Critici

Texte critice despre cartile de poezie publicate de Cleopatra Lorintiu ,semnate in periodice si carti de : Geo Vasile,( în Dicționarul autorilor, Editura Dacia 2002, pag. 264-266),Aureliu Goci,(Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX, editura Gramar,2001)

 cleopatra_lorintiu-Paris-11 Dan Ciachir,C.Stănescu,Valeriu Bârgău,Ion Bogdan Lefter,Radu G.Țeposu  vezi Critice Poeme

Alexandru Cistelecan ,  (fragment din Dicţionarul scriitorilor români, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998) vezi  Critice Volume

Cornel Regman , (fragment din cronica ,” Poetă la al doilea volum” din “Viaţa românească”,nr.9 septembrie 1981)    vezi Critice Volume

Constantin Sorescu ,(in Suplimentul literar artistic  1995 SLAST ) vezi  Critice Volume

Petre Poantă ,  in revista Tribuna , 1988 vezi  Critice Volume      MihaiUngheanu,Diana Soare,Andrei Milca,Grete Tartler    vezi Critice Proza

Alte texte critice au fost semnate de :

Alexandru Piru, Aureliu Goci, Daniel Dimitriu, Laurentiu Ulici,  VoicuBugariu,Alex.Stefanescu,Valentin F.Mihaescu, Adrian Popescu, Radu Comănescu,Ion Murgeanu,Tudor Opris, Florin Costinescu,Ion Oarcasu, Anghel Dumbraveanu, Lucian Chisu, Gavril Moldovan,Marin Sorescu, Olimpiu Nusfelean, Alexandru Horia, Sanda Faur, Elvira Ivascu.

  

cleopatra_lorintiu_peisajul_din_care_lipsesc_11

                 Convalescenţa,mit al vârstei de mijloc Absenţa de câţiva ani a Cleopatrei Lorinţiu din mintea şi inima criticii i se datorează cel puţin pe jumătate autoarei, cândva în mare vogă prin a sa ceremonioasă frumuseţe şi eleganţă, inclusiv a decorativelor sale pălării, dar mai ales a unor cărţi de poezie cum ar fi Peisajul din care lipsesc (Ed.Cartea Românească 1979) Terasa cu oleandri ( ed. Dacia 1985), Aproape imaginară(Ed.Cartea românească,1987). Între timp, fostul copil teribil al anilor’80 , nu mai puţin primejdios pentru cenzura vremii s-a luat cu viaţa, cu călătoriile,ieşind cu voie sau fără voie dintr-un circuit literar-artistic ce nu-şi cruţă absenţii.

Fapt e că Cleopatra Lorinţiu n-a încetat să scrie şi după 1989 , dovada cele două romane Iubirea nu 

cleopatra_lorintiu_terasa_cu_oleandri-41

trece (Ed.Luna,1992) şi Fetiţa care eram(Ed. Intact 1992) dar şi două cărţi de poezie şi proză la care ne vom referi .Ceaiulamanţilor cuprinde apraope 90 de poeme inedite precum şi o antologie din anii 1978-1987 sub titlul Anii scuţi. Textele acestei secţiuni scrise şi publicate în timpul dictaturii surprind nu numai prin cota artistică ci printr-o făţişă disidenţă faţă e dogmele realismului socialist ce-i condamna pe scriitori la fericire onirică, evazionistă:

 “Ieşirea din vis Tot mai anevoioasă îmi pare  Un motor zbârnâie noaptea-ntreagă. O victimă anonimă în luminator. Şi spaima cleioasă a singurătăţii. Cuvântul scris Se fac puf, 

le_the_des_amants-111

puf de plop,

       Călătoreşte aiuritor prin cartier.” 

Mesajele despre condiţia artistului nu sunt deloc esopice,doar aluzive, directe mărturii îndurerate, provocatoare. Mai aproape, Un frison O nălucă geroasă –a înfrângerii. Si-o Sumedenie de paşi pe culuoarele obsesive .  Melodie interioară Nu m-aşteptam să te sfârşeşti Tocmai acum! ” Imboldul inimii este al unei vitalităţi debordante al dorinţei proteice de a trăi intens. Raţiunea critică omniprezentă , se impune descurajant ,anulează

le_the_des_amants_dos-11

intermitenţele inimii:

   „Dar e altfel, Totul e altfel. Prinsă acum în capcană Nu-mi mai rămâne decât să mă zbat. Primăvara –mi aruncă porţia de lumină Aureşte palma de cerşetoare. Viaţa aceasta aproape imaginară.” Conştientizându-şi statutul crepuscular şi marginalizat, „surâzând silit în chenarele iernii” Cleopatra Lorinţiu îşi distilează versul în concetrate enunţuri bacoviene, exorcism la un real căzut în demonie sângeroasă:

