventive, procese şi cătuşe. Turnesol adevărului va fi aplicat însă peste ceva timp.

Asistăm buimăciţi la etalarea în fiecare seară a numelor şi averilor fabuloase din „mafia retrocedărilor”, sumele sunt atât de halucinante pentru noi, cei obişnuiţi să numărăm câteva sute de lei noi în portmoneu, încât dramoleta aceasta pare cumva desprinsă din fantastic.

V-aş ruga să vă reîntoarceţi poate cu gândul la serialul pe care l-a publicat ziarul nostru, serial despre soarta tragică a pădurii române şi semnat de un expert într-ale pădurii : Grigore Avram.Câtă dreptate avea. Vedem cum diverse ( diverse, dar cu sutele, nu cazuri izolate !) persoane s-au căpătuit cu milioane, sute de milioane, ba chiar ajung la miliard prin accesarea unei caracatiţe netrebnice, defavorizând sau furând pe alţii, mai slabi şi mai neputincioşi, sau furând simplu, statul, adică de fapt furând din buzunarul fiecăruia din noi.

Într-o asemenea conjunctură mai că mi-ar fi şi jenă să amintesc faptul că avem disciplina „etică” pe la unele şcoli şi facultăţi. Oare ce le pot explica profesorilor tinerilor învăţăcei ?

Cu specificitatea noastră, se pare că am avut iarăşi cea mai spectaculară abordare a ideii de economie de piaţă, un fel de struţocămilă bizară, cu picioare de lemn şi creier de delicvent. Soluţiile specialiştilor rămân pe hârtie iar în practica ce de toate zilele rămânem cam ades sub spectrul aleatoriului.

Stăm mai bine în schimb la toleranţă, la acceptarea diferenţei, la cultivarea ei într-un spirit constructiv.Dovadă, opţiunea cea mai importantă şi evidentă a celor care s-au dus la vot. Din perspectiva noastră, a unui ziar care afirmă importanţa multietnicităţii, a armoniei şi armonizării culturale, a dreptului minorităţii de a-şi face auzită vocea, de a-şi cultiva limba şi obiceiurile, de a-şi păstra obiceiurile şi tradiţiile, atunci numai de bine ! S-ar părea chiar că într-un elan general est-european inspirat de nuanţele melting-pot-ului american, şi alte state din această parte de lume sunt impulsionate în acelaşi sens aşa încât iată, „Ucraina s-a dotat cu un nou guvern prooccidental ce include o americancă, un georgian și un lituanian în posturi cheie”.Donald Tusk,preşedintele Consiliului european praspăt intrat în funcţie, provine din minoritatea caşubă ( kaszebizna) din Polonia iar primul ministru francez este născut la Barcelona şi nici măcar în 1981 nu era încă cetăţean francez !Lumea se schimbă aşadar. Ne place să credem că sunt semne bune.Asta nu înseamnă însă că valorile naţionale ar trebui abandonate. Noi credem în continuare că respectarea lor face parte din esenţa unui popor: aşadar pentru la anu’, îmi doresc ca poporul român, înţelept şi tolerant cum este, să se apere şi pe sine însuşi. An Nou Fericit !

 Identitatea naţională România: La mulţi ani ! Zaman, 1 decembrie 2014

Lumina pădurii.18 februarie 2014Un semnal de alarmă, îndemnul de a îngriji şi apăra pădurile României, sursă de sănătate şi echilibru pentrucei de azi şi pentru cei de mâine.

Fascinaţia numită Piri Reis. 18 februarie 2014

Cât durează solidaritatea ? Din Zaman nr.22 (2 , 2014)

Am stat cu toţii cu privirile nedezlipite de ecranele televizoarelor, aşteptând înfriguraţi, în clipa accidentului aviatic din Apuseni, încercând să pricepem ce se petrece, apoi înţelegând treptat, treptat, gustând din neputinţa generală ca dintr-un fruct amar şi parcă otrăvitor.Tragedia a adus pe ecrane câţiva oameni excepţionali, despre care lumea cea largă nu ar fi aflat adevăruri, fără această nenorocire. Salvatorii moţi, medicii din avion, aviatorii şi evident în primul rând doctorul chirurg Radu Zamfir de la Fundeni, care prin sângele rece, capacitatea de concentrare, omenia şi profesionalismul lui a uimit şi încurajat o ţară întreagă. Aşa se nasc eroii. Dar de fapt, ei există , iar doctorul Zamfir era la fel de extraordinar şi înainte de nenorocire.

