De la Nică la Alexandru Arşinel

Alexandru Arşinel,Cleopatra Lorinţiu, Vasile Muraru si Gabriel Dorobanţu la ICR Tel Aviv octombrie 2018

 

 

Domnul Alexandru Arşinel, un monstru sacru al scenei, un mare actor de film şi teatru, identificat pentru mulţi cu ideea de revistă, talent uriaş şi energie artistică inegalabilă, un om cald şi cu minte sprinţară, cu suflet mare. La Icr Tel Aviv ne-a povestit cu atâta naturaleţe despre viaţa şi cariera sa, despre Teatrul de revistă Constantin Tănase, despre povestea lui şi marele predecesor Constantin Tănase.Despre prieteni, despre colegii trecuţi în amintire, despre cei noi care vin din urmă şi care promit mult. A fost o lecţie de viaţă pe care noi am ascultat-o fermecaţi, o lecţie gravă şi subtilă întreruptă din fericire de hotote nestăvilite de râs. Că aşa e viaţa. 

 

De la Nică a lui Ştefan a Petrei la Alexandru al lui Arşinel

(un dialog cu Cleopatra Lorinţiu, director adjunct ICR Tel Aviv)

Reporter :Ştiu că în cronicile dvs. aţi urmărit ani de zile carierele şi prestaţiile multor actori de teatru şi de film, regizori, scenografi sau scenarişti, din vremea anilor optzeci, de la portretele pe care le semnaţi pe vremuri în reviste, în Cinema, Luceafărul, Contemporanul sau SLAST. Dar despre teatrul de revistă, despre divertisment nu cred că aţi scris. Nu mică a fost surprinderea mea să vă regăsesc animând cu farmec şi dezinvoltură o întîlnire dedicată…revistei, şi mai ales la Tel Aviv. Cum s-a întâmplat asta ?

Cleopatra Lorinţiu: E adevărat că mă gândesc cu nostalgie la sutele de cronici şi portrete de actori, regizori, oameni ai spectacolului pe care le-am scris vreme de ani buni. Poate că scriam atunci mai mult despre începători, despre debutanţi, despre genurile mai dificile tocmai ca un fel criticăde întâmpinare iar revista …oricum avea succes şi public din belşug , nu mai avea nevoie de vorbele mele ?Oricum, în această toamnă Tetarul Constantin Tănase, a făcut un Turneu în Israel şi iată că , în marja acestui turneu am izbutit şi noi să facem o întîâlnire cu publicul tradiţional al Institutului Cultural Român de la Tel Aviv.

Şi faptul că ei le-au vorbit şi povestit s-a transformat într-o breţă de nostalgie şideaducere aminte ăn care am avut prilejul să ăi provoc pe cei trei , să” le dau chibrituri “ cum zicea cineva odată, să îi plasez pe drumul confesiunilor.

Rep : Am observat de altfel că aţi profitat şi pentrua face un portret al lui ConstantinTănase.

    1. Pebtru că e bine şi e de datorianoastră să vorbim mereu despre înaintaşi,despre precursorii cei curajoşi,.Iar Tănase a fost un gigant,o inteligenţă artistică de excepţie debordantă, dublată de un simţ al comunicării deosebit, dar şi de un simţ als ocialului. De gura lui şi de spunerile luise temeau şi cei puternici şi cei care ne ocupau pe vremea aceea. Un amănunt mi-a atras atenţia : debutul adolescentului Constantin Tănase s-afăcut într-o trupă de teatru de limba idiş a lui Mordechai Segalescu .De altminteri dacă vorbimdespre Israel, să nu uităm că mulţi din umoriştii noştri aveau rădăcini evreieşti, de la textierii de mare succes precum Aurel Storin (care era de altfel şi poet, şi secretarul literar al teatrului o jumătate de veac ), la celebrul Mircea Crişan.Evreii au trăit de-a lungul istoriei atâtea tragedii, aşa încât au putut supravieţui doar cultivând specialul lor simţ al umorului.Umorul ca armă de autoapărare ,ca semn al inteligenţei ascuţite.

Rep. Aşadar turneul Teatrului”Constantin Tănase” a fost organizat de altcineva şi dvs . doar aţi sesizat o oportunitate şi i-aţi avut drept invitaţi în întîlnirea din sediul ICR Tel Aviv, sub eticheta “Cafeneaua românească” .

    1. Aşa este . S-au pus de acord impresara spectacolelor din turneul israelian,Liane Herman, apoi directoarea săptămînalului”Jurnalului săptămânii “, care a suţinut turneul, Doina Meiseles; s-au coordonat de asemenei doamna Oana Gerogescu care se ocupă de PR la Teatru şi referenta noastră Ana Maria Mărgineanu şi uite aşa am avut eu şansa să stau de vorbă două ceasuri cu Alexandru Arşinel, desigur şi cu Vasile Muraru şi Gabriel Dorobanţu care au avut amabilitatea să fie prezenţi la întâlnirea noastră, iar publicul să îi bombardeze cu întrebări şi cu amintiri nostalgice .

Rep. Am aflat cu multă surpindere că vă simţiţi legatăde locul de naştere al lui Alexandru Arşinel ! Aţi mărturisit-o chiar în timpul întîlnirii, de fapt a spus-o maestru Arşinel însuşi .De altminteri s-a văzut cum s-a instaurat o adevărată chimie între dvs şi invitaţi. Totul era foarte natural, cuceritor de natural aş zice.

