Libia

Munţii Akakus,Libia

Masivul Akakus din sudul Libiei ,fotografie din 31 decembrie 2003

Munţii indescifrabili : În sudul Libiei, masivul Akakus, enigmatic şi tulburator.(note de drum, decembrie 2003-ianuarie 2004)

Cred că în adâncul sufletului meu ma intriga această Libie închisă, inaccesibilă, criticată atât, bizară chiar, părea de-a dreptul o aventură să ajungi acolo, să vezi şi să cutreieri ca apoi să te întorci.Eventual să povesteşti între prieteni căci interesul revistelor,ziarelor,televiziunilor era minim pentru subiect. Şi mai cred că ocazia, chiar dacă era una uşor absurdă, s-a ivit pentru că îmi dorisem atâta în secret să ajung acolo, să văd mai ales acei Munţi ciudaţi, vechi şi însemnaţi cu desene tainice ce veneau din alte timpuri şi poate erau oglinda altor lumi, a unor taine uluitoare care nu-mi dădeau pace. Colonelul Ghadafi devenise între timp din « băiatul rău » , « băiatul bun »al politicii,învăţase să schimbe macazul, să se adapteze şi să-şi” salveze poporul” , să fie « cooperant » şi uite că în plină tensiune mondială, într-un Irak sfâşiat de lupte şi dureri inimaginabile , mi se propune să mă alătur unui grup de jurnalişti internaţionali care urmau să călătorească în Libia, nu oricum, ci invitaţi de guvern, împreună cu ministrul turismului însuşi din această ţară, chiar de Anul Nou, la graniţa dintre 2003 si 2004. Şi iar trebuie să recunosc, pe parcursul celor trei zile de pregătiri( deci dat paşaport unui domn care se ocupa de turismul libian la Paris, luat viza şi primit paşaport, plus o foaie de hârtie care conţinea un program cel puţin  schematic) ei bine, nu prea credeam că povestea asta cu călătoria o să chiar reuşească. Sincer, nu îmi amintesc de vreo călătorie uşor de făcut în viaţa de mea de parcă simplu fapt de a călători ar însemna o recompensă mult prea mare acordată de soartă mie, aşa încât trebuie cumva să o plătesc în avans, suportând cele mai bizare încercări…

   Nu a fost cazul. Totul a mers ca pe roate cu toate că prea părea uşor totul de la Paris şi prea mi se părea tainica Libie departe, cu dunele ei de nisip, fascinante şi înspăimântătare şi mai ales cu munţii ei indescifrabili. Peste toate astea aflu că prietenul meu egiptean, jurnalistul care mă propusese în acest program, Khaled Zaghloul , nu vine cu noi în expediţie, bref aveam să mă regăsesc între necunoscuţi. Fiinţa temătoare şi prevăzătoare care sunt a făcut ce-a făcut ca în dimineaţa zilei de 27 decembrie 2008 să a jungă la timp pe aeroportul Orly Sud şi iată-mă în avionul Afriqiyah , răsfăţaţi la bussines class graţie colegului nostru fotograf Sayah,ultracunoscut se pare în lumea aceea şi care brusc ne înlesnea accesul plăcut la micile răsfăţuri ale companiei… ( Ehei, drumul de întoarcere nu mai avea să semene de loc celui de la plecare dar mai bine să nu sar peste etape) Simpla enumerare a destinaţiilor spre care zbura această companie îmi dădea emoţii tari :Bamako,Ouagadougou,Abidjan,Niamey,Lome,Cotonou,Ndjamena,Kartoum şi Tripoli…Toate erau nume ştiute de la geografie, din ziare sau din notele pe care le redactam de zor despre situaţia din regiune…

 Deşertul .Pe el îl aşteptam , odată plecaţi dinGhadames , odată împărţiţi pe echipe,odată urcaţi în acele 4×4 şi încredinţaţi maeştrilor şoferi.E bine zis aşa “maeştrilor şoferi” , căci alergau pe drumuri nevăzute, doar pe nisipul vast cât îl vedeai cu ochii, dozau viteza într-aşa fel încât să poată ajunge pe culmea dunei înalte, rămâneau acolo suspendaţi, lipiţi ca o coaja de banană într-o poziţie care sfida legile fizicii, ca apoi să se lase într-un soi de coborâre lina care stirnea emoţia şi chiotele călătorilor, mai puţin ale mele , care eu, eram mereu cu teama în suflet, îngrozită de toata această demonstraţie uluitoare. Un exerciţiu de virtuozitate . Cum să fi fost oare drumul adevărat în caravană, pe cămile, prin înşelătorul deşert aşa cum Coelho însusi îl povestise ?(fragment din cartea proiectată “Altfel decat credeam”)

Cleopatra Lorinţiu şi guvernatorii tuaregi,Libia ,decembrie 2004

Cleopatra Lorintiu decembrie 2003 alături de şefii tuaregi din Zona Ghadhames, Libia

 

 

                                                Revelionul tuareg

      ( un text pentru Radio Romania Cultural; martie2009 despre aceeasi calatorie)