De ce nu vorbim despre ei înainte de nenorociri? Pentru că există şi nişte legi nescrise care guvernează această presă şi această opinie publică şi numai evenimentul acut poate să ridice pe cineva pe piedestalul recunoaşterii. Despre miile de oameni extraordinari, care fac lucruri excepţionale zi de zi , nu vorbim. Ei nu sunt subiecte. Ei devin subiecte dacă au necazuri mari de tot şi atunci fascicolul luminos al atenţei îi fixeză drept în frunte şi rămâne acolo. O clipă, o vreme sau chiar mai mult. Uneori, imprevizibilul opiniei publice schimbă total lucrurile, cred că Emerson spunea la un moment dat că eroii „ devin plictisitori” , asta se verifică adeseori, la noi, chiar la revoluţia din 1989, sau mai exact după. Revoluţia îşi devorează copiii, ne plictisim iute să le fim recunoscători. Zi după zi avem alte şi alte subiecte, mânaţi în gusturile noastre de presă şi mai ales de televiziuni.Omul de excepţie e elogiat o clipă, un pic, apoi e uitat. Omul de excepţie… Ne aducem aminte de el când se prăpădeşte, şi asta în cazul în care cei din jurul său au fost oameni de caracter şi de recunoştinţă cum în cazul Marioarei Murărescu, om de televiziune şi de cultură care şi-a făcut din susţinerea folclorului un sens de viaţă. Azi o plângem. Dar de ce trebuie să vorbim despre ei doar când trec dincolo şi nu ne mai pot auzi, şi nu mai pot vărsa o lacrimă pe furiş , unşi la inimă de reunoştinţă, în timpul vieţii ?

Nu vă pot răspunde, nu eu fac schimbătoarele sensuri ale recunoştinţei publice. Câteodată momentul plecării cuiva important sau drag sau preţuit , crează o clipă de solidritate umană, solidartate care se disipează iute, iute. La moartea lui Labiş scriitorii s-au adunat oarecum într-un fel de solidaritate tăcută, umăr la umăr. Dar ea a ţinut foarte, foarte puţin şi iar rivalităţile, urile şi revanşele intile s-au reluat parcă din locul în care dispariţia scânteietorului tânăr poet, le întrerupsese. „ Dacă începem o ceartă între trecut şi prezent, vom descoperi că am pierdut viitorul” spunea cu înţelepciune Winston Churchill.Vreau să spun că poate ar trebui să fim mai buni, mai înţelegători unii cu alţii şi cumva să îi putem influenţa pe cei care vin. Pe cei care vin după noi. Altfel riscăm ca ei să fie duri, egoişti, fără inimă, superficiali.În locul unei flori aşezate cochet după ureche, tânăra de azi are un smartphone ultimul model la care povesteşte ore în şir cele mai insignifiante lucruri. Eu însă sunt optimistă, poate vom reuşi.Este de o mie de ori mai bine să fii optimist şi să te înşeli, decât să fii pesimist şi să ai dreptate.

Din Zaman nr.22 (2 , 2014)

Până la urmă vom scrie cu toţii, ceva…

din ZAMAN, nr. 22 .2014, pagina 16.

www.zaman.ro/ro/newsDetail_getNewsById.action?newsId=59696

Confruntări în Turcia de azi.La umbra marilor scandaluri.. 14 ianuarie 2014

EMINESCIANA : Pururi tânăr…

în Zaman nr.1/2014

Ne-am obişnuit să marcăm, ca pe o datorie de suflet, mijlocul lui ianuarie drept dată aniversară a poetului nostru naţional, chintesenţă a spiritualităţii româneşti şi expresia sa de geniu. Şi chiar dacă ne amintim azi doar fărâme din enorma-i moştenire culturală sau dacă apucăm să mai cetim doar câteva pagini din impresionant operă ( căci, s-o recunoaştem deschis, mai toţi nu l-am citit nici pe toată întinderea şi nici în adevărata profunzime !) tot e bine că prilejul există, marcat solemn în caldenarul românesc şi ca un soi de frumoasă datorie colectivă.

Există astăzi, din fericire, importanţi eminescologi, critici şi istorici literari care şi-au închinat viaţa pe altarul studiului operei şi vieţii Poetului, precum reputatul Nicolae Georgescu ale cărei contribuţii de azi sunt esenţiale şi în faţa cărora ne plecăm cu o reverenţă a sufletului nostru.