C.L. Mare mi-a fost bucuria întîlnirii cu Alexandru Arşinel. Mama mea,Dumnezeu săoodihnească, Eleonora Leonte, era din Probota comuna Dolhasca , iar bunicii mei se ştiau bine cu familia domnului Arşinel. Aşa că ne-am lansat în amintiri moldoveneşti de mare tandereţe, evocând nume, oameni şi locuri, obiceiuri. Cartea amintirilor lui Alexandru Arşinel , consemnată din dialogurile pe care le-a purtat cu inspirata Maria Capelos şi care se numeşte “Alexandru Arşinel de la Dolhasca pe…Calea Victoriei” este excepţională. Atâta farmec, nostalgie şi fineţe a observaţiei , sincer de puţine ori am văzut prin cărţi autobiografice. Este cartea unei lumi, a unei atmosfere, ea începe cu anii grei din vremea războiului şi din anii refugiului din calea armatelor,şi ajunge pînă la gloria scenei, la minunăţia prieteniilor artistice, pînă la relaţia cu publicul şi secretele de dincolo de cortină. E foarte bine scrisă şi ţesută, evident prin famecul de povestitor al lui Arşinel, care la fel cum humuleşteanul de geniu, are arta molcomă a povestirii şi a observaţiei în sânge dar şi capacitatea Mariei Capelos de a selecta şi pune în pagină, fără nici o forţare, fără artificii inutile.

Sincer, e o carte care se citeşte iute,iute, cu bucurie şi cu o lacrimă în colţul ochiului.

Rep. Se pare că publicul nu doar că a fost receptiv şi încântat de întâlnire dar parcă se bucura de faptul că se face cumva dreptate genului, revistei. Gen cultural unanim recunoscut dar de foarte multe ori lăsat la o parte când vine vorba despre cultură dintr-un anume snobism.

    1. Ştiu ce vreţi să spuneţi! Am accentuat şi eu în întâlnirea respectivă. Emai uşor să îi faci pe oameni să plângă decât să râdă. Mă refer de fapt la inteligenţa pe care o preupune un umor de calitate şi care de foarte multe ori este unul social, pune degetul pe rană şi poate să acţioneze ca un sanitar al scoietăţii.Dacă Tănase avea curajul să înfrunte metehnele ocupantului sovietic, apoi în anii maximei cenzuri dinainte de 89 la Grădina Boema abundau aluziile şi “şopârlele”, revista nu se opreşte acum şi merge înainte pişcând acolo unde trebuie, ironizând, floretă fină care poate să şfichiuiască metehnele societăţii. Ea nu e comodă , nu se lasă , cupletele ştiu să “atingă” de minune. Deopotrivă actorul Vasile Muraru care este o prezenţă excepţională, un mare actor, un om de scenă extraordinar şi sinceritatea amintirilor veşnicului romantic din gara noastră mică (cum îmi place să spun! ) al muzicii noastre uşoare , Gabriel Dorobanţu au făcut din întâlnirea noastră dintr-o amiază de vineri la ICR Tel Aviv, un fel de clipă memorabilă de notat în jurnalul fiecăruia. Cred că numai căldura şi sinceritatea pot cuceri cu adevărat publicul. La trecerea prin Israel, redutabila echipă a Teatrului Constratin Tănase a lăsat o bucurie în multe suflete.

 

Alexandru Arşinel şi Cleopatra Lorintiu

Andrei Marga si Carol Iancu despre Miturile fundamentale ale antisemitismului

9  noiembrie 2018 A fost atât de densă și de acaparatoare dezbaterea de aseară pe marginea cărții acad.prof.dr.Carol Iancu, ” Miturile fondatoare ale antisemitismului ,din antichitate până în zilele noastre ”( traducere în limba română de Țicu Goldstein, editura Hasefer2018) în prezența autorului și a prof. dr. Andrei Marga! cel care semnează prefața acestei ediții.O seară efectiv de excepție, Icr Tel Aviv, cu atîtea idei care s-au confruntat, cu atâta erudiție și cu atâta interes față de subiect și față de o lucrare de sinteză de mare valoare.O întâlnire cu doi savanți, un prilej de încredere în capacitatea noastră de regenerare, supraviețuire culturală, un moment din acelea în care mințile lor strălucite parcă ne dau aripi și nouă și ne împing să gândim, să citim, să fim.

Intalnire cu Sergiu Cioiu

După concertul lui Sergiu Cioiu de la Ashdod, cu sute de oameni în Sala Madnas Diuna(graţie sprijinului d-lui Yoshua Sontag si al doamnei Bertha), sunt sub efectul farmecului unic al acestui artist : cântecele lui, de la nostalgia din Vântule, Glasul tău,Poarta sărutului, la cele mai noi şi mai pline de surpriză :muzică şi vers, melancolie şi filozofie, tulburare şi încântare,
http://zamanromania.ro/repere-romanesti-sergiu-cioiu-arta-…/
toate împreună şi încă ceva în plus.Despre Turneul lui Sergiu Cioiu în Israel ( acompaniat de Cătălin Ene şi Vlad Creţu) organizat de ICR drept cadou oferit celor trăitori în Israel şi care mai simt româneşte, se va vorbi mult. Dar cel mai bine ar fi să îl ascultaţi pe Sergiu Cioiu în forma uluitoare în care e acum; am cântat alături de el, am bătut din palme, am râs şi am plâns un ceas jumate , ne-am întors în adolescenţă, în poezia lui Marin Sorescu,Romulus Vulpescu,în compoziţiile lui Al.Mandy, şi am vărsat o lacrimă. Ce aş putea să-i spun decât :” Îţi mulţumesc. „Există artiști mitici, artiști care reușesc să evoce prin vocea lor o nostalgie, un moment artistic anume.Artiști a căror muzică nu se estompează niciodată. Sergiu Cioiu face parte dintre ei. Așa cum Jacques Brel sau Georges Brassens sau Jean Ferrat reușesc să semnifice o epocă și să sensibilizeze atâtea generații, românul Sergiu Cioiu, emigrat în Canada din 1970, se întoarce acum către România. Cu vechile cântece care ne evocă nostalgiile tinerților și cu noile cîntece, unele din ele scrise de el însuși pe versurile unor mari poeți români.