Ceva m-a atras ca un magnet spre Munţii Akakus, un şir de munţi din inima Africii şi care mie îmi evocau ca idee o atmosferă din paginile lui Karen Blixen şi de aventură fără pereche sub un cer necuprins . In octombrie 2003 la Muse de l’ Homme ,la Paris am avut prilejul să văd o fascinantă expoziţie care cuprindea reproduceri, fotografii ale fabuloaselor desene rupestre din sudul Algeriei, desene de mii de ani care aveau tainele lor, de nepătruns şi care mie îmi înflăcărau imaginaţia. Acele stranii forme care semănau cu o secţiune transversală printr-o celulă ciudată văzută la microscop, sau siluete de bărbaţi, de femei, de animale zburătoare, apoi un fel de navă bizară din care ieşea fum sau foc cu hublouri, toate astea nu mă lasau în pace şi îmi populau visele, imaginaţia, gândurile…

Muntii_Akakus_Libia_Cleopatra_Lorintiu

Fotografie în Masivul Akakus, desene rupestre. ( Foto Cleopatra Lorintiu, 31 decembrie 2003)

 

Coincidenţa a venit atunci când mă gândeam mai puţin, căci Munţii Akakus cu desnele lor rupetre din vremuri imemoriale mi se păreau depărtaţi şi intangibili la fel ca scrierea sumeriană ,ca tăbliţele de lut din Mesopotamia sau Manuscrisele de la Marea Mortă. Într-o zi de dinainte de Craciun, în 2003 prietenul meu Kalhed Saad Zagloul,pe atunci jurnalist la Al Ahram, biroul parizian ce-mi propune : Nici una nici alta decât să plec într-o scurtă călătorie, zicea el, în Libia , o călătorie mai neobişnuită căci aveam să străbatem Libia de-a lungul, de la Mediterana, cu cetăţile romane Leptis Magna, Sabratha, să vedem arcul luiMarc Aureliu, celebra Apolonie, până în sud,spre deşert şi de acolo la un punct de tangenţă cu Niger si Algeria , in Sahara. Eram pe urmele călătorului Ibn Matuta cel care traversase Sahara venind din Mali într-un convoi cu 500 de fete tinere negre ce aveau să fie vândute la Târgul din Ghadames ! Prinsesem un moment internaţional prielnic, imediat după al doilea război în Irak când atitudinea liderului libian devenise una de cooperare internaţională iar ţările occidentale erau pe cale să uite vieţile pierdute în celebre atentate. Deci porţile , ferecate pentru occidentali înainte, se deschideau.Eram un grup de jurnalişti internaţionali foarte colorat : francezi, britanici, austrieci, japonezi, jurnalişti din Bahrein din Tunisia sau Italia.Şi eu. Am citit incitată invitaţia, programul şi evident pentru că eram la fine de an m-am uitat curioasă pe programul zilei de 31 decembrie. Era totuşi revelionul, chiar daca în unele părţi e sărbătorit mai mult decât sumar. Trebuia sa pun în bagajul meu ,ceva pentru eveniment : deci am pus o rochie frumoasă neagră, mai deosebită, o eşarfă, sanadele cu tocuri, bijuterii, accesorii potrivite în mintea mea cu o petrecere într-o lume arabă fastuoasă şi fascinantă. A, să nu uit, tot pe acea invitaţie destul de lapidară era menţionat că vom zbura de Tripoli la Ghadames cu avionul însoţindu-l pe Ministrul Turismului, care era de origine tuaregă deci ţinutul îi era mai mult decât familiar şi că vom petrece seara de 31 alături de dumnealui, era chiar aşa marcat : « O seară surpriză ». Sar peste etape : zborul de la Orly la Tripoli, întâlnirea cu oraşul.muzeele, atmosfera, ciudăţeniile acestor întâlniri, senzaţia că mă întorc în atmosfera unei Românii de anii şaizeci, apoi avionul a doua zi, călătoria spre centrul ţării, oraşele construite parcă din nisip, cu zigurate, unde se vând săbii şi turbane albastre şi bijuterii făcutede mână , un soi de atemporalitate care farmecă.

Alături de şoferul libian ,în drum spre Ghadames, 31 decembrie 2004

Alături de şoferul libian ,în drum spre Ghadames, 31 decembrie 2004.Pe maşină, bidoanele cu apă, în fotografie nu se vede dar parbrizul era spart...

