Amintiri de vacanta

 

Nu încetez să mă încânt în faţa capacităţii parizienilor de a pune în valoare tot ce ţine de patrim oniul lor cultural. Această ştiinţă a valorizării, a scoaterii la lumină, a popularizării mi se pare esenţială în afirmarea valorilor naţionale… Expoziţie lasuperba reşedinţă a Arhivelor Naţionale :Hotel de Soubise aşezat la intersecţia Rue des Franc -Bourgeois şi Rue des Archives în cartierul Marais.Grădini magnifice .Expoziţie în curs :Une expérience du chaos. Destructions, spoliations et sauvetages d’archives (1789-1945)

La Centre Pompidou, o expoziţie dedicată lui Fred Forest « l’homme-média »,pionier al artei sociologice şi participative, care foloseşte mojloacele moderne de comunicare.Celebru prin noţiunea de „teritoriu” care e un leit motif al operei sale. Nu mă pot împiedeca să sesizez şi gradul de ironie, de frondă, de moquerie din tot ce a făcut acest artist hors norme …Ei, a făcut el gălăgie într-un fel care îi aminteşte pe dadaişti, acum o sută de ani…Pionnier d’un art sociologique et participatif fondé sur les outils modernes et contemporains de communication, envisage la notion de « territoire » pour traverser l’ensemble de son œuvre. Cette invitation s’appuie sur la narration du Territoire du m² artistique, créé en 1977 comme le Centre Pompidou, qui suit la trajectoire de l’artiste depuis ses tableaux-écrans et autres espaces à remplir jusqu’aux actions-performances médiatiques et critiques, sur des territoires locaux comme planétaires. Le dispositif, entre espace réel et imaginaire…

*Franck Biancheri a été un visionnaire, un esprit combatif, un vrai intellectuel, un leader charismatique et un grand ami. Son souvenir vif reste avec nous, grâce aux efforts de Marie-Hélène Caillol et des autres amis comme Marianne Ranke Cormie. Je les ai tous rencontrés en 2002 a Paris, dans une grande conférence et jusqu’à présent on est restées amis. Je respecte leur ténacité, leur détermination, leur façon d’agir dans ce monde bouleversé et bouleversant.

*Când am ieşit de la filmul „Les Proies” (The Beguiled noul film al SofieiCopolla, autoarea superbelor Lost in Translation, 1999’s The Virgin Suicides, 2006’s Marie Antoinette, 2013’s The Bling Ring.Sofia Coppola wins Best Director at Cannes for The Beguiled) , în faţa cinematografului mk2 de la Bibliotheque Francois Mitterand, lumea dansa în stradă…Asta înseamnă poate să te simţi liber, să te bucuri de fiecare clipă, să trăieşti.

The ominous, atmospheric movie is based on a 1966 novel by Thomas Cullinan — except the book is told from the soldier’s point of view

Gudrun Morel pictura de neuitat

Pictura în slujba toleranţei, îngăduinţei , spiritului confratern

Gudrul Morel, pictură de neuitatfoto-4bis

O pledoarie pentru valorile umaniste este pictura şi întraga activitate a artistei Gudrun Morel.

Într-o lume care îşi pune întrebări, o lume impulsionată de politici şovăielnice sau care sunt gata să denigreze astăzi ceea ce predecesorii au obţinut prin mari eforturi mai ieri, Gudrun Morel îşi conduce barca ( evident, barca artistică!) cu mână sigură, cu constantă apetenţă pentru aventura culoarilor dar şi cu siguranţa afirmării ideilor ei, profund umaniste marcate de deschidere intelectuală şi spiritualitate.foto-1gudrul-morelbis

Asemenea trasee internaţionale,cum e şi cel al ei, marcate de deschidere, de interes pentru ceilalţi, pentru diferenţele valorizatoare,pentru diversitate de expresie, pentru alte culturi şi alte orizonturi sunt dovada faptului că omenirea nu va rămâne captivă în izolaţionism. Că lumea artistică va funcţiona, la fel ca în secolele trecute, într-un sistem subtil de vase comunicante.

Prima expoziţie a fost în 1987 în Centro cultural de Cuernavaca în Mexic, acolo unde artista plastică franceză , cu rădăcini germane a şi locuit după ce se întorsese din Africa de Sud. Revenită în Europa, Gudrun Morel şi soţul ei Michel Morel locuiesc în Franţa, unde pictoriţa lucrează, la Vexin, pe malul râului Aunette care trece chiar prin grădina casei sale…Vexin, un loc ar disputelor istorice medievale, între un Vexin francez şi unul normand, locul în care s-au filmat pelicule istorice precum „Leul în Iarnă” sau „ Un dimanche à la campagne „(1984) de Bertrand Tavernier.foto-pictura-gudrun

Sigur atunci când e vorba despre un traseu artistic sunt amintite locurile în care a expus: şi pentru ea, nu sunt puţine în schimb sunt insolite: de la Mexico la Kobe în Japonia, de la Muzeul Trutnov din Cehia la Kyoto, de la Euskirchen în Germania copilăriei sale,apoi la New York, în Ward Nasse Gallery sau în Manhattan ori la Monserratart Gellery. Apoi la Preotoria (Africa de Sud ) şi evident, mereu, la Paris.

Gudrun Morel este precum spuneam, o pledoarie pentru cetăţeanul artist internaţional.Născută la Bad Homburg(Germania) în 1945, imediat după război, artista a avut fascinaţia spaţiilor îndepărtate şi a culturilor diferite: pasiunea pentru Africa de Sud i-a oferit o experienţă unică, căci acolo şi-a făcut studiile de început în pictura, apoi le-a continuat în Maroc şi a lucrat cu un profesor maestru (drawing in Rasht) în Iran, între 1972-1976.Apoi a studiat tehnici diferite cu Denis Folch în Mexico City , cu Manuel Guillen şi Patricia Cajiga, perioada de tinereţe artistică pentrecîndu-se aşadar în zona Americilor.