Interpret fetiș pentru marele compozitor Alexandru Mandy, Sergiu Cioiu și-a asociat vocea, prezența scenică excepțională ( este actor ca formație) cu melodiile lui Mandy ( Noapte sau zi, Glasul tău, Și totuși, Poarta sărutului, Vîntule, Îți mulțumesc). Sunt cântece pe care generații întregi le-au fredonat, le-au știut pe de rost versurile și asta nu e puțin lucru.Interesantă este ”actualitatea” lui Sergiu Cioiu, căci astăzi el vine cu melodii noi, în registre diferite, unele din ele cu turnură de jazz, pe versuri ale unor poeți despre care un public tânăr știe prea puțin, precum Miron Radu Paraschivescu și Romulus Vulpescu. Așadar Sergiu Cioiu reușeșete să facă și un act de educație literară, poeticească, așa cum făcea de fapt și mai demult căci el a cântat pe versuri de Marin Sorescu sau Nichita Stănescu. Iată-l acum într-un turneu organizat de ICRîn Israel (prin Direcția generală Programe prin Reprezentanțe și în Comunități Istorice) și pus în pagină, adică…în scenă, cu sprijinul Reprezentanței ICR Tel Aviv .

„Turneul artistului Sergiu Cioiu în Israel ( 9-13 octombrie 2018, Ashdod, Tel Aviv, Haifa ) oferit de Institutul Cultural Român celor care trăiesc în Israel şi simt româneşte, în anul Aniversării Centenarului României şi al celebrării a 70 de ani de relaţii diplomatice neîntrerupte între România şi Israel, este deopotrivă şi o formă de omagiere a interpretului, pe care unii îl numesc o „legendă vie”, trăitor printre noi, revenit după ani mulţi petrecuţi în Canada, către publicul românesc. Această tandră reîntoarcere s-a petrecut sub imboldul Mariei Mitrache Bokor (fosta balerină prim solistă a Teatrului de Operetă Ion Dacian)care şi-a asumat o formă de „prietenesc impresariat „.

Artistul cu care avem realmente şansa să ne întâlnim, şi sinceră să fiu eu personal consider că este o şansă pentru noi, este un artist complex. El ne readuce deopotrivă nostalgia unei perioade din muzica românească dar şi conexiunea cu clipa actuală, căci totul face parte dintre-un flux continuu de emoţie, muzică şi poezie.

Actor prin formaţie, el însuşi autor, compozitor, originală făptură lirică, Sergiu Cioiu şi-a început cariera interpretând cântece de neuitat scrise de Alexandru Mandy, figură proeminentă a componisticii româneşti, compozitor atât de iubit şi preţuit de israelienii cu rădăcini româneşti. Sergiu Cioiu este şi un artist al prieteniei, un foarte bun comunicator, cu alte cuvinte un artist complet, mitic aş zice,cu un evantai artistic divers şi care, prin urmare poate să atragă un public divers. Sigur, înainte de toate, sunt printre dumneavoastră nostalgicii, cei care îşi amintesc tânărul imberb al anilor şaizeci, cel ce cânta „Vântule, vânt nebun”.

Era o muzică atipică pentru acea vreme, o muzică ce rupea tiparele, obişnuinţele, îndrăzneaţă şi de neuitat.

După revenirea sa în România prin discuri, în săli de teatru şi de concerte şi prin excelenta carte scrisă în dialog cu Puşa Roth :” Nu ştim aproape nimic”, artistul şi- a diversificat publicul aş zice, păstrând tonul neobişnuitului, al ludicului inspirat de poeme ale lui Romulus Vulpescu, Marin Sorescu sau Miron Radu Paraschivescu.

Aşadar, meşter mare al surprinzătorului, poetic şi ludic, gânditor şi antrenant, paradoxalul Sergiu Cioiu revine cu bucurie în Israel după mai bine de 45 de ani. Eu vă asigur că sub distinsele haine de gală , artistul poartă cu siguranţă… tricoul de adolescent rebel”.

Fragment din prezentările făcute de Cleopatra Lorinţiu, director adjunct- Institutul Cultural Român- Tel Aviv la spectacolele susţinute de Sergiu Cioiu, acompaniat de chitaristul Vlad Creţu şi pianistul Cătălin Ene , în Israel 9-13 octombrie 2018

 

Toate au un sfârşit.Plec din Televiziunea Română.

Doar câteva zile mai sunt şi gata, nu voi mai lucra în Televiziunea Română.Ştim că toate au un sfârşit pe lumea asta. Va urma un alt job, un alt loc, alţi colegi. Va urma altceva . Fac socoteli . Cu excepţia celor 4 ani petrecuţi în post la Ambasada din Paris, iată că din 1994 si pina acum am lucrat …exact 20 de ani ( ca-n Dumas !) în aceasta instituţie. Sute de emisiuni, oare ce va rămîne din ele.?Sau mai exact, va mai rămâne ceva ? Sunt cam sceptică.Ar trebui măcar să fac o …listă cu oameni pe care i-am întîlnit în acest periplu care iata înseamnă deja o treime din viaţa mea. Greu. Primul documentar realizat de mine în 1994 pentru Tvr era cu Ovidiu Bojor. Cel din urmă, dedicat personalităţii lui Alexandre Safran, filmat cu acad. Carol Iancu, 2018.Intre ele,mii de minute,întâlniri,amintiri,colegi, echipe,planuri, amiciţii,speranţe,ambiţii şi deziluzii, şi sentimentul că fac ce doresc, ce îmi place, ce visez.A fost o pasiune. Nu ştiu încă nimic despre vremea decantărilor, despre ce va rămâne din acest ierbar de zile .