Câtă tărie în van  Sensul pe care-l pierdusem Sensul fals ,rătăcit, sufletul vlaguit Realitatea , ce stranie, Frigul compact. Şi memoria fâşii, fâşii Pene zboară dintr-o pernă-nvechită Faci un pas 

Cineva_din_trecut-A11

şi te izbeşti de Zidul cel nevăzut Întinzi mâna şi o retragi însângerată.” Extraordinar ni se pare poemul” Măiastra „ un decupaj metafizic motalian, dificultatea scriiturii poetului italian îmblânzinu-se la Cleopatra Lorinţiu printr-un surplus de omenie, frumuseţe a imaginarului suprasenzorial, muzică secretă. Cităm:

  O detaşare, apraope. Exaltasem părerile provizorii, mă prindeam  De balustrada cea nichelată Chiar în înălţare cânţi putreziciunea şi chiar Înspre bine dulceaţa durerii. Ea Te-nfaşă ca pe-un copil mi. O fugară cruzime Provocare aruncată lumii măiastre…”

Este nivelul de maximă tensiune artistică la care a ajuns Cleopatra Lorinţiu .(…) Poeta are bune şi întinse lecturi la zi din români, americani, greci şi italieni, mai ales ,plus inteligenţa de a şoca exact când versul dă semne de

Cineva_din_trecut_verso_A21

somnolenţă.

Expresivitatea, ştiinţa echilibrului între instrospecţie şi contrapartida realului,disponibilitatea unui imaginar mereu în alertă apt să se sedimenteze în compoziţii rafinate, dense,prin gravitatea şi dicţiunea problematizării, par să facă parte din formula talentului Cleopatrei Lorinţiu, o reală, chiar dacă târzie surpriză pentru cel ce semnează acest articol. Convins acum de ingratitudinea unor critici ce omagiază logodnice, amante şi văduve ,pensionare sau bursiere ale propriei reputaţii poetice. Trecând acum la textele inedite de după 1990 vom întâlni –o pe poetă într-un climat de moină, de convalescenţă, doliu recent. Abandon şi desvrăjire. Cea ce a supravieţuit unor scene de foc constată, în actuala ipostază înfrigurată şi friguroasă că „ mai rămâne cărbune pentru crochiu”.sau „Flori de tei,uscate pe bibliotecă pentru ceaiul iernilor viitoare.” Elegiacul portret ,emoţionat şi fără iluzii: „ Si eu, o Rostovă la fel de fremătătoare Dezacordată în acest decor Cu fotografiile copiilor mei”  Devine decalog şi statut de solitudine asumată ca şi cum poeta ar trăi între cele două săbii ale timpului. Cel al memoriei , al creativităţii, al iubirii, cel al prezentului, al degradării ,itului, cuplului, iluziilor.

Există o febră, o alarmă, un contratimp existenţial aproape ireversivil în  Ceaiul amanţilor.psihanalizându-l poeta invocă remediii gen” Lumina lunii să ia să curpindă , această faţă ostenită a inimii noastre” Cu fervoare (visul poetic) şi claritate (raţiunea inexorabilă) se ajunge la radiografia stării de fapt, fizice şi morale, motivaţie a defecţiunii:

   “Mă retrag din faţa voastră Sunetele mă urmăresc Vocile îmi ard timpanul pe fundul sufletului De două degete drojdie Chingi pe tâmple Plumb în picioare , mă retrag, mă retrag Tu nuvezi cum renunţ? Cu graţie superficială, Poate chiar cu feminitate pe o muzică Numai bună de tonomat Într-o doară, În apropierea tăcută a serii.” 

Chiar dacă nativ poeta este ursită să iasă „ la înaintare” pe tensiune anabasică, desvrăjirea este o realitate şi o obsesie a universului actual. Obsesia trecutei fericiri, a universului actual, a iubirii reper indimenticabil devine leac homeopatic în contra negativării prezentului fără iluzii, înnegurat. Doliul inimii prin anamorfoză capătă intensitatea vieţii, dobândeşte puterea de regăsire a libertăţii pierdute, a şanselor de identificare într-o singurătate necontenit ritmată de prezenţa-rapel şi vocea de contrapunct al acelui timp priviegiat, mitic. “Si totusi, furtuna de vară ţii minte ? Odată a noastră a fost. Aşa cum cireşii zvâcnind în livadă şi prundul Şi vinul prelins în pahare, hulubii Lacul neadormit fuga de lume atunci Când pacea războiul Erau încă departe in închipuirea lui Basho pe marginea unei vieţi de hârtie .” Departe de a idealiza,absolutiza dinamica parteneriatului amoros,poeta decelează subtil,în cheia interpetării ultimative,fisura şi primejdiile egoismului absent şi autist ,toxinele nepăsării şi dizarmoniei.