Despre pictura lui Gudrun Morel, Reynald Andre Chalard spunea: „ Pentru ea pictura e mai mult decât o meserie: inseparabilă de viaţă, este o manieră de a respira.Perfecţionistă, întotdeauna doritoare să mai înveţe ceva, se slujşte de tehnicile studiate în diferite ţări ca de o trambulină pentru a exprima emoţiile profunde.Marea ei iubire faţă de ceilalţi şi deschiderea către lume i-au dat o mare libertate de expresie, mai cu seamă în trecerea recentă de la figurativ la abstract.”gudrun-morel-cleopatra-lorintiu-2016

În lucrările ei artista celebrează viaţa, uneori chiar amintind cât de hidos e obscurantismul şi cît de inimaginabil e terorismul.Distinsă cu „ Merit et Devouement”,Gudrun Morel este un artist cetăţean al lumii care foloseşte arta pentru a-şi susţine pledoaria pentru umanism, pentru înţelegere şi recunoaştere reciprocă.Medaliată şi omagiată deopotrivă de Academia de Ştiinţe din Mexic (1991) sau primind medalia la Concursul de la Deauville organizat de « Fédération nationale de la culture française »ea îşi este fidelă sieşi, căutând mereu şi exprimând emoţiile sale care sunt o oglindă a emoţiilor lumii contemporane.

Aşa am cunoscut-o şi aşa am vorbit cu ea în atelierul ei doldora de lucrări : o artistă a libertăţii de exprimare. Recenta expoziţie care este în curs de altfel în Germania o adevereşte încă odată, şi cine ştie, poate ea va expune într-o bună zi şi în România.

Gudrun Morel est une artiste pleine de forces artistique, sa vision repose sur la vision d’une femme tournée vers le monde et sa diversité.C’est la vision des grandes espaces et d’une citoyenne du monde. La couleur , les techniques différentes, l’expérience de vivre dans des pays différentes , de peindre figuratif et abstrait , sa capacité d’aimer le monde comme il est et de partager ses expériences. A, mais oui , c’est une vrai déclaration ce que je fais ici , en me rappelant la rencontre avec son œuvre, avec son nid et sa famille. Franchement, je me sent „dans „ la famille, par le biais de mon beau père,Nathan … Quelle histoire, quelle découverte fascinante.http://zamanromania.ro/pictura-in-slujba-tolerantei-ingaduintei-spiritului-confratern/

Pictura în slujba toleranţei, îngăduinţei , spiritului confratern

Am devenit Cetatean de Onoare al judetului Bistrita Nasaud

Cu emoţie, cu modestie şi dacă mă puteţi înţelege, cu tulburare, citesc acest anunţ de ziar : Consiliul Judeţean Bistriţa Năsăud mi-a acordat în acest an titlul de Cetăţean de Onoare.Ştirea a apărut prin mai multe ziare, pun acest link pentru că fotografia aleasă de ei mă înduioşează. Aveam, în fotografie vîrsta celeilalte desemnate drept Cetăţean de Onoare, absolventa de Sorbonne…Le mulţumesc,tot gândul către oamenii locurilor mele, reflectat în fapte, filme,cronici şi cărţi nu a trecut neobservat.http://propolitica.ro/scriitoarea-cleopatra-lorintiu-va-deveni-cetatean-de-onoare-al-judetului-bistrita-nasaud/

Cleopatra Lorintiu decembrie 2016 cetatean de onoare al judetului bistrita nasaud

Cleopatra Lorintiu Cetatean de Onoare al judetului Bistrita Nasaud 28 noiembrie 2016

hotaraste

la Ceremonia de acordare a Titlului de Cetăţean de Onoare a judeţului Bistriţa Năsăud, 22 decembrie 2016

la Ceremonia de acordare a Titlului de Cetăţean de Onoare a judeţului Bistriţa Năsăud, 22 decembrie 2016

dscn8245

Ceremonia de acordare a titlului de Cetăţean de Onoare. Cleopatra Lorinţiu alături de radu Moldovan, Preşedintele Consiliului Judeţean Bistriţa -Năsăud

Ceremonia de acordare a titlului de Cetăţean de Onoare. Cleopatra Lorinţiu alături de radu Moldovan, Preşedintele Consiliului Judeţean Bistriţa -Năsăud

http://www.mesagerul.ro/2016/12/22/bistri-nasaud-are-cinci-noi-ceta-eni-de-onoare-doi-sunt-din-lunca-ilvei

Forum interreligios Palazzo Italia Bucarest

Cunoaşterea, poarta de la solidaritate la fraternitate,

pentru un nou umanism” la Palazzo Italia.

Un eveniment dedicat dialogului despre toleranţă şi responsabilitate şi care a intenţionat o formă de comunicare pe marginea dezbaterilor privind religiile azi, a fost organizat la Palazzo Italia prin efortul domnului Giovanni Baldantoni, preşedintele acestei instituţii.

foto5

Forum interreligios Palazzo Italia 15 November 2016. Prezidente Giovanni Baldantoni, Cleopatra Lorintiu, don Pierluigi Vignola, missione Cattolica Italiana di Hmburg

Cunoaşterea, poarta de la solidaritate la fraternitate, pentru un nou umanism” a reunit la Bucureşti câteva personalităţi ale lumii bisericii şi ale cunoscătorilor istoriei religiilor, ale jurnalismului din această zonă şi din zona activităţilor non guvernamentale caritabile, religioase sau laice.

Beneficiind de participarea S.E.Miguel Maury Buendia Nunţiu Apostolic în România , a S. E. rev.prof.Qais Sadiq fondator şi preşedinte al Centrului de Studii Ecumenice,a E.S: Diego Brasioli, Ambasadorul Italiei la Bucureşti, a Decanului facultăţii de Teologie Catolică prof.univ Wilhelm Danca forumul şi-a împărţit lucrările în două paneluri.

Beneficiind de competanţa în domeniu a domnului Pierluigi Vignola de la Misiunea Catolică Italiană din Hamburg care a încercat să structureze intervenţiile în jurul unor coordonate majore, evident forumul s-a axat pe întâlnirea dintre ceea ce propovăduieşte biserica catolică în întâlnirea cu pricipiile fundamentale ale altor culte, totul prin prisma deschiderii, a toleranţei, a acceptării celuilalt într-o viziune subsumată principiilor declarate şi aplicate cu atâta nobleţe de însuşi Papa Francisc.