Eu am găsit acum prilejul de-a saluta aici curajul şi demnitatea atitudinii abordării din textul venerabilului scriitor şi profesor Tudor Opriş. E ciudat, mulţi dintre scriitori sunt profesori, doctori sau ingineri, arhitecţi sau te-miri-ce altceva dar nu ne trece pin minte să-i numim aşa atunci când facem referire la dumnealor. Explicaţia apelativului „profesor” atunci când vine vorba despre Tudor Opriş este că această calitate a intrat cumva în propriul său nume căci dumnealui şi-a aşezat semnătura pe o sută de cărţi dar şi pe mii de biografii dintre care nespus de multe…biografii literare !

Începuturile, fiorul debutului, speranţele indicibile ale acelei clipe, aspiraţiile îmbătătoare ale începutului într-ale scrisului pentru sute de colegieni, pentru nespus de mulţi din autorii sau jurnaliştii contemporani , sunt legate de truda entuziastă şi total altruistă a profesorului Tudor Opriş.

Da, da, creatorul „Sagetătorului”, animatorul de la „Tinere condeie”, sufletul cenaclurilor şi taberelor de creaţie , o mişcare literară a începătorilorderulată vreme de jumătate de veac şi pe care ar trebui s-o pomenim mai des.

În toate vremurile profesorul Tudor Opriş a citit producţiile începătorilor cu creionul în mînă, le-a dat sfaturi, s-a entuziasmat, s-a dus cu ei în tabere, le-a scris scrisori şi a primit o tonă, fiind cunoscut de generaţii întregi de factori poştali, şi-a împins boboceii spre lumină, spre litera tipărită, spre scenă, spre lumea largă a scrisului. Le-a îngrijit plachetele apărute şi pe care soţia dumisale, distinsa graficiană Elena Boariu Opriş şi-a aşternut desenele filigranate.Dar poate că aş fi amânat aceste cuvinte şi chiar această cuvenită reverenţă datorată maestrului, dacă nu i-aş fi citit pasionanta carte „Destine de scriitori”* care începe cu textul intitulat „Mihai Eminescu .De ce poetul cel mai reprezentativ al ţării este blamat şi contestat?”

Scris cu vervă, cu iuţime de condei, el pleacă de la o realitate stupefiantă:” O ţară întreagă a aflat cu stupoare că Scrisoarea III eminesciană, acea poezie-simbol a gândirii şi simţirii româneşti, care mai bine de un secol, a ţinut aprins în sufletul a milioane de copii şi adolescenţi torţa patriotismului luminat,citată în toate momentele de cumpănă ale istoriei şi recitată la toate serbările şcolare a fost scoasă din programul de bacalaureat,deci acel examen naţional menit să verifice minimul de cunoştinţe,deprinderi şi sentimente superioare cu care trebuie să plece în viaţă un adolescent şcolit.” Scriitorul analizează cu atenţie şi vervă, tot mecanismul demolării cu bună ştiinţă a unui mit naţional, resorturile cele mai fine ale detractorilor, ale celor care încearcă să întineze posteritatea bunului nostru ăl mai de preţ: poetul naţional Eminescu! „Oricine îndrăzneşte să nege imperativul categoric al acestor mode este taxat cu ”sfântă mânie „ democratică de revistele elitiste şi cosmopolite drept şovnist sau chiar rasist,calificative care duc direct la codul penal(cu aceste intimidări ne-am întîlnit şi în anii de groază ai începutului dictaturii comuniste.)”

Tudor Opriş este un expert în analiza fenomenului şcolar, în înţelegerea lui şi în decantarea informaţiilor: rolul manualelor şcolare, felul în care sunt „predaţi„ autorii, felul în care se filtrează informaţia sau se edulcorează, felul în care se minimalizează laturi ale personalităţii lor. Evoluţia acestui fel de învăţământ în funcţie de vîntoasele politice şi de modele vai, trecătoare. „După 2002 situaţia s-a mai ameliorat prin temperarea şi nuanţarea globalismului,noile programe prevăzând şi studiul unor poezii care-l puneau pe Eminescu în reala sa valoare artistică.Totuşi manualele de română rămân unele din cele mai vulnerabile puncte ale reformei, elevii absolvind şcoala cu o viziune haotică asupra istoriei literaturii, cu o slabă dorinţă şi plăcere de a citi din cauza exegezelor pedante sau ininteligibile, şi înarmaţi cu un vocabular sărac şi inexpresiv datorită lipsei de reprezentativitate a exemplificărilor literare.”