Eniko Szilagyi et Cleopatra Lorintiu, Paris 2012 , rue Bonaparte. Photo by bernard Brumberg.

Gheorghe Adoc şi Cleopatra Lorintiu,1997

DADAISM100.Erwin Kessler si Cleopatra Lorintiu la expo ARCUB, DADA TZARA.etc. 2016

In timpul filmărilor pentru emisiunea Alteritate.Secolul 21. Alina Ledeanu si Cleopatra Lorintiu, la Casa Ion Mincu, sediul ordinului Arhitecţilor din România.

Cleopatra Lorinţiu şi Vasile Bădăluţă lângă Detroit, 1995

Cleopatra Lorinţiu si dr.Stefan Stan, Liege 1996

cleopatra Lorintiu şi Carmen Firan la TVR 27 ianuarie 2016

decembrie

31 dec 2017 Ultima zi din an, ultima plimbare prin oraş în 2017. Am locuit aici numai 7 ani din viaţa mea, totuşi,fiind cei ai adolescenţei, m-au marcat mult aşa încât îmi spun că sunt bistriţeancă.Plimbarea e cumva ca un ritual, prin locurile legate de cei dragi mie, legaţi cumva de acest loc. Aici m-am plimbat ultima oară cu mama, astă-vară, dincolo am fost prin parc cu soţul meu Bernard când mi-am lansat romanul « Pălăria de pai, » în 2013 ; pe banca asta am deschis înfrigurată ultima scrisoare de la Tom,şi într-un 31 decembrie’79, scriam pentru Aurel versurile arse din « Peisajul din care lipsesc » , uite şi chioşcul în care rîdeam cu lacrimi cu Mircea de o şotie a lui prin’ 89. Sunt numai umbre. Oamenii dragi ai vieţii mele s-au dus lăsând o dâră de amintire pe aceste străzi. Un An Nou fericit ne urăm, aşa cum se cuvine. Aşa să fie, dar pentru mine, ce a fost nu va mai fi , decât în străluminarea cuantelor lor, ce vine de dincolo.

25 dec Crăciun la Bistriţa. Primul, fără mama. Numai eu cu tata care împlineşte azi 25 decembrie 87 de ani. Povestim. Ies la iveală întâmplari vechi, mai ales din familie, multe neştiute. Gasim o poza facută după război, tata Virgil e îmbrăcat în primul lui palton făcut din leafa lui de calfă la Bistriţa. Poza e făcută la Maieru, e acolo tot familionul. Tata îşi aminteşte cum mătuşa Lucreţa ( Ţoncan) care fusese în delegaţia someşenilor la Adunarea de la Alba Iulia la Marea Unire, şi apoi ascunsese steagul tricolor sub podele,în tindă, tocmai ce scosese steagul din ascunzătoare. După război.Unul din unchi, Augustin, a luat şi găina în poză…

Amintiri de vacanta

 

Nu încetez să mă încânt în faţa capacităţii parizienilor de a pune în valoare tot ce ţine de patrim oniul lor cultural. Această ştiinţă a valorizării, a scoaterii la lumină, a popularizării mi se pare esenţială în afirmarea valorilor naţionale… Expoziţie lasuperba reşedinţă a Arhivelor Naţionale :Hotel de Soubise aşezat la intersecţia Rue des Franc -Bourgeois şi Rue des Archives în cartierul Marais.Grădini magnifice .Expoziţie în curs :Une expérience du chaos. Destructions, spoliations et sauvetages d’archives (1789-1945)

La Centre Pompidou, o expoziţie dedicată lui Fred Forest « l’homme-média »,pionier al artei sociologice şi participative, care foloseşte mojloacele moderne de comunicare.Celebru prin noţiunea de „teritoriu” care e un leit motif al operei sale. Nu mă pot împiedeca să sesizez şi gradul de ironie, de frondă, de moquerie din tot ce a făcut acest artist hors norme …Ei, a făcut el gălăgie într-un fel care îi aminteşte pe dadaişti, acum o sută de ani…Pionnier d’un art sociologique et participatif fondé sur les outils modernes et contemporains de communication, envisage la notion de « territoire » pour traverser l’ensemble de son œuvre. Cette invitation s’appuie sur la narration du Territoire du m² artistique, créé en 1977 comme le Centre Pompidou, qui suit la trajectoire de l’artiste depuis ses tableaux-écrans et autres espaces à remplir jusqu’aux actions-performances médiatiques et critiques, sur des territoires locaux comme planétaires. Le dispositif, entre espace réel et imaginaire…

*Franck Biancheri a été un visionnaire, un esprit combatif, un vrai intellectuel, un leader charismatique et un grand ami. Son souvenir vif reste avec nous, grâce aux efforts de Marie-Hélène Caillol et des autres amis comme Marianne Ranke Cormie. Je les ai tous rencontrés en 2002 a Paris, dans une grande conférence et jusqu’à présent on est restées amis. Je respecte leur ténacité, leur détermination, leur façon d’agir dans ce monde bouleversé et bouleversant.