Interesant în acest eveniment foarte dens a fost punctul de întâlnire, ecumenic, aş spune cel care are cele mai multe şanse de a valoriza întâlnirea religioasă. Experienţa italiană şi cea germană, sau experienţa concretă a pr. Emanuel Babus în Franţa, sau experienţa concretă a reprezentantei Fundaţiei Victorine le Dieu din Bucureşti s-au îmbinat într-un mod interesant.

Pentru că am avut ocazia de a lua cunoştinţă deopotrivă prin prisma perspectivei înalt intelectuale teologice a acestui excepţional cunoscător al istoriei religiilor şi mai cu seamă a catolicismului care este prof. Univ. Wilhelm Danca, un prelat şi intelectual cu care România se poate mândri pe plan internaţional.

Dar şi a perspectivei aş zice modeste, a celui care dă o mână de ajutor pentru vreo 30 de copii români şi rromi, aflaţi în grija unor surori catolice la Bucureşti, şi care se confruntă ( la scară mică) cu ceea ce se confruntă de fapt şi Autoritatea pentru protecţia copilului la scară mare, cea care are de gestionat viaţa a sute de mii de copii, aflaţi fie în situaţie de sărăcie, fie în cea de defavorizare, copii abandonaţi, orfani, bolnavi, săraci.

Acesta este „provocarea „ pe care România o aruncă astăzi instituţiilor umanitare şi în care biserica se lansează, în sensul că fiecare cult face ceea ce poate. Jurnalist italian, elocvent şi evident spumos în exprimare, pasionat şi plin de farmec dr.Tonny Mazzaro a animat primul panel al forumului iar mie mi-a revenit onoarea de a anima partea a doua.

SPOT VERTICAL:Un forum care probabil va fi reiterat, vizând perspectiva ecumenică , înţelegerii islamului în societatea de azi, întâlnirea dintre perspectivele religioase, toleranţa şi spiritul de comunicare şi armonie.

Cea în care s-a exprimat pr. Ilie Valentin, aducând oarecum şi o perspectivă ortodoxă asupra evenimentului. Dar, în primul rând una culturală, intelectuală căci el şi-a axat intervenţia pe Mircea Eliade şi conceptul de „nou umanism „ cu elocvenţă. Precum şi preşedintele Centrului Cultural European Român Pan Arab, dr.Dirar Kutaini, care a vorbit despre toleranţă, politica faţă de migranţi şi refugiaţi, toleranţa dintre culturi, protejarea culturilor aflate acum în pericol din cauza războaielor din Orientul Mijlociu.Cuvântul transmis de dl. Vicepreşedinte al ICR , Mihaly Zoltan Nagy sau generoasa poziţie a doamnei Marcela Ghiulbenghian, o veterană a acestui tip de dezbatere şi adeptă a ecumenismului în România,cea care a derulat vreme de ani de zile o adevărată muncă de pionierat ecumenic în România au completat acest forum pe care ni l-am dori reiterat, eventual cu o mai mare pondere a problematicii islamului şi a acordului fin dintre islam şi celelalte religii.

Despre înţelegere, toleranţă, acceptarea celuilalt într-un forum dedicat spiritului de armonie şi dialogului interreligios.în fotografie. Dr. Dirar Kutaini,(Preşedinte CCERPA)  preot Ilie Valentin(Facultatea de Teologie Ortodoxă), prof.rev. Pierluigi Vignola -Misiunea catolică Italiană din Hamburg (Germania ) şi Cleopatra Lorintiu( Observatoire d'Etudes Geopolitiques din Paris)

Despre înţelegere, toleranţă, acceptarea celuilalt într-un forum dedicat spiritului de armonie şi dialogului interreligios.în fotografie. Dr. Dirar Kutaini,(Preşedinte CCERPA) preot Ilie Valentin(Facultatea de Teologie Ortodoxă), prof.rev. Pierluigi Vignola -Misiunea catolică Italiană din Hamburg (Germania ) şi Cleopatra Lorintiu( Observatoire d’Etudes Geopolitiques din Paris)

Rămâne pe data viitoare ca temele care nu au fost abordate să fie la ordinea zilei dar, este cert că întâlnirea dintre culturi şi religii, armonizarea de tip ecumenic duc la ridicarea gradului de toleranţă şi înţelegere , singura posibilitate de a supravieţui cultural şi spiritual în lumea de astăzi, a globalizării dar şi a confuziilor.

Cleopatra Lorinţiu

http://www.palazzoitaliabucarest.com/1/palazzo_italia_news_4128107.html

S-a stins un prieten drag : Ion MARIN

Astă noapte, s-a stins prietenul drag de o viaţă, gazetarul, scriitorul, profesorul ION MARIN.

ion-marin

Scriitorul,jurnalistul,universitarul Ion Marin( 12 martie 1955-19 octombrie 2016)

Fiindcă nu am cuvinte, inserez aici ultima cronică pe care am publicat-o , la una din cărţile sale de proză. Imi amintesc cum a venit surâzător la redacţie, să ia un vraf de ziare …Aşa mi-a rămas în amintire. Drept ca bradul, puternic, neiertător, cu verb de gazetar înflăcărat şi cu simţul dreptăţii în vârful peniţei.

Despre speranţă şi aşteptare

Jurnalist înverşunat, creator de ziare şi lider de opinie,autorul Ion Marin, având dumnealui o existenţă prea plină de evenimente nu s-a ocupat şi preocupat prea mult de difuzarea operei sale literare.

De parcă scriitorul ar fi fost mereu umbrit de jurnalist. Ion Marin ca tipologie, e un caz ! (Aşa cum spune cineva, când se întâmplă una, alta : asta e o ştire !)

Cazul jurnalistului care având prea multe de spus, de scris şi de transmis, lasă deoparte aşa, cu un gest imaginar de lehamite, propria proză. Propria proză e scrisă demult, adică e o proză de sertar. Acele sertare despre care unii neâncrezători afirmau că ar fi goale.

Sertarele cu povestiri din perioada în care ne chinuiam cu metafore şi chei, cu alegorii şi cifru,întorşi precum cheiţa cutiei muzicale în Historia Hieroglifică cantemiriană, înnebuniţi de literatura sudamericană şi căutând portiţe de ieşire pentru ce aveam de zis.