Toată cartea este remarcabilă cuprinzând texte despre Ion Budai Deleanu,Dimitrie Anghel,Şt.O.Iosif,Agatha Grigorescu Bacovia,George Topârceanu,Magda Isanos,Mihu Dragomir,Mihai Beniuc,Marin Sorescu,Geo Dumitrescu, Petre Ghelmez,Tudor Muşatescu,Mircea Ştefănescu, Romulus Vulcănescu, George Bacovia,Tudor Arghezi,Radu Stanca,Ion Barbu,Camil Petrescu,Ion Minulescu,Păstorel Teodoreanu,George Călinescu,Tudor Vianu,Ovidiu Papadima,Vladimir Streinu,Ştefan Augustin Doinaş.

Ea merită o analiză separată, nu cu un prilej aniversar, cum este acesta.Textul despre Eminescu însă m-a provocat căci pune degetul pe rană, cu multă responsabilitate şi mult curaj. Autorul şi-a aprins fără îndoială paie în cap.Şi-a făcut duşmani cu nemiluita. Şi ăsta este modul cel mai pur şi cel mai frumos de a-şi declara iubirea faţă de cel care va rămâne „Pururi tânăr…

Ce ne aduce sfârşitul de an , nr.19 decembrie 2013

Se spune că sărbătorile sfârşitului de an ar trebui să ne apropie.Să ne apropie unii de alţii, să fim mai cucernici, mai plini de bunăvoinţă şi mai răbdători cu ceilalţi. În limbaj recent se spune „să fim mai toleranţi”. Prefer limbajul mai vechi şi poate mai demodat şi aplecarea românului către cele bune, către cele sfinte.

Se spune că aceste clipe ar trebui să ne ajute să fim mai aplecaţi asupra sensurilor profunde ale existenţelor noastre scurte şi trecătoare.Generaţia mea îşi aminteşte probabil pregătirile de sărbători ale părinţilor şi bunicilor noştri, mai cu seamă cei legaţi de sat au fără nici o îndoială amintiri de neşters despre ritualurile acelea şi despre faptele săvârşite de cei de dinainte.

Oare ce le va rămâne în minte copiilor şi nepoţilor noştri ? Coada de la supermarket , înghesuiala din magazin? Promoţiile la diferite produse ?Cursa pentru umplerea până la refuz a frigiderului ? Galopul cadourilor de intreprindere ? Nu ştiu. Prefer să nu mă gândesc. Sunt frânturi de griji care cad precum nişte fulgi uşori şi care se tranformă pe trotuar într-un firicel de apă.

Zilele trecute am fost la o întâlnire total neformală şi improvizată şi tocmai de aceea plină de farmecul sincerităţii(există aşa ceva !) a bistriţenilor şi năsăudenilor stabiliţi, trăitori la Bucureşti.Există asemenea forme de reuniune, ştiu sigur că oltenii se adună, gorjenii asemenea, ce să mai vorbim despre clujeni sau argeşeni sau vâlceni. Oameni plecaţi dintr-un oraş anume şi pe care viaţa i-a adus aici, simt nevoia să se revadă din când în când. Se văd ei românii la Los Angeles ( cum de curând , sărbătorindu-l pe poetul Toma George Maiorescu şi ai săi 85 de ani !) sau la Brest sau cine ştie în ce oraş nemţesc sau italian. Deci o întânire bucureşteană e ceva absolut firesc iar ea s-a petrecut la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică căci domnul rector ,actorul Adrian Titieni e bistriţean de-al nostru. Lipsea evident Adrian Pintea, prietenul care cu personalitatea lui excepţională a încălzit inimile  a milioane de români. Dar poate că nu lipsea de tot, şi că ne privea de undeva din străluminare.