   “Ani de iubire “condensaţi într-o oră frigul tăios ne lăsa un spaţiu pentru enigmă Maria Clara ne făcea reverenţe Un balet infantil insidios şi sublim pe nisipul umed Lacul secret , copacii goi,atunci parcă Vedeam casele dimprejur Pentru întâia oară.” 

Dezvrăjire ,luciditate bruscă ,trezire într-o exterioritate friguroasă,abuzivă,părăsită de mister .Versul însuşi

mediteranee-1

devine notaţie netă ,decupaj halucinant,un fel de stop cadru al adevărului. Prinsă în reţeaua de nuclee ale desvrăjirii semantice,poezia Cleopatrei Lorinţiu se face tot mai montaliană. Secvenţele memoriei debutează prin repezi insinuări şi confruntări de concepte,colaje şi iluminări, ce se probează cu vocea acelui eu,tu, venind dintr-o psihodramă consumată illo tempore în amintirea stării din prezentul continuu ”totul se întâmpla pe o terasă vântul răstoarnă paharul acuma gol acolo unde te aşteptam sprijinită de parapetul umed.”

   Despodobirea de suficienţă de suferinţă de suferinţă şi jubilaţie metaforică este stadiul actual al unei modernissime poezii (vezi volumul Cineva din trecut  Luna Editorial House,1995) esenţializate în fotograme ce prin developare digitală , am spune,înfăţişează adevărul profund al amintirii elective:

    Strălucea totul! Adolescent întârziat Zâmbetul tău lumina dimineaţa Într-un chip bizar. Clinc!Clinc!Clinc! În cafeneaua bătrânicioasă La primul vis În frisonul foaierului Ne-ntâlnea forţa unui gând. Doar Zauberflotte răsuna în colţul iluzionist Al memoriei.Strângeam în pumni Nepreţuite secunde.”

   Prins în jocul uitării de sine şi al redescoperirii în noi scenarii alienate,eul poetic bate graniţa dintre vindecare şi căinţă.  “Locurile îndepărtate sunt lampioane pe străzi iluzorii Dintr-un Soho fără sonor Mi-e teamă de mine .Si de câta Argintată tristeţe mă poate câştiga într-o zi din trecut.”cl la saint sulpice

Îngăduind să se lase călăuzită de acel tu, „ o lumina” incomparabilă pe serpentina cale înapoi-înapoi ,Cleopatra Lorinţiu trece cu brio proba adaptării poeziei la „ această vârstă de mijloc de care pomeneşte citatul din T.S.Eliot, cuprins în poemul Să n-o numim Prin tot mai multă vitruozitate sau,printr-un efort al gândului  poeta ia parte la o întâlnire esenţială . Cu sine, fără cruţare,împărtăşind cititorilor o aventură existenţială şi poetică de anvergură europeană. Geo Vasile   ( in Dictionarul autorilor,Editura Dacia 2002, pag. 264-266)

Trăind în lumea imaginarului

de Aureliu Goci

Ieşirea din vis,ruperea din peisaj,despărţirea de cărţi par foarte dificile pentru personajul poeziei Cleopatrei Lorinţiu,dar baia de realitate,plonjarea în cotidianul ardent,îl conduc la descoperirea mirabilă că viaţa-aproape imaginară-are o mare încărcătură ficţională.Elaborarea pare dusă la extrem iar manipularea (cu frenezie) a conceptelor -în poeme se vorbeşte chiar de imaginaţie onirică, transfigurare, contemplaţie-face ca realitatea să fie conceptualizată în retortă. Poezia Cleopatrei Lorinţiu,pornind de la o percepţie parţială a realităţiişi ridicarea la rang de generalitate a fragmentului, se dinamizează ca fin raţionament intelectual,de unde un construct aseptic,nu lipsit de rigiditate.Şi poate ar rămâne aşa dacă nu ar interveni un instinct prevalent al jocului,o pornire,cu gravitate,spre copilărie.Dar acest instinct ludic în elaborare care interzice spontaneitatea îi acordă şi un înalt grad de abstractizare-dintre poetele de la sfârşitul secolului,Cleopatra Lorinţiu pare singura ce se apropie prin lectură simpatetică de Nichita Stănescu.

Decoraţia natură abstrage numai esenţe din contingenţele peisajului.iar decuparea decorului pare sterilizată şi eternizată sub cupole de sticlă aşa cum, să zicem ,într-un mileniu viitor,s-ar conserva un colţişor de natură.presque_imaginaire

Poeta nu mai vorbeşte de monumente ale naturii -invocate chiar prin titluri-dar semnificaţia rezultă din ideea naturii ca monument ,ca uluitoare raritate-”Din abstracţiuni /sărisem în gol…păstrată într-un carusel de vederi poştale.