Toată lumea era în descoperire de „şopârliţe” , acest mod de a scăpa de vigilenţa unei cenzuri (adeseori ea însăşi ambiguă) e greu de înţeles de cititorul virtual de azi,acela care n-a trăit în mentalitatea unei societăţi aflată la discreţia unei singure ideologii.

De ce scriu toate aceste vorbe care poate că sunt doar locuri comune?

Pentru că publicarea în volum(„Moartea unui biet corector”, editura Semne) a povestirilor lui Ion Marin ne dovedeşte faptul că proza autorilor talentaţi din acei ani era până la urmă supraconjuncturală şi că talentul le dă dreptul şi onoarea de a fi citite azi tot supraconjunctural.

Una dintre cele „mai tari” povestiri ale acelei perioade este „Mâinile” , o proză pe care am apucat să o citesc în dactilogramă, înainte de-a fi publicată în SLAST în 1983. Mi-o dăduse spre lectură domnul Cristoiu, care era pe atunci un ziarist şi autor foarte complex. Cititor împătimit, entuziast moderat sub aparenţa unui scepticism cinic flegmatic total dezarmant, încurajator de tineri şi animator de idei literare, culturale, cel care lansase pasiunea decorticării obsedantului deceniu.

In fine, Cristoiu îmi întinsese cele trei pagini dactilo pe care le-am citit chiar în biroul lui în timp ce lumea intra şi pleca, era cam ca la moară.

Este, dacă vreţi, cea mai scurtă şi mai concisă schiţă despre pradoxul, frământarea, durerea şi neputinţa, curajul şi lipsa de curaj din minţile şi sufletele celor care au trăit în comunism. „Mâinile” e o bijuterie . E o bijuterie şi azi. Atunci ar fi trebuit să fie pusă în coroana regală a rezistenţei. Dar n-a fost aşa.

A fost publicată, cu toţii am răsuflat uşuraţi că „ a trecut” şi că nimeni nu şi-a pierdut postul sau nu a fost admonestat.( Dincolo de mizeriile personale când se întâmpla aşa ceva, rămâneai cu remuşcarea că şi alţii au de suferit de pe urma ta. De pildă articolul meu despre Ion Caraion a apărut în revista Amfiteatru la puţin după ce acesta rămăsese în străinătate şi se exprimase virulent la Europa Liberă: au avut de suferit redactorul şef Stelian Moţiu şi alţii. Sau poeziile mele difuzate la TVR de Tudor Vornicu,(în emisiunea la sfârşit de săptămânp şi rostite de actorul Marcel Iureş) au atras fulgerele de mâniei ale soţiei Preşedintelui, care îl sunase personal pe directorul televiziunii, sancţionând echipa de realizatori : Ileana Vlad Pop şi Ana Potra. Te simţeai prost după întîmplări din astea…)

Erau răzbunări mari doar pentru o literatură care nu le convenea.

Literatura care nu convenea atunci o adună azi Ion Marin iar cititorul de azi o va citi ca pe o literatură pur şi simplu. Asta e.

Dar scriitura fermă, verbul precis, descrierile excelente şi suculenţa poveştilor ei bine astea toate, oralitatea extraordinară şi bătaia lungă a puştii, sunt lucruri care nu mai ţin de conjunctură. Ţin de talentul de prozator al scriitorului.

Înaintea lui se despica drumul hodorogit, rula încet, era spre seară, veneau navetiştii, îi vedea aplecaţi sub greutatea sacoşelor ponosite de vinilin în care îşi cărau pâinea de la oraş!” Sau în „Coşmarul” , un român stabilit în străinătate se întoarce în ultimii ani de comunism într-un Bucureşti secătuit, distrus, acela al cozilor nefireşti pentru un strop de mâncare, al întreruperii furnizării electricităţii, al demolărilor mişeleşti, al suspiciunii şi trasului cu urechea, al opritului gazelor, al frigului şi mai ales al neputinţei.

Avem în prozele lui Ion Marin acel tablou concret al atmosferei de dinainte de 1989. El are nu numai forţă de evocare dar şi valoare documentară.

Sunt şi povetiri croite pe scema cvasi onirică, atât de apreciată în epocă,precum reveria al cărei final este memorabil ; „ Nu credea că poate să treacă printr-o asemenea noapte, el, normalul,cerebralul. Să urcăm dealul, spuse majurul. Să urcăm, totuşi, idealul.Adevărată era doar această ciudată ultimă frază cu care se trezise din nesfârşita,din halucinanta reverie.”

Foarte atractive la lectură, scrise cu uşurinţă , cu dezinvoltură aş zice, povestirile lui Ion Marin au naturaleţe, au vivacitate, autenticitate şi mai ales au umanitate în ele. E umanitatea aceea rănită, aşteptândă, surprinsă în clipa îndurerată că ţara ne încăpuse pe mâna unora care nu ştiau să-i preţuiască valoarea oamenilor, a vieţii, a naţiunii adevărate.

Aş mai adăuga că Ion Marin este unul din scriitorii patrioţi, adevăraţi, neintimidaţi de faptul că cineva ne călca în picioare, că trăiam printre sloganuri iar speranţa era undeva, îngropată în grădina din spate.

Cleopatra Lorinţiu

P.S. Aceste fotografii au fost facute la unul din Simpozioanele la a caror realizare am colaborat,(Despre Libertatea presei )martie 2015, la  Universitatea Hyperion , în colaborare dl. Yilmaz Ramazan  şi ziarul Zaman.

Ion Marin decan Hyperion şi Cleopatra Lorintiu Simpozion libertatea presei 3 martie 2015

Ion Marin decan Hyperion şi Cleopatra Lorintiu Simpozion libertatea presei 3 martie 2015

La Cinematheque de Bercy

Henri Langlois şi cinemateca

sau

camescop

Cinematheque de Bercy .

(La Cinémathèque)

merită să trăieşti pentru o idee !

Cinemateca franceză, la Bercy. Poveste începută în 1935 când Henri Langlois şi Georges Franju recuperau şi salvau vechile copii ale filmelor.Ei au creat un cineclub intitulat „Cercle du cinema” ca să arate publicului cum se faceau filmele înainte.