Vorbind cu unii şi cu alţii despre trecut, despre ce-a făcut unul şi celălalt, redeveneam un pic elevii de odinioară. Săreau amintiri de ici şi de colo ca nişte lăcuste voioase în iarba foşnitoare a verii amintirilor , în contrast cu frigul morocănos de afară. Noi eram cu toţii în trecut, în nostalgie, în bucuria reîntâlnirii. Aş zice că legăturile cu cei din adolescenţă şi copilărie ne pot da un fel de energie viatală. Privind înapoi nu cu mânie ci cu înţelepciune, şi observând drumul vieţii, şerpuitor şi plin de toate cele. De bune şi de rele căci toate se îmbină între ele şi se completează, atrăgându-se una pe alta într-un şir de întîmplări cărora ăncercăm să le dăm sens. Cred că întâlnirea asta( pentru care îi mulţumesc colegei mele prof.univ. Dorina Poanta care nu m-a uitat şi-a tras de mine până cînd am înfruntat oraşul aglomerat de seară şi am ajuns la locul cu pricina)a fost pentru mine un fel de pregătire a sărbătorilor de iarnă. Căci sărbătorile sunt şi asta , aplecare către trecut şi către sine. Sunt sărbătorile Naşterii Domnului pentru creştini şi odată cu ele, lumea întreagă intră în vîrtejul sărbătorii,al anului care pleacă, al anului care vine. Calendaristic, evident. Iar în intimitetea fiecăruia din noi, e o clipă de reflecţie, de adunare şi de evaluare, clipă în care dacă ne gândim la cei de lângă noi, la cei de departe, la cei slabi şi năcăjiţi, la cei fragili şi bolnavi, nu e rău deloc.

Tot felul de strigăte (Zaman nr.13 /2013)

Tot mai mulţi sunt cei pe care strigătul de disperare al academicianului Dinu C.Giurescu i-a pus pe gânduri. Domnia sa, cu exemplaritatea intelectuală care îl caracterizează expune cu claritate marile griji pe care e drept că trebuie să ni le facem în aceste momente. Propagat pe net şi „share-uit” de mii de ori de românii din ţară şi de cei din străinătate, textul expune în clar situaţia actuală şi asta e de natură să ne înspăimânte. „O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de grupuri de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate şi pierderea celui propriu de asigurări, cât şi prin „conlucrarea“ tuturor acestor factori.Este cazul României.”

Privatizarea (vânzarea) resurselor minerale şi energetice,sistemul bancar controlat în proporţie de peste 90% prin sucursalele din România ale băncilor din alte ţări, problema împrumuturilor contractate de la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Banca Europeană şi urmarea acestora: asupra cetăţenilor apasă cea mai mare datorie din istoria contemporană a României!Faptul că se ajunge la „ştergerea treptată a identităţii, a conştiinţei apartenenţei la naţiunea română se operează, de mai mulţi ani, direct asupra tinerilor prin învăţământ, mai ales prin disciplinele umaniste – limba şi literatura şi istoria românilor” .Să recunoaştem că toate acestea sunt motive teribile de îngrijorare, evident că le ştim cu toţii, că ne frămîntă pe toţi iar meritul incontestabil al venerabilului istoric este acela de a le spune şi expune cu claritate, fără teamă. Este dreptul şi apanajul vârstei şi al poziţiei domniei sale respectate.

Cam la fel a făcut şi Octavina Paler, la un moment dat dacă vă mai aduceţi aminte. Cam la fel au făcut alţi mari scriitori precum Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu,Adrian Păunescu, istorici precum Gheorghe Buzatu sau alţi cărturari numai că „trezirea” noastră ca popor ar trebui să să facă într-un proces amplu şi bine orchestrat în care vocile creatorilor de opinie să nu fie doar strigăte în deşert.

Finalul ” strigătului „publicat de venerabilul cărturar este sfâşietor:”Cu prea puţine semne pozitive, atitudinile oamenilor politici nu sunt încurajatoare. Tendinţa merge spre slăbirea în continuare şi chiar destrămarea statului şi a naţiunii.Apare ca şi cum s-ar dori să nu se schimbe ceva fundamental, ca starea existentă în 2011-2012 să rămână încă o generaţie cel puţin.

Vom merge în continuare spre destrămare sau dimpotrivă spre o redresare – deocamdată greu de întrevăzut?Încotro ne îndreptăm, Doamne?”

Dincolo de importanţa decisivă a factorului politic, aş remarca faptul că la crearea acestei „disoluţii” participă intens o mentalitate a derizoriului, o capacitate de a ne molipsi de mode proastre,o manie a „umflării” subiectelor minore în presă, un voyerism de prost gust. Presa trebuie să ofere modele, să ridice ştacheta gustului, să sugereze alternative, să tragă în sus după sine, publicul. Spirala prostului gust va deveni altfel ,un adevărat vertij şi ne vom trasforma încet, încet într-o naţie în care preponderenţa o au proştii, tot ce e îndoielnic, vulgar,dubios, tot ce trage în jos minţile oamenilor. Să nu ajungem acolo, depinde de noi toţi. S-ar putea să stea chiar în puterile fiecăruia dintre noi ieşirea din acest haos.