*Când am ieşit de la filmul „Les Proies” (The Beguiled noul film al SofieiCopolla, autoarea superbelor Lost in Translation, 1999’s The Virgin Suicides, 2006’s Marie Antoinette, 2013’s The Bling Ring.Sofia Coppola wins Best Director at Cannes for The Beguiled) , în faţa cinematografului mk2 de la Bibliotheque Francois Mitterand, lumea dansa în stradă…Asta înseamnă poate să te simţi liber, să te bucuri de fiecare clipă, să trăieşti.

The ominous, atmospheric movie is based on a 1966 novel by Thomas Cullinan — except the book is told from the soldier’s point of view

Gudrun Morel pictura de neuitat

Pictura în slujba toleranţei, îngăduinţei , spiritului confratern

Gudrul Morel, pictură de neuitatfoto-4bis

O pledoarie pentru valorile umaniste este pictura şi întraga activitate a artistei Gudrun Morel.

Într-o lume care îşi pune întrebări, o lume impulsionată de politici şovăielnice sau care sunt gata să denigreze astăzi ceea ce predecesorii au obţinut prin mari eforturi mai ieri, Gudrun Morel îşi conduce barca ( evident, barca artistică!) cu mână sigură, cu constantă apetenţă pentru aventura culoarilor dar şi cu siguranţa afirmării ideilor ei, profund umaniste marcate de deschidere intelectuală şi spiritualitate.foto-1gudrul-morelbis

Asemenea trasee internaţionale,cum e şi cel al ei, marcate de deschidere, de interes pentru ceilalţi, pentru diferenţele valorizatoare,pentru diversitate de expresie, pentru alte culturi şi alte orizonturi sunt dovada faptului că omenirea nu va rămâne captivă în izolaţionism. Că lumea artistică va funcţiona, la fel ca în secolele trecute, într-un sistem subtil de vase comunicante.

Prima expoziţie a fost în 1987 în Centro cultural de Cuernavaca în Mexic, acolo unde artista plastică franceză , cu rădăcini germane a şi locuit după ce se întorsese din Africa de Sud. Revenită în Europa, Gudrun Morel şi soţul ei Michel Morel locuiesc în Franţa, unde pictoriţa lucrează, la Vexin, pe malul râului Aunette care trece chiar prin grădina casei sale…Vexin, un loc ar disputelor istorice medievale, între un Vexin francez şi unul normand, locul în care s-au filmat pelicule istorice precum „Leul în Iarnă” sau „ Un dimanche à la campagne „(1984) de Bertrand Tavernier.foto-pictura-gudrun

Sigur atunci când e vorba despre un traseu artistic sunt amintite locurile în care a expus: şi pentru ea, nu sunt puţine în schimb sunt insolite: de la Mexico la Kobe în Japonia, de la Muzeul Trutnov din Cehia la Kyoto, de la Euskirchen în Germania copilăriei sale,apoi la New York, în Ward Nasse Gallery sau în Manhattan ori la Monserratart Gellery. Apoi la Preotoria (Africa de Sud ) şi evident, mereu, la Paris.

Gudrun Morel este precum spuneam, o pledoarie pentru cetăţeanul artist internaţional.Născută la Bad Homburg(Germania) în 1945, imediat după război, artista a avut fascinaţia spaţiilor îndepărtate şi a culturilor diferite: pasiunea pentru Africa de Sud i-a oferit o experienţă unică, căci acolo şi-a făcut studiile de început în pictura, apoi le-a continuat în Maroc şi a lucrat cu un profesor maestru (drawing in Rasht) în Iran, între 1972-1976.Apoi a studiat tehnici diferite cu Denis Folch în Mexico City , cu Manuel Guillen şi Patricia Cajiga, perioada de tinereţe artistică pentrecîndu-se aşadar în zona Americilor.

Despre pictura lui Gudrun Morel, Reynald Andre Chalard spunea: „ Pentru ea pictura e mai mult decât o meserie: inseparabilă de viaţă, este o manieră de a respira.Perfecţionistă, întotdeauna doritoare să mai înveţe ceva, se slujşte de tehnicile studiate în diferite ţări ca de o trambulină pentru a exprima emoţiile profunde.Marea ei iubire faţă de ceilalţi şi deschiderea către lume i-au dat o mare libertate de expresie, mai cu seamă în trecerea recentă de la figurativ la abstract.”gudrun-morel-cleopatra-lorintiu-2016

În lucrările ei artista celebrează viaţa, uneori chiar amintind cât de hidos e obscurantismul şi cît de inimaginabil e terorismul.Distinsă cu „ Merit et Devouement”,Gudrun Morel este un artist cetăţean al lumii care foloseşte arta pentru a-şi susţine pledoaria pentru umanism, pentru înţelegere şi recunoaştere reciprocă.Medaliată şi omagiată deopotrivă de Academia de Ştiinţe din Mexic (1991) sau primind medalia la Concursul de la Deauville organizat de « Fédération nationale de la culture française »ea îşi este fidelă sieşi, căutând mereu şi exprimând emoţiile sale care sunt o oglindă a emoţiilor lumii contemporane.

Aşa am cunoscut-o şi aşa am vorbit cu ea în atelierul ei doldora de lucrări : o artistă a libertăţii de exprimare. Recenta expoziţie care este în curs de altfel în Germania o adevereşte încă odată, şi cine ştie, poate ea va expune într-o bună zi şi în România.