O poveste extraordinară pe care orice iubitor de film ar trebui să o parcurgă. Povestea vieţii şi pasiunii lui Langlois nu a fost nici simplă, nici uşoară. Semn că merită să îţi dedici viaţa unei idei pe care o iubeşti cu pasiune.

Henri Langlois, un francez născut în 13 noiembrie1914 la Smirna (astăzi Izmir)a fost inspiratorul unei idei excepţionale. Povestea lumii filmului, a evoluţiei „suportului” cinematografic .

Părinţii mei erau francezi din străinătate, ceea ce mi-a permis să fiu într-o întârziere de un secol.”avea să spună Langlois. Când a venit pe lume, lumea era în război iar Smyrne era o veche aşezare plasată în Imperiul Otoman.După recucerirea Anatoliei, o mare parte din oraş e distrusă iar părinţii micului Henri sunt forţaţi să revină în Franţa..Tatăl său îl vroia avocat dar adolescentul rebel avea să dea foaia albă la examenul de bac şi să refuze cu îndărătnicie orice altceva: el nu vroia decât să facă cinema.”Eram oaia neagră a familiei, nu voiam să fac decât cinema”! declara el.Impreună cu prietenul lui, Franju au început să facă filme, documentare dar ceea ce iubea el în mod special era filmul mut. Odată cu apariţia sonorului, cinema-ul devine… altceva.Încurajaţi de criticul de film Jean Mitry, cei doi prieteni pun pe picioare un cineclub.”Cercle du Cinéma”. Acesta e punctul de pornire a ceea ce avea să devină cinemateca franceză de astăzi.”Era vorba de văzut filme şi atât. Discuţiile de după vizionare nu servesc la nimic”spunea el.

eu la cinemateca

La Cinematheque Francaise, un loc în care te pierzi fericit în istoria cinematografului. Bercy. De neuitat.

Mai mult decât un simplu arhivist, Langlois reuseste sa salveze,să reconstituie o sumedenie de filme aflate în curs de dezintegrare.Mahaoritatea filmelor stocate sunt pe celuloid ,un material foartefragil care cere condiţii speciale de conservare.Chiar dacă a început totul numai cu câteva filme, de-a lungul deceniilor colecţia a crescut şi a ajuns să deţină mii de titluri.Chiar şi în timpul celui de al doilea război mondial, Langlois s-a încăpîţânat să păzească filmele şi să le protejeze de furia oarbă a naziştilor.Pe lângă filme, colecţia lui Langlois include maşinăriile, aparatele folosite, costume şi afişe, programe de sală.Este o pledoarie pentru păstrarea reperelor, pentru conservarea istoriei culturale de care ar trebui să ţinem seamă.

sous la glace

Semnal din lumea corporatistă/

teatrul azi, spre responsabilizare şi implicare

Cleopatra Lorinţiu

xavier

Xavier Czapla, dans “Sous la glace”, Avignon, 2016

Un excepţional spectacol de teatru prezentat în Festivalul de la Avignon din acest an mi-a prilejuit o seamă de gânduri. Piesa aparţine unui autor german : Sub gheaţă («Sous la glace » de Falk Richter, tradusă excelent în franceză de Anne Monfort). Compania care l-a pus în scenă este Compagnie de l’Arcade,am urmărit spectacolul în micuţa sală de la L’ Entrepot la Avignon iar cei care s-au implicat sunt : regizorul Vincent Dussart şi actorii Xavier Czapla, Stéphane Szestak şi Patrice Gallet.Alegerea textului este de-a dreptul inspirată: un text acut contemporan, cu accese de inspiraţie largă, cu ironie, tragism şi cinism, cu poezie şi umor, cu sfâşietoare responsabilitate.

Scriitorul Falk Richter, născut la Hamburg în 1969 este unul din proeminenţii autori şi regizori ai acestui timp, şi din 1994 lucrează cu multe teatre contemporane precum Deutsches Schauspielhaus Hamburg, Schauspielhaus Zürich, Schauspiel din Frankfurt, Schaubühne Berlin, Maxim Gorki Theater, Opéra de Hambourg, Opéra National d’Oslo, Toneelgroep Amsterdam,Théâtre National de Bruxelles, la Ruhrtriennale, festivalul din Salzbourg şi cel d’Avignon.Printre piesele sale cele mai jucate : Dieu est un DJ, Electronic city, Sous la glace şi Trust.Piesele sale sunt traduse în mai bine de 30 de limbi şi jucate în întreaga lume.afis sous la glace

E vorba despre aşa-zisul climat corporatist dintr-o societat de audit în care se stoarce totul din angajat, e folosit până la epuizare, stors ca o lămâie pentru ca mai apoi, când ajunge deja un om epuizat să fie dat afară şi dispreţuit. Conflictul se plasează într-o societate de audit iar cei trei bărbaţi au, ca să zic aşa, partituri bine proporţionate, egal împărţite : chiar dacă eroul principal, eroul nostru ca să zic aşa în care se vor recunoaşte probabil milioane de spectatori este Jean Personne, un Ion Nimenea, cel care de la început a avut un destin aiurea, neuiubit de părinţi, neobservat de toţi, fără evenimente, fără fericiri temporare, fără nimic.

Jean poate fi oricare dintre noi, ambiţiile sale se vor fi concentrat pe ascesniunea în această societate corporatistă, în locul său de muncă în care practic el a dat « tot !» , fără urmarea recunoştinţei sau a respectului căci vai, e deja «  bătrîn » deci, conform normelor nescrise dar deja asimiliate ale acestei societăţi, demn de dispreţ, bun de virat, cu precauţii şi şiretlicuri, cu stratageme adaptate,e-adevărat, nu oricum, dar bun de dat afară.

Ieşire din sistem.

Fără să exagereze cu iotă măcar, scriitorul a pus în dialoguri această realitate jeunistă a noii lumi, atât de diferită de lumile anterioare, de gândirea străveche de pe toate continentele : aceea de a-ţi preţui bătrânii, oamenii cu experienţă, de a-i respecta şi de a afla cât mai multe de la ei. Ar fi aceasta, şansa fiecărei societăţi de a evolua, logic.