Grâul, pâinea şi ţăranul român

 Discursul lui Liviu Rebreanu rostit la Academia Română în 1940, „Laudă ţăranului român” conţinea idei deopotrivă înălţătoare şi respectuoase la adresa ţărănimii, definitorie pentru istoria românilor.Rebreanu spunea :”De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român.Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.“

Nu mai e vremea emoţiilor idilice, nici a costumaţiilor păşuniste, ştirea zilei e că avem o producţie mare de grâu anul acesta în pofida secetei şi că taxa pe pâine se va reduce graţie ingineriilor finaciare şi a voinţei politice. Ţăranul român e undeva ,în colţul său, de rai sau dimpotrivp, asta dacă n-a plecat prin Europa de vest la cules de te-miri-ce iar idealul naţional e mereu greu de precizat.

Suntem ca de obicei, sau prea exaltaţi sau prea blazaţi, sau prea entuziaşti sau complet delăsători, în acest bizar tango al stărilor de spirit mioritice, care-l exaspera pe Cioran şi îl melancoliza pe Noica.Nu puţini sunt cei care îmi spun acum că nu mai vor să urmărească ştirile zilei, că se închid în carapacea lor pentru că asaltul întâmplărilor vulgare îi deprimă.Îi demoblilizează, aş zice.Statele lumii, cele avansate, spre care privim cu jind, sau altele, împărtăşind doctrine după care nu ne dăm în vânt, ţările lumii, zic, şi-au creat sisteme proprii de influenţare a opiniei publice, de formare a gustului, de comunicare subtilă a unor direcţii, şi-au format propriile modele.

Şi-au format modalităţi de inducere în masă a unor impulsuri, a unor idei. De exemplu nemţii ştiu să acrediteze valoarea ordinii şi disciplinei, francezii îşi cultivă diferenţa specifică şi au grijă să insufle puţin optimism,puţin „joie de vivre”, eleveţienii contează pe corectitudine şi păstraree valorilor, turcii au grijă de idealul lor legendar, susţin ideea muncii şi a apărării rolului spiriatualităţii, ş.a.m.d.

Aflaţi la douăzeci şi ceva de ani de la revoluţia care ne-a dat mână liberă la visare şi îndrăzneală, noi, românii pare că nu avem încă limpezit idealul de viaţă dar nici modelele de urmat.Ştim în schimb să ne lăsăm copleşiţi de mode.

Câteva canale tv se chinuie din răsputeri să ne aducă în faţă exemple de oameni reuşiţi, muncitori, care au făcut ceva în viaţă, de olimpici sau tineri care au uimit vestul. Cu toate acestea, la nivel de naţiune modelul nostru e imprecis.

Oamenii vorbesc tot mai urât între ei, sunt tot mai agresivi, tinerii se exprimă tot mai vulgar, copiii sunt tot mai puţin copii şi sar pe nebăgare de seamă într-o imitaţie a adulţilor alegând ipostazele cele mai puţin plăcute…. Discrepaneţele sunt enorme.Ţăranul român, în colţul lui ( de rai sau dimpotrivă )îşi vede de munca lui, ricanând cel mai adesea, decepţionat de multe.

Este evident că avem nevoie de modele. Cine să ni le dea, cine să le susţină viabilitatea, cine să urmărească serios şi consecvent receptarea informaţiei? Există o „minte gânditoare colectivă” a societăţii nostre? E cumva aceasta o cursă contra cronometru? Riscăm oare ca scara de valori acreditată în România să sufere o lovitură prea greu de suportat sau şi mai grav, imposibil de restabilit? Fiecare îşi oferă propriul răspuns în timp ţăranul român priveşte nedumerit din colţul lui…

O ţară mai curată

   Un film realizat de un cineast original şi curajos m-a făcut deodată să mă gândesc la bunicii mei. Cineastul cu pricina s-a apucat să filmeze tone de gunoaie ca să alcătuiască o pledoarie valabilă pentru ideea de reciclare. Iniţial. Marc Esposito a pornit la filmare în mijlocul gropilor de gunoaie de la marginea unui mare oraş, nici că mai contează care oraş căci toate sunt la fel. Gropile de gunoi, evident, nu oraşele. Apoi nu s-a mai putut opri din filmări aproape un an şi jumătate. Ce tenacitate şi aş zice, ce rezistenţă fiziî. A rezultat un film fascinant şi dezgustător. Civilizaţia actuală excelează în aruncare , în risipirea obiectelor, în bătaia de joc faţă de produsele alimentare. Excelează în poluarea planetei. Hai, că asta ştim cu toţii .