Gudrun Morel est une artiste pleine de forces artistique, sa vision repose sur la vision d’une femme tournée vers le monde et sa diversité.C’est la vision des grandes espaces et d’une citoyenne du monde. La couleur , les techniques différentes, l’expérience de vivre dans des pays différentes , de peindre figuratif et abstrait , sa capacité d’aimer le monde comme il est et de partager ses expériences. A, mais oui , c’est une vrai déclaration ce que je fais ici , en me rappelant la rencontre avec son œuvre, avec son nid et sa famille. Franchement, je me sent „dans „ la famille, par le biais de mon beau père,Nathan … Quelle histoire, quelle découverte fascinante.http://zamanromania.ro/pictura-in-slujba-tolerantei-ingaduintei-spiritului-confratern/

Pictura în slujba toleranţei, îngăduinţei , spiritului confratern

Am devenit Cetatean de Onoare al judetului Bistrita Nasaud

Cu emoţie, cu modestie şi dacă mă puteţi înţelege, cu tulburare, citesc acest anunţ de ziar : Consiliul Judeţean Bistriţa Năsăud mi-a acordat în acest an titlul de Cetăţean de Onoare.Ştirea a apărut prin mai multe ziare, pun acest link pentru că fotografia aleasă de ei mă înduioşează. Aveam, în fotografie vîrsta celeilalte desemnate drept Cetăţean de Onoare, absolventa de Sorbonne…Le mulţumesc,tot gândul către oamenii locurilor mele, reflectat în fapte, filme,cronici şi cărţi nu a trecut neobservat.http://propolitica.ro/scriitoarea-cleopatra-lorintiu-va-deveni-cetatean-de-onoare-al-judetului-bistrita-nasaud/

Cleopatra Lorintiu decembrie 2016 cetatean de onoare al judetului bistrita nasaud

Cleopatra Lorintiu Cetatean de Onoare al judetului Bistrita Nasaud 28 noiembrie 2016

hotaraste

la Ceremonia de acordare a Titlului de Cetăţean de Onoare a judeţului Bistriţa Năsăud, 22 decembrie 2016

la Ceremonia de acordare a Titlului de Cetăţean de Onoare a judeţului Bistriţa Năsăud, 22 decembrie 2016

dscn8245

Ceremonia de acordare a titlului de Cetăţean de Onoare. Cleopatra Lorinţiu alături de radu Moldovan, Preşedintele Consiliului Judeţean Bistriţa -Năsăud

Ceremonia de acordare a titlului de Cetăţean de Onoare. Cleopatra Lorinţiu alături de radu Moldovan, Preşedintele Consiliului Judeţean Bistriţa -Năsăud

http://www.mesagerul.ro/2016/12/22/bistri-nasaud-are-cinci-noi-ceta-eni-de-onoare-doi-sunt-din-lunca-ilvei

Forum interreligios Palazzo Italia Bucarest

Cunoaşterea, poarta de la solidaritate la fraternitate,

pentru un nou umanism” la Palazzo Italia.

Un eveniment dedicat dialogului despre toleranţă şi responsabilitate şi care a intenţionat o formă de comunicare pe marginea dezbaterilor privind religiile azi, a fost organizat la Palazzo Italia prin efortul domnului Giovanni Baldantoni, preşedintele acestei instituţii.

foto5

Forum interreligios Palazzo Italia 15 November 2016. Prezidente Giovanni Baldantoni, Cleopatra Lorintiu, don Pierluigi Vignola, missione Cattolica Italiana di Hmburg

Cunoaşterea, poarta de la solidaritate la fraternitate, pentru un nou umanism” a reunit la Bucureşti câteva personalităţi ale lumii bisericii şi ale cunoscătorilor istoriei religiilor, ale jurnalismului din această zonă şi din zona activităţilor non guvernamentale caritabile, religioase sau laice.

Beneficiind de participarea S.E.Miguel Maury Buendia Nunţiu Apostolic în România , a S. E. rev.prof.Qais Sadiq fondator şi preşedinte al Centrului de Studii Ecumenice,a E.S: Diego Brasioli, Ambasadorul Italiei la Bucureşti, a Decanului facultăţii de Teologie Catolică prof.univ Wilhelm Danca forumul şi-a împărţit lucrările în două paneluri.

Beneficiind de competanţa în domeniu a domnului Pierluigi Vignola de la Misiunea Catolică Italiană din Hamburg care a încercat să structureze intervenţiile în jurul unor coordonate majore, evident forumul s-a axat pe întâlnirea dintre ceea ce propovăduieşte biserica catolică în întâlnirea cu pricipiile fundamentale ale altor culte, totul prin prisma deschiderii, a toleranţei, a acceptării celuilalt într-o viziune subsumată principiilor declarate şi aplicate cu atâta nobleţe de însuşi Papa Francisc.

Interesant în acest eveniment foarte dens a fost punctul de întâlnire, ecumenic, aş spune cel care are cele mai multe şanse de a valoriza întâlnirea religioasă. Experienţa italiană şi cea germană, sau experienţa concretă a pr. Emanuel Babus în Franţa, sau experienţa concretă a reprezentantei Fundaţiei Victorine le Dieu din Bucureşti s-au îmbinat într-un mod interesant.

Pentru că am avut ocazia de a lua cunoştinţă deopotrivă prin prisma perspectivei înalt intelectuale teologice a acestui excepţional cunoscător al istoriei religiilor şi mai cu seamă a catolicismului care este prof. Univ. Wilhelm Danca, un prelat şi intelectual cu care România se poate mândri pe plan internaţional.