Noul mecanism corporatist a venit cu o viziune făurită la întâmplare pe baza unor precepte consumiste : mai cu seamă acela de a folosi omul ca pe o unealtă, fără remuşcare, fără suflet, fără sentimentalisme , fără milă.

Acum, să revin la inteligenta abordare a lui Vincent Dussart, tânărul regizor care s-a înhămat la o asemenea intreprindere. El ni-l a aduce pe Jean Personne de la început, chircit aproape gol, într-o poziţie fetală, aceea a venirii pe lume într-o societate care nu-i va da mare lucru şi într-o viaţa în care va fi « personne » ,adică nimeni .

L-aş caracteriza drept excepţional pe Xavier Czapla, un actor care respiră emoţie, fragilitate şi inteligenţă, fineţe în expresie şi nespus de mult suflet. Mi-l aduce aminte pe Bernard Giraudaud,cu acea fragilitate tulburătoare sub care se ascunde precum sub o mască, o amărăciune pozitivă, un licăr de speranţă. ( Într-o discuţie amicală după spectacol am aflat că trei din cei patru implicaţi în spectacol au rădăcini est-europene : Xavier Czapla are rădăcini poloneze, Stéphane Szestak ar avea o ascendenţă ucraineană şi Vincent Dussart însuşi nu e departe de lumea ungurească. Aceasta e doar o paranteză, dar ne poate uşor învăţa ceva despre normalitatea spiritului european, despre amestecul de influenţe care nu poate să dea decât ceva foarte bun, subtil, interesant.)

Versiunea regizorală semnată de Vincent Dussart ,în care apar interludii de chitară interpretate de unul dintre actori, strapontine muzicale, treceri line de la disperare la umor, de la deriziune şi cinism la fragilitate şi sensibilitate.

Actorii sunt toţi excelenţi şi mă aştept să-i văd în curînd fie în mari spectacole fie în mari filme. O venire a loc în spaţiul teatral românesc, favorizată de Institutul Cultural Francez sau poate de Ministerul Culturii ar fi ceva de visat …

Sunt puţine piesle de teatru şi montările care să fie atât de ancorate în grijile şi deziluziile prezentului, în lumea societăţilor actuale, a companiilor care s-au dezvoltat cu bune şi cu atîtea rele peste tot în lume. Promovând nu odată, un spirit de « capitalism sauvage » , o deteriorare a relaţiilor umane, a raporturilor din firmă, a relaţiei acestor oameni cu societatea….

La noi, la români, o tânără a murit la Bucureşti de oboseală, urmare a ambiţiei ei nemăsurate de a fi performantă la locul ei de muncă, muncind fără limite şi la francezi într-o mare firmă de telefonie nu ştiu câţi oameni s-au sinucis. În Europa de Vest , oameni care au claca, bat acum străzile cu minţile tulburate sau dorm sub poduri sau cerşesc la colţ de stradă numai pentru că nu au putut să se adapteze şi ,în general nenorocirile au venit una după alta : un şomaj, apoi o imposibilitate de inseeţie, apoi un divorş sau părăsire de toţi apoi singuratatea, depresia, alcolul, drogul apoi hoinăreala fără ţintă, eşecul…

Oare ce vrea cu noi societatea contemporană şi dacă acesta este traseul normal, pe măsura tehnologizării şi diversificării producţiei. Este acesta preţul pentru efort şi globalizare ?

Cât umanism mai rămâne din noi după ce am fost deja înghiţiţi de ritmul şi maniera de a fi a marilor companii ?

Ieşi de la « Sous la glace «  cu aceste gânduri în cap. Jean Personne este mereu «  sub gheaţă «  , în metaforă, în îngheţare, în însingurare .Captiv. Nimeni.

Bravo acestei echipe care-ţi oferă un spectacol de te înfiori şi te melancolizezi. Dar, în final, gândeşti.

Ceva ce pare istorie.Summitul NATO de la Varsovia.

NATO nu caută confruntare.Nu vrem un nou Război Rece.

Războiul Rece este istorie.”

Cam aceasta este esenţa declaraţiilor celui mai privit om de pe planetă în clipa de faţă, generalul Jens Stoltenberg la mult observatul, discutatul şi disecatul forum NATO de la Varşovia.Că Polonia este o ţară care îşi urmăreşte cu asiduitate interesul, ştim cu toţii. Că are un proiect de ţară pe termen lung , asemeni.Urmărind însă reflectarea evenimentului pe diferitele canale mediatice, am observat mari diferenţe, nu doar nuanţări, diferenţe de-a binelea.

Este interesant de urmărit şi „jurnalul” evenimentelor, felul în care ele se succed de pildă, declaraţia preşedintelui american.

Jens Stoltenberg, a anunțat că NATO a aprobat o prezență militară multinațională în România sub conducere românească: această prezență va consta într-o brigadă alcătuită în principal din efective române și bulgare.

Si desfășurarea a patru batalioane în Estonia, Letonia, Lituania și Polonia, în cadrul măsurilor de contracarare a amenințării reprezentate de Rusia.

Statele Unite vor desfășura un batalion, circa 1.000 de militari americani aici, în Polonia, care vor acționa alături de soldații polonezi’, a declarat şi Barack Obama, la sfârșitul unei întrevederi cu președintele polonez Andrzej Duda, cu puțin timp înainte de deschiderea summitului NATO. ( adevărul este că ne cam obişnuisem cu tensiunea maximă de la Frumul anterior, din 2014 derulat în Ţara Galilor , după anexarea Crimeei).

Că anunţă Obama, că anunţă Stoltenberg,că anunţă comandamentul NATO, important e să luăm seama de evoluţii..

Soldații vor fi desfășurați prin rotație. Crearea celor patru batalioane e unul dintre principalele anunțuri făcute la summitul NATO, în contextul nemulțumirilor provocate de ambițiile Rusiei de la declanșarea crizei din Ucraina.