Dar veţi zice pe bunădreptate.de ce mi-a amintit de bunici?

Simplu.Pentru că în gospodăria lor ţărănească, alcătuite pe criterii ancestrale de-a dreptul, de fapt nu exista gunoi! Totul se folosea, se refolosea, totul ajuta la ceva. Resturile de hârtie de ziar şi cocenii ajungeau la foc, resturile alimentare sfârşeau în troaca purceilor, fructele putride în butoiul cu borhot pentru cazanul de ţuică.restul devenea am zice noi azi compost şi viaţa îşi urma cursul normal.

În anii aceia nu existau nici canete şi nici sticle de plastic iar rarele cutii de conserve erau folosite drept cutiuţe preţioase pentru păstrarea cuielor .

Ehei, ce vremuri. Astăzi pentru ,,sensibilizarea opiniei publice 2 se fac campanii publicitare, se deruleaza programe europene, se scriu proiecte de zeci de mii de eurp si se fac clipuri televizate, se imprimau banderole enorme şi se fac marşuri. Ca să ce ? Ca să se ajungă la ce făcea bunica mea acum 50 de ani în satul Probota din nordul Moldovei.

Măi, să fie…iar rezultatul e aşa de departe de acel sută la sută reciclat de la Probota copilăriei mamei mele…

Un nutriţionist celebru ne îndemna zilele trecute să ne întoarcem ,alimentar vorbind, înapoi, spre lucrurile simple, neprelucrate fără ambalaje sofisticate şi fără conservări nesfârşite. Azi plasticul , canetele, ambalajele nenorocite ameninţă să scufunde planeta.Societatea omenească de azi.Civilizaţia reciclajului e lungă,complicată şi implică întotdeauna multe mijloace dar şi responsabilizarea cetăţenilor.Of, m-am luat cu vorbele prefabricate.Mai avem încă timp să ne gîndim la planetă. Nu mult, dar mai avem.

Vara gândurilor noastre

Vara începe cu ploi, bune pentru unii, rele pentru alţii. Bune pentru cei potopiţi de-o căldură prea vremelnic instalată, pentru pământul crăpat, pentru cei îngrijoraţi de soarta ierbii, a grâului, a pomilor şi-a legumelor , şi pînă la urmă a sănătăţii noastre.

Rele pentru cei aflaţi în încercări de viaţă, aflaţi sub ape, sub grindină şi iar pentru cei îngrijoraţi de soarta ierbii, a grâului şi porumbului, a pomilor în floare sau în fruct.

Ca mai toate, ploile au şi ele partea lor bună şi partea lor rea şi în ultima perioadă începem să ne gândim mai des dacă or fi fost bune unele defrişări , dacă nu ar fifost oare nevoie de mai multă grijă faţă de natură, faţă de mediul înconjurător. Obişnuiţi să avem o natură generoasă, noi, românii, de multe ori am fost indiferenţi la starea ei.Obişnuiţi să avem minţi şi talente strălucite, nu ne-am prea gândit că ele pot pleca,uneori de tot, iremediabil.Există un proverb „Dă-i doamne românului mintea cea de pe urmă…”

În cultură iată că şi la nivel european oameni de cultură proeminenţi încearcă din răsputeri să apere excepţia culturală europeană de valul puternic ce pare că vine de dincolo de ocean. Cristian Mungiu şi Radu Mihăileanu, nume sonore din filmul românesc afirmat peste hotare, se află printre cineaştii ce susţin aceste idei în Parlamentul European.Iniţiativa delegaţiei culturale,cuprinzând nume impresionante, de altfel, beneficiază de suportul miniştrilor culturii din mai multe state europene, iar petiţia adusă în discuţie la Strasbourg a fost semnată de mai bine de 6200 de artişti, creatori, interpreţi şi regizori, membri ai coaliţiei europene ce au venit în apărarea diversităţii culturale.

„Cultura se află în centrul idealurilor şi identităţii europene. Acum 20 de ani, excepţiile culturale au explodat pe scena internaţională, ceea ce a condus la recunoaşterea unui statut special al lucrărilor din domeniul audiovizualului, diferit de al altor bunuri, şi deci a faptului ca trebuie excluse din negocierile comerciale.

„Acum 20 de ani, datorită excepţiilor culturale care au apărut în urma luptelor pentru acordul GATS (Acordul General privind Comerţul în Servicii), diversitatea lingvistică şi de creaţie a primit dreptul de a continua să beneficieze de norme menite să le protejeze şi susţină”.