Dar şi a perspectivei aş zice modeste, a celui care dă o mână de ajutor pentru vreo 30 de copii români şi rromi, aflaţi în grija unor surori catolice la Bucureşti, şi care se confruntă ( la scară mică) cu ceea ce se confruntă de fapt şi Autoritatea pentru protecţia copilului la scară mare, cea care are de gestionat viaţa a sute de mii de copii, aflaţi fie în situaţie de sărăcie, fie în cea de defavorizare, copii abandonaţi, orfani, bolnavi, săraci.

Acesta este „provocarea „ pe care România o aruncă astăzi instituţiilor umanitare şi în care biserica se lansează, în sensul că fiecare cult face ceea ce poate. Jurnalist italian, elocvent şi evident spumos în exprimare, pasionat şi plin de farmec dr.Tonny Mazzaro a animat primul panel al forumului iar mie mi-a revenit onoarea de a anima partea a doua.

SPOT VERTICAL:Un forum care probabil va fi reiterat, vizând perspectiva ecumenică , înţelegerii islamului în societatea de azi, întâlnirea dintre perspectivele religioase, toleranţa şi spiritul de comunicare şi armonie.

Cea în care s-a exprimat pr. Ilie Valentin, aducând oarecum şi o perspectivă ortodoxă asupra evenimentului. Dar, în primul rând una culturală, intelectuală căci el şi-a axat intervenţia pe Mircea Eliade şi conceptul de „nou umanism „ cu elocvenţă. Precum şi preşedintele Centrului Cultural European Român Pan Arab, dr.Dirar Kutaini, care a vorbit despre toleranţă, politica faţă de migranţi şi refugiaţi, toleranţa dintre culturi, protejarea culturilor aflate acum în pericol din cauza războaielor din Orientul Mijlociu.Cuvântul transmis de dl. Vicepreşedinte al ICR , Mihaly Zoltan Nagy sau generoasa poziţie a doamnei Marcela Ghiulbenghian, o veterană a acestui tip de dezbatere şi adeptă a ecumenismului în România,cea care a derulat vreme de ani de zile o adevărată muncă de pionierat ecumenic în România au completat acest forum pe care ni l-am dori reiterat, eventual cu o mai mare pondere a problematicii islamului şi a acordului fin dintre islam şi celelalte religii.

Despre înţelegere, toleranţă, acceptarea celuilalt într-un forum dedicat spiritului de armonie şi dialogului interreligios.în fotografie. Dr. Dirar Kutaini,(Preşedinte CCERPA)  preot Ilie Valentin(Facultatea de Teologie Ortodoxă), prof.rev. Pierluigi Vignola -Misiunea catolică Italiană din Hamburg (Germania ) şi Cleopatra Lorintiu( Observatoire d'Etudes Geopolitiques din Paris)

Despre înţelegere, toleranţă, acceptarea celuilalt într-un forum dedicat spiritului de armonie şi dialogului interreligios.în fotografie. Dr. Dirar Kutaini,(Preşedinte CCERPA) preot Ilie Valentin(Facultatea de Teologie Ortodoxă), prof.rev. Pierluigi Vignola -Misiunea catolică Italiană din Hamburg (Germania ) şi Cleopatra Lorintiu( Observatoire d’Etudes Geopolitiques din Paris)

Rămâne pe data viitoare ca temele care nu au fost abordate să fie la ordinea zilei dar, este cert că întâlnirea dintre culturi şi religii, armonizarea de tip ecumenic duc la ridicarea gradului de toleranţă şi înţelegere , singura posibilitate de a supravieţui cultural şi spiritual în lumea de astăzi, a globalizării dar şi a confuziilor.

Cleopatra Lorinţiu

http://www.palazzoitaliabucarest.com/1/palazzo_italia_news_4128107.html

S-a stins un prieten drag : Ion MARIN

Astă noapte, s-a stins prietenul drag de o viaţă, gazetarul, scriitorul, profesorul ION MARIN.

ion-marin

Scriitorul,jurnalistul,universitarul Ion Marin( 12 martie 1955-19 octombrie 2016)

Fiindcă nu am cuvinte, inserez aici ultima cronică pe care am publicat-o , la una din cărţile sale de proză. Imi amintesc cum a venit surâzător la redacţie, să ia un vraf de ziare …Aşa mi-a rămas în amintire. Drept ca bradul, puternic, neiertător, cu verb de gazetar înflăcărat şi cu simţul dreptăţii în vârful peniţei.

Despre speranţă şi aşteptare

Jurnalist înverşunat, creator de ziare şi lider de opinie,autorul Ion Marin, având dumnealui o existenţă prea plină de evenimente nu s-a ocupat şi preocupat prea mult de difuzarea operei sale literare.

De parcă scriitorul ar fi fost mereu umbrit de jurnalist. Ion Marin ca tipologie, e un caz ! (Aşa cum spune cineva, când se întâmplă una, alta : asta e o ştire !)

Cazul jurnalistului care având prea multe de spus, de scris şi de transmis, lasă deoparte aşa, cu un gest imaginar de lehamite, propria proză. Propria proză e scrisă demult, adică e o proză de sertar. Acele sertare despre care unii neâncrezători afirmau că ar fi goale.

Sertarele cu povestiri din perioada în care ne chinuiam cu metafore şi chei, cu alegorii şi cifru,întorşi precum cheiţa cutiei muzicale în Historia Hieroglifică cantemiriană, înnebuniţi de literatura sudamericană şi căutând portiţe de ieşire pentru ce aveam de zis.