Camille Grand , director al Fundaţiei pentru cercetări strategice de la Paris explică : „Ideea este de a spune ruşilor : să nu carecumva să vă treacă prin minte că o lovitură rapidă efectuată în ţărule baltice, ar putea să reuşească „

Sigur, această forţă nu înseamnă foarte mult comparativ cu efectivele ruseşti! Generalul american Ben Hodges a recunoscut că ruşii în fapt, ar putea face trei zile ca să ajungă la Tallinin sau Riga, dar prezenţa soldaţilor occidentali rămâne totuşi ceva liniştitor…(sursă France 24 )

Brigada de blindate (4.200 de oameni) desfășurată de SUA prin rotație în mai multe țări din Europa de Est începând din 2017 va avea cartierul general în Polonia.

Pentru Le Fiagro , Alain Barluet povesteşte o anecdotă care nu pare deloc imaginară:dialogul,se zice că s-ar fi purtat între preşedintele american şi cel rus: „Ce aşteptaţi de la NATO?” ar fi întrebat Obama. „ Să dispară „ar fi spus Putin.

NATO nu se pregăteşte să… dispară, măcar de asta putem fi siguri.

La 67 de ani de la crearea sa în plin Război Rece, este dispus să-şi întărească poziţiile pe flancul estic, spre marea neplăcere a Moscovei.

Cele 28 de ţări membre, care şi-au jurat fidelitate prin faimosul articol 5 al Tratatului semnat în 1949, au de înfruntat o situaţie destul de tulbure : ameninţările sunt diferite, la sud şi la est, instabilitatea pe continentul european este evidentă, plăcile tectonice geopolitice se mişcă în mod periculos.

Ziarul Le Monde, prin creionul redutabililor Nathalie Guibert şi Jean-Pierre Stroobants subliniază că principalul scop al forumului este afişarea unităţii NATO mai cu seamă în acest context al Brexitului.Nimeni nu ştie cum se va propaga unda de şoc..Iată că preşedintele ceh, Milos Zeman a declarat de altfel la 1 iulie că ar susţine un referendum referitor la apartenenţa ţării sale la NATO, ipoteză exclusă de prim ministrul aceleiaşi ţări. Vedem aşadar ce disensiuni, ce puncte de vedere diferite pot fi exprimate de o singură ţară… darmite la nivel de Alianţă.

Mai puţin belicos decât alţii, preşedintele francez declară că “NATO nu are câtuși de puțin vocația să facă presiuni asupra relațiilor pe care Europa trebuie să le aibă cu Rusia, iar pentru Franța, Rusia nu este un adversar, nu este o amenințare (…) este un partener care, este adevărat, poate uneori, după cum am văzut în Ucraina, să facă uz de forță. Noi am condamnat Rusia atunci când a fost vorba de Crimeea și încercăm să găsim o soluție pentru criza din Ucraina“.

Poziţia Franţei este în mod firesc nuanţată pentru că a fost confruntată cu un val de atentate teroriste, are 3.500 de soldați în teatrul de operațiuni din Sahel, precum și în Orientul Mijlociu, împotriva grupărilor jihadiste.Responsabilitatea luptei împotriva terorismului este una comună. “Franța va face ce trebuie, însă nu mai mult.(…) Trebuie ca și alții să facă un efort echivalent”.

Declaraţia finală NATO care de altfel era total previzibilă, menţionează ( vezi pg…)şi situaţia României, brigada multinaţională, despre care însă majoritatea canalelor mediatice nu a mai pomenit, în ochii lumii, importante fiind batalionale din Polonia şi Ţările Baltice. Dincolo de faptul că ne împăunăm pe bietele noastre canale media, cu una şi cu alta, prezenţa noastră nu are strălucire, reprezentarea noastră fiind una acut provincială.

Din zonele clare, nucleul dur al alianţei, interesul analizei se balansează şi spre zona Turciei, aş zice,la ora actuală, o zonă gri. Nici până în ziua de azi nu este clar ce s-a întîmplat vreme de ani de zile cu şirurile lungi de cistenrne care preluau petrol de contrabandă dinspre ISIS, care luase samavolnic controlul câmpurilor petroliere din Irak. Nici până în ziua de astăzi nu au fost clarificate multe, nespus de multe întrebări deranjante. A jucat în permanenţă Turcia lui Erdogan, la două capete, cum se zice ? Cert este că, ţările NATO nu îşi pot permite astăzi să ceară multe explicaţii. O umbră de şantaj pluteşte asupra spiritului Alianţei. Este, după părerea noastră, una din fisurile ei. O fisură nevăzută, ascunsă cu grijă, pavoazată cu declaraţii oficiale şi cu vizite la nivel înalt. Dar, o fisură.

Brexit Ce se ascunde dincolo de vrajba

Brexit. Ce se ascunde dincolo de vrajbă?

cleo 1 october2015 in the office

Cleopatra Lorintiu

Este Brexitul o lecţie pentru birocraţia Uniunii Europene? Vor învăţa oare artizanii birocraţiei exacerbate ceva din acest gest ?

Vor crea flexibilităţi, vor şti să aşeze mai bine echerul şi compasul pe continent? Mai cu înţelepciune sau mai cu milă ? Probabil că nu.

Pe de altă parte,  ceva din atitudinea locuitorilor Marii Britanii ne demonstrează că există tensiuni peste tot, şi că nici o ţară nu are un unison : părţile din UK care au beneficiat major de avantajele UE sunt pentru rămânere. Celelalte, nu. 17,4 millioane au votat Brexit , 16,1 millioane , au votat să rămână în UE.

Se pare că votul a fost în multe cazuri unul aleator, referendumul nebeneficiind de o campanie de explicare adecvată , de o familiarizare a votanţilor,cu tema dată adică , ce înseamnă una, ce înseamnă alta şi mai cu seamă ce consecinţe vor fi.

Pare, la o primă vedere că fiecare a gândit exclusiv prin prisma interesului personal.In carta de aderare la UE nu există clauza altruismului şi nici cea a solidarităţii naţionale.

Să spunem înainte de toate că britanicii au fost mereu cu un singur picior în UK dar şi aşa era bine. În general, bine pentru ei. Moştenitorii marelui imperiu s-au confruntat în ultima perioadă cu acelaşi tip de atitudini diametral opuse, ca şi moştenitorii altor imperii europene. O parte din ei erau deschişi către lume, dovadă: o emigraţie masivă care de altfel s-a încetăţenit, dinspre fostele colonii britanice.