Imaginile sincopate, sacadate,nu neapărat ermetice ,cât racordate în structura textului,la un cod care personalizează numai intimitatea funcţională.

Obişnuiţi să considerăm poezia feminiină ca un recital de veneraţie intimă,ca o explozie de senzaţii( de la Magda isanos la carolina Ilica),ca revărsare de confesiune viscerală (de la Constanţa Buzea la Daniela Crăsnaru)ca o propensiune livresă cenzuratoare de elanuri (ca la Grete Tartler sau Doina Uricariu) ,suntem contrariaţi la extrem de textualismul (ermetizant,în parte ) al Cleopatrei Lorinţiu mai aproape ca gen de creaţie de cenaclistele de luni (Elena Ştefoi,Mariana Marin sau Nastasia maniu) .Dar nu obsesia poemului cu orice preţ ,auto-referenţial şi privind în sine ,dar şi o eflorescenţă ,o beatitudine de senzaţii în acelaşi text. „O poemă cu orice preţ/Gracilî dacă se poate./Arcuindu-şi spinarea ,pândind parcă.//Întâi durere, aproape neobservată//Apoi victoria timpului .Asta e/o poemă cu orice preţ/Stai şi pândeşti în noapte /citeşti semne în praful făţarnic /o poemă cu orice preş, un post de radio/prins la două noaptea/un pom fumegând/o variantă a durerii de sine./Ce ciudat/crezusem că s-a topit,ea,remuşcarea -/nu rămăsese aproape nimic şi totuşi /azi dimineaţă camera era plină de mirosul freziei galbene.”(Obsesie).Expereinţa aceasta-pe care a avut-o şi Ştefan Augustin Doinaş ,cu „două cuvine” este în esenţă,milenară.

Tot din instinct ludic acompaniat de olectură mnemotehnică,poeta reabilitează-dar şi îl investeşte cu o funcţie ironică-diminutivul(semincioare,lumânărică, rămurică, ceşcuţă) .Autoarea se gândeşte, reflectează la o estetică a derizoriului ,dar poezia rămâne tot absconsă,doficilă, oarecum aridă ,zgrunţuroasă, tăiată parcă cu o lamă de fierăstrău,fără predictibilitate semantică. Iată poemul neânsemnătate:Făcută din lucruri mici.Zdrobitoare/prin chiar neînsemnătatea lor.//Şi totuşi e parcă mai plină, mai densă/ca ţi cum/ţi-ai relaxa într-un chip perfect muşchii/ca şi cum râiul edenic ţi-ar trece /chiar pe lângă ureche //Înaintezi în viaţa-din-lucruri-mici /Îi cauţi libera funcţionare a mecanismelor /(Cuvintele bune-s însomnorate ,vezi,viaţa-din-lucruri-mici /parcă le stoarce de vlagă.)Şi deodată ceva trist /Vrei să strigi /dar glasul ţi-e făcut/ din aşchii mici.”

La vârsta când maturizaţi biologic poeţii sunt încă tineri creatori ,Cleopatra lorinţiu a tipărit doar câteva cărţi (Regina cu paşi furaţi-1977, Peisajul din care lipsesc, 1981, şi Terasa cu oleandri, 1985) dar s-a exersat îndelung asupra specificului copilăriei,însă nu-şi acreditează şi bibliografia universului infantil. Percepţia fabuloasă a lumii, a spiritului ludic, mecanismul diminututival ,socratismul iniţierilor de acolo provin. Dacă în volumele pentru copii se joacă şi se copilăreşţte, aici conştientizează copilăria şi stabileşte regula jocului.Şi iubirea e un joc şi o copilărie ,şi slalomul existenţei (viaţa? O ciută nimerită în traficul de pe autostradă”) şi respiraţia finală. Utopia universurlui infantil însoţeşte şi sentimentul erotic.De te-aş putea păstra mic/înger aproape/-Miniatură cu ochi levantini//Aşa să-mi destăinui valul ănalt //al exasperării.Pur,pur,istovutor aproape /de te-aş putea ţine doar copil//Iar gândul să iasă desculţ/pe pietrele calde-ale verii /să zburătăcească în aerul dens,/undeva/lângă o graniţă imaginară/cu grăniceri adomiţi.”(T)

În această graţioasă miniatură ,părând poate fără pondere într-un volum marcat de gravitate,se subliniează cu pregnanţă,că,înainte de a se constitui într-o poetică ,ideaţia lirică se vrea o antiretorică : a iubirii, a copilăriei, a jocului. Este idealul poeziei Cleopatraie Lorinţiu de a se confesa fără mărturisire ,de a povesti fără narativitate, de a face poezie fără lirism. Este varianta „deschiderii „sale în partida poeziei în care joacă cu piesele albe.

Aureliu Goci pg.351-353Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX, editura Gramar,2001