Toată lumea era în descoperire de „şopârliţe” , acest mod de a scăpa de vigilenţa unei cenzuri (adeseori ea însăşi ambiguă) e greu de înţeles de cititorul virtual de azi,acela care n-a trăit în mentalitatea unei societăţi aflată la discreţia unei singure ideologii.

De ce scriu toate aceste vorbe care poate că sunt doar locuri comune?

Pentru că publicarea în volum(„Moartea unui biet corector”, editura Semne) a povestirilor lui Ion Marin ne dovedeşte faptul că proza autorilor talentaţi din acei ani era până la urmă supraconjuncturală şi că talentul le dă dreptul şi onoarea de a fi citite azi tot supraconjunctural.

Una dintre cele „mai tari” povestiri ale acelei perioade este „Mâinile” , o proză pe care am apucat să o citesc în dactilogramă, înainte de-a fi publicată în SLAST în 1983. Mi-o dăduse spre lectură domnul Cristoiu, care era pe atunci un ziarist şi autor foarte complex. Cititor împătimit, entuziast moderat sub aparenţa unui scepticism cinic flegmatic total dezarmant, încurajator de tineri şi animator de idei literare, culturale, cel care lansase pasiunea decorticării obsedantului deceniu.

In fine, Cristoiu îmi întinsese cele trei pagini dactilo pe care le-am citit chiar în biroul lui în timp ce lumea intra şi pleca, era cam ca la moară.

Este, dacă vreţi, cea mai scurtă şi mai concisă schiţă despre pradoxul, frământarea, durerea şi neputinţa, curajul şi lipsa de curaj din minţile şi sufletele celor care au trăit în comunism. „Mâinile” e o bijuterie . E o bijuterie şi azi. Atunci ar fi trebuit să fie pusă în coroana regală a rezistenţei. Dar n-a fost aşa.

A fost publicată, cu toţii am răsuflat uşuraţi că „ a trecut” şi că nimeni nu şi-a pierdut postul sau nu a fost admonestat.( Dincolo de mizeriile personale când se întâmpla aşa ceva, rămâneai cu remuşcarea că şi alţii au de suferit de pe urma ta. De pildă articolul meu despre Ion Caraion a apărut în revista Amfiteatru la puţin după ce acesta rămăsese în străinătate şi se exprimase virulent la Europa Liberă: au avut de suferit redactorul şef Stelian Moţiu şi alţii. Sau poeziile mele difuzate la TVR de Tudor Vornicu,(în emisiunea la sfârşit de săptămânp şi rostite de actorul Marcel Iureş) au atras fulgerele de mâniei ale soţiei Preşedintelui, care îl sunase personal pe directorul televiziunii, sancţionând echipa de realizatori : Ileana Vlad Pop şi Ana Potra. Te simţeai prost după întîmplări din astea…)

Erau răzbunări mari doar pentru o literatură care nu le convenea.

Literatura care nu convenea atunci o adună azi Ion Marin iar cititorul de azi o va citi ca pe o literatură pur şi simplu. Asta e.

Dar scriitura fermă, verbul precis, descrierile excelente şi suculenţa poveştilor ei bine astea toate, oralitatea extraordinară şi bătaia lungă a puştii, sunt lucruri care nu mai ţin de conjunctură. Ţin de talentul de prozator al scriitorului.

Înaintea lui se despica drumul hodorogit, rula încet, era spre seară, veneau navetiştii, îi vedea aplecaţi sub greutatea sacoşelor ponosite de vinilin în care îşi cărau pâinea de la oraş!” Sau în „Coşmarul” , un român stabilit în străinătate se întoarce în ultimii ani de comunism într-un Bucureşti secătuit, distrus, acela al cozilor nefireşti pentru un strop de mâncare, al întreruperii furnizării electricităţii, al demolărilor mişeleşti, al suspiciunii şi trasului cu urechea, al opritului gazelor, al frigului şi mai ales al neputinţei.

Avem în prozele lui Ion Marin acel tablou concret al atmosferei de dinainte de 1989. El are nu numai forţă de evocare dar şi valoare documentară.

Sunt şi povetiri croite pe scema cvasi onirică, atât de apreciată în epocă,precum reveria al cărei final este memorabil ; „ Nu credea că poate să treacă printr-o asemenea noapte, el, normalul,cerebralul. Să urcăm dealul, spuse majurul. Să urcăm, totuşi, idealul.Adevărată era doar această ciudată ultimă frază cu care se trezise din nesfârşita,din halucinanta reverie.”

Foarte atractive la lectură, scrise cu uşurinţă , cu dezinvoltură aş zice, povestirile lui Ion Marin au naturaleţe, au vivacitate, autenticitate şi mai ales au umanitate în ele. E umanitatea aceea rănită, aşteptândă, surprinsă în clipa îndurerată că ţara ne încăpuse pe mâna unora care nu ştiau să-i preţuiască valoarea oamenilor, a vieţii, a naţiunii adevărate.

Aş mai adăuga că Ion Marin este unul din scriitorii patrioţi, adevăraţi, neintimidaţi de faptul că cineva ne călca în picioare, că trăiam printre sloganuri iar speranţa era undeva, îngropată în grădina din spate.

Cleopatra Lorinţiu

P.S. Aceste fotografii au fost facute la unul din Simpozioanele la a caror realizare am colaborat,(Despre Libertatea presei )martie 2015, la  Universitatea Hyperion , în colaborare dl. Yilmaz Ramazan  şi ziarul Zaman.

Ion Marin decan Hyperion şi Cleopatra Lorintiu Simpozion libertatea presei 3 martie 2015

Ion Marin decan Hyperion şi Cleopatra Lorintiu Simpozion libertatea presei 3 martie 2015