„Rezultatul este unul pozitiv: diversitatea culturală este în prezent o realitate în cele mai multe locuri din Europa. Aceasta permite schimburi şi înţelegeri reciproce şi reprezintă totodată un stimulent pentru dezvoltare şi crearea de locuri de muncă”, se menţiona într-o scrisoare semnată de majoritatea miniştrilor culturii din ţările UE.Vom trăi şi vom vedea.

În Europa Centrală oamenii se luptă cu saci plini de nisip, cu mîinile şi cu buldozerele împotriva apelor Dunării dezlănţuite.

Nu vreau să forţez figurile de stil dar pare că prin toate domeniile asistăm la aceeaşi luptă îndârjită.Care ne dă de gândit.

De prea multe ori foruri,instituţii,organisme create de om pentru a-şi îmbunătăţi viaţa se transformă în factori care se întorc împotriva noastră, un fel de ucenic vrăjitor al societăţii moderne care ignoră prea des, sfaturi vechi şi înţelepciuni eterne.

Ierburi şi chipuri de leac

Pentru public, pentru cel ce priveşte o expoziţie de artă plastică, pentru iubitorul de pictură, primul semn al valorii artei expuse este probabil, chiar dacă nu recunoaştem acest lucru, recognoscibilitatea artistului. Vizibilă în temă, manieră, coloristică, tehnică sau în mai ştiu eu ce.

Din acest punct de vedere Marcel Lupşe este pe culme : îl recunoşti dintr-o mare de lucrări. E asta puţin lucru? Cred că nu. Născut la Dej în 1954,Membru al Uniunii Artistilor Plastici1976-1979 Absolvent al Institutului de Arte Plastice, Cluj-Napoca, sectia Pictura, clasa prof. Vasile Crisan, Cluj-Napoca,Marcel Lupşe este un pictor cu trecut, cu experienţe şi participări prin străinătăţuri, cu succes şi critică de specialitate din plin,încununat de premii şi elogii.

Transilvania sa natală e ca un cocon mirculos din care iese inspiraţia şi se cuibăreşte în lucrărlie sale „Un mare artist se construieşte pe el în adâncul lui, se umple de simţire şi apoi, prin lucrările sale, transmite arta celorlalţi”declara pictorul care vorbeşte inspirat, calm şi cumpănindu-şi bine vorba. Expoziţia sa cea mai recentă este bogată şi are câteva constate tematice care-i conferă un fel de coerenţă a recapitulării.Aşadar , să recapitulăm. O serie amplă de autoportrete, diferite priviri aruncate către sine însuşi, introspecţie, reflectare de stare prin sublimarea propriei fizionomii.

Apoi, vine rândul tematicii herbale căci ,precum un Dioscorides de Dej, Marcel Lupşe şi-a clasicizat deja ierbile, de frumuseţe şi de leac.

Recentul vernisaj (Evenimentul a avut loc în spaţiul Galeriei de Artă Contemporană a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsău şi au fost prezenţi alături de poetul Ion Mureşan, colecţionarul Georg Lecca, criticul de artă Oliv Mircea, preşedintele Consiliului Judeţean, Emil Radu Moldovan, primarul Ovidiu Teodor Creţu, subprefectul Ovidiu Frenţ, directorul Centrului Judeţean pentru Cultură, Gavril Ţărmure, şi directorul Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, Alexandru Gavrilaş, gazda!) a fost un eveniment de rezonanţă pentru urbe. De densitate majoră ,pentru pictor dar şi pentru pictura transilvană, românească,modernă, cum vreţi a spune.Aş relua o frază rostită de poetul Ion Mureşan, care sintetizează frumos tentaţia autoportretului :”Nu aş putea spune ce intervale de timp, ce vârste (interioare?) măsoară autoportretele lui Marcel Lupşe, nici dacă punctează momentele de apogeu sau de crize. Sigur e că prin autoportret bate orologiul şi se vede timpul”.

Da , Marcel Lupşe nu vrea să ne surprindă căci a făcut-o acum mai bine de douăzeci de ani, nu vrea să ne şocheze şi nici să ne îndurereze în vreun fel…Sau, poate da? Căci din pânzele sale, ceea ce se degajă este mai cu seamă melanholia timpului care fuge, iremediabil şi netrebnic. Asta e. E rolul artiştilor să ne pună pe gânduri şi apoi să ne abandoneze în sala de muzeu, între culori, pereţi şi neoane, ca să ne amintim poate,de noi.