Cealalată parte ( acei cetăţeni care nu au părăsit niciodată insula, nu au fost niciodată în străinătate şi au rămas în capcană: ce poţi să îi ceri unui om care n-a văzut toată viaţa decât satul lui ? Regele George VI spunea „ Nu mergeţi niciodată în străinătate. Sunt nişte locuri deplorabile „..).S-au făcut glume pe seama acestei xenofobii dar iată că ea îşi ia acum revanşa.

Incercând să îi tragă , aş zice , înapoi pe ceilalţi cetăţeni :Scoţia, Irlanda de Nord, Gibraltarul şi, parţial, Anglia au votat în favoarea rămânerii în UE, Ţara Galilor s-a pronunţat puternic pentru ieşirea din UE.

Pericolul separatismului bate la uşă ? Cui îi foloseşte un UK fărâmiţat, divizat ? Cine a fost artizanul mediatic al acestui eveniment ? Care au fost momentele prost inspirate ale acestui Brexit ? A fost cu adevărat forţat David Cameron să declanşeze referendumul ? Cum s-a implicat guvernul britanic în explicarea situaţiei ?

A doua zi după … cădere, milioane de oameni din UK încercau să afle pe motoarele de căutare , vezi Google, : ce e UE, ce înseamnă ieşirea din UE şi alte lucruri asemănătoare!

Au votat oamenii aceia în cunoştinţă de cauză, s-au lăsat ei antrenaţi într-un val populist , au fost ei pentru contra cum ziceau dadaiştii începutului de secol XX ? Nimeni nu poate şti.

Îndărătul acestei situaţii stau cuminţi mari voci de „creatori de opinie „oameni care scapă în presă, conduc presa sau au îndemnat oamenii să facă una sau alta. De ce ? Iată.Unele ziare care şi-a îndemnat cititorii sa voteze pentru Brexit, Evening Standard şi The Independent sunt proprietatea magnatului rus Alexander Yevgenievich Lebedev şi a fiului acestuia .

Cu ani în urmă oligarhul a fost în Rusia, şi membru în comitetul din Duma pentru Commonwealth of Independent States, deci are experienţă în domeniu.

O fi o întîmplare sau Rusia chiar are interesul ca Europa să fie fărâmiţată, dezbinată?

O altă persoană care ştie bine ce se va întâmpla ( ce să mai vorbim despre felul în care speculaţiile sau au afectat chiar spaţiul nostru carpato -danubian …) dl. Soroş ( avere cifrată la 24.9 de miliarde de dolari) declara „Lira va scădea cu cel puţin 15% şi porbabil chiar mai mult de 20% pană la o valoare mai mică de 1.15 dolari”, pentru TK Guardian.Care a fost cîştigul net într-o zi la bursă pt dl Soroş ? Greu de calculat , lăsăm asta în seama finanţiştilor.

Evident, nu ai noştri…Ai noştri se gândesc probabil acum la impactul scăderii lirei asupra averii noastre româneşti, majoritatea rezervei de aur a României se găseşte în Banca Angliei . Asta n-ar fi o problemă fiindcă e aur în lingouri . Dar şi mult din rezerva valutară se află tot acolo, aşadar există „probleme tehnice „ de reglat…

Încă o întrebare : ce-or fi învăţat mai marii UE după această probă ? Poate, ar încerca ei  să fie mai flexibli? Să simplifice nişte mecanisme care până la urmă îţi scot peri albi şi te fac să-ţi iei lumea în cap ? Vom vedea…Cleopatra Lorinţiuhttp://zamanromania.ro/stiri/brexit-ce-se-ascunde-dincolo-de-vrajba/

Dervishii lui Ammar Alnahhas

Dervişii lui Ammar

Îl consider pe Ammar Alnahhas unul dintre cei mai personali şi mai interesanţi pictori din România de astăzi, capabil să aibă un glas propriu, profund , cu mesaj şi tehnicitate, cu poezie şi coloristică. Dincolo de haina excepţională pe care o au tablourile lui din Expoziţia acestei veri, pusă sub semnul unor spuneri din Mevlana Jalaludin Rumi, înţeleptul, poetul , gînditorul Rumi , cel născut la Konya , nu pot să mă împiedic să remarc izul de profunzime culturală şi filozofică din opera acestui pictor.dervis 2

În vremea în care plastica se confruntă cu mode degringoladice, în căutări adeseori sterile, într-o perioadă a teribilismelor ca să zic aşa , când artiştii caută ceva în piatră seacă, iată acest pictor al orientului care trăieşte la Porţile sale, adică în România , afirmând cu o tenacitate nezdruncinată personalitatea sa artistică nepereche.

Ammar este un personaj de mare bună cuviinţă, de mare sensibilitate, are o gingăşie rară în comportament dar şi în acordul perfect dintre făptura sa şi realitatea artei sale. L-am cunoscut acum ceva ani la CCERPA , Clubul Cultural care reuşeşte cu eforturi majore să armonizeze vest şi est într-o suflare de înţelegere şi cunoaştere culturală. De la primele două tablouri pe care i le-am văzut mi-am dat seama că în el există artistul adevărat. I-am urmărit de la distanţă cariera, îmi imaginez că nu i-e uşor, aşa cum nu uşor le-a fost tuturor pictorilor sau sculptorilor români risipiţi pe alte meridiane.

Nu e greu să pictezi şi să trăieşti într-o ţară, când undeva, nu foarte departe ai tăi suferă sau, în cazul lui, chiar mor?

Suferinţa, durerea , Ammar le traduce de astă dată magistral în înţelepciune cu accentele sufiste ale penelului său, ale coloristicii sale generoase şi ale temei lui de azi : Dervişii. E o lume în care respiră înţelepciunea, detaşarea, speranţa, credinţa, tot ce vreţi. Tot ce poate veni dinspre Orient ca să ne liniştească spiritele. Să facem în aşa fel încât să trăim această armonie a culturilor cu toţi porii deschişi, cu „open mind”, cu sufletul împăcat şi inundat de lumină. Mai vorbim după vernisaj !La Biblioteca Naţională a României 9 iulie la ora 14.