La un moment dat drumurile s-au terminat şi gata, urma caravana , nu cu cămile ci cu jeepuri, maşini de teren, conduse de şoferi experimentaţi, libieni capabili să facă jeepul să ajungă la o sută la oră în vârful dunei ca de acolo maşina să cadă singură într-un fel de demonstraţie continuă a forţelor fizicii : interţie, gravitaţie etc. De unde am pornit noi spre sud nu mai erau drumuri, vedeam pe o raza de kilometri la stânga, la dreapta, erau puncte în deşert care însemnau alte maşini, alţi colegi de ai noştri. Traseul taie un platou numit hamadda deşert de piatră el Hamra şi apoi deşertul de nisip d Awbari, e una din cele mai spectaculoase peisaje sahariene. Maşinile purtau nişte bidoane cu apă deasupra, parbrizul era fisurat, experimentatul sofer pornea masina cu un fel de improvizaţie de cheie atingând două fire, dar era foarte de treabă şi foarte cooperant, ne înţelegeam interesant, el vorbea în araba cu un jurnlaist din Bahrein care îmi traducea mie în engleză iar eu la rândul meu traduceam colegilor în fraceză, ce mai – excursie de jurnalişti internaţionali. N-aş spune că această călătorie e ceva ce s-ar putea uita. Era frumos, întins, straniu, indescriptibil şi puţin infricoşător, temperatura era buna, bătea soarele, mă gândeam că la Parisul pe care-l părăsisem înainte cu câteva zile ploua şi era gri : ne apropiam de ţinutul tuaregilor : oamenii deşertului, nomazi cum se zice, înveliţi în eşarfe albastre, înarmaţi până-n dinţi, nu li se vedeau decât sclipirile de oţel ale ochilor din turbanele imense. Ajunşi în deşert ministrul insuşi s-a costumat în straiul tuareg, urma un program interesant. Trebuia să asistăm, la o cursă de cămile, să îi întâlnim pe şefii tuaregi , să petrecem celebra noapte de 31 surpriza de care pomeneam şi a doua zi să vedem desenele rupestre preistorice şi pentru care sincer mă încumetasem să ajung în Sahara… Mă uitam intrigată la ceas, era cam ora cinci după amiaza şi în jur doar deşert… de fapt , unde mergeam şi care era surpiza de revelion ? Lumina începea să cadă şi observasem cumva ca ea cade brusc în deşert, dune, dune, nisip şi atât. La un moment dat ne-am oprit. Maşinile caravanei se adunaseră laolaltă. Supriza era că aveam să petrecem noapte cum se zice a la belle etoile, sub cerul liber, mai exact in mici corturi pe care urma să le instalăm noi înşine spre a ne glisa înlăuntru pentru binefăcătorul somn…   Un cort mai mare fusese ridicat pentru oficialităţi iar alături un foc imens aprins în ideea că cele câteva oi care ne însoţiseră într-unul din jeepuri aveau să fie sacrificate şi gătite… deocamdată ele behăiau nevionovat, neştiind soarta ce le era rezervată. Deci ăsta era revelionul. Noaptea a căzut iute, iute, în citeva minute şi după aceea a urmat chinul instalării corturilor micuţe, cum eu nu mai făcusem asta niciodata …. Se pare că nu a fost o reuşită. Am ajuns la o înţelegere cu şoferul libian care m-a lăsat să dorm , bineînţeles cu acordul tuturor oficialilor şi a tuturor serviciilor de securitate, în jeep, a fost un frig care îmi îngheţase răsuflarea, nu îmi mai puteam mişca picioarele, cu capul pe sacoşa mea în care evident aveam rochia, bijuteriile şi sandalele cu toc cui… Pentru că simpatizasem cu oile în timpul călătoriei vă imaginaţi că nu am putut mânca cina tuaregă, carnea friptă în faţa noastră pe jeratec, a fost totuşi o seară de neuitat. Cel mai original revelion aş zice. A doua zi ne-am trezit repede la ora şase când soarele răsărea şi am pornit-o spre masivul Akakus acolo unde pe pereţii unor munţi înalţi şi tociţi, oamenii preistorici au desenat fresce fascinante, am fotografiat câteva din ele şi le-am pus pe websiteul meu personal. Dar astea erau de văzut : în culori calde, pictate atât de subtil, nişte siluete eterate, bărbaţi , femei, scene de muncă, cămile,un fel de tauri ciudaţi, şi acele ciudate întruchipări care scoteau fum şi foc, aveau hublouri şi se aşezau între oamenii primitivi fără ca asta să pară să îi sperie, Desenele rupestre din Akakus au meritat pe deplin drumul, miile de kilometri cu hurducături, frigul, praful, căldura şi senzaţia de nesiguranţă continuă. Evident, nu le regret de câte ori revăd rochia mea de seară pregătită pentru ceea ce mă pregăteam să fie revelionul tuareg.

Alte note: O prezenţă a vestigiilor romane foarte importantă pe malul mediteran. La Sabratha sunt ruine romane din secolul doi,un splendid mozaic de decoraţie pentru băi romane, Templul lui Isis . Leptis MAGNA e locul de naştere al împăratului roman Septimius Severus Vestigiile sunt copleşitoare : arcul lui Septimius Severus ,baia lui Hadrian , Piaţa vechiul forum, teatrul,un urias amfiteatru, gorgonele strada cu colonade, « La Basilique sévérienne ». A fost iniţial un oraş de seamă al republicii cartagineze şi sub Diocleţian, în anul 303 devenise capitala noii provincii create numită Tripolitana. În realitate, istoria ei era mult mai veche, fiind fondată de fenicieni cam pe la anul 1100 î.e.n. Momentul ei de glorie se plasează prin secolul IV î.e.n. şi după al treilea din războiele punice intră sub autoritatea Romei. Multă vreme ea a fost independetă până când Tiberius o încorporează Provinciei Africa. Punctul în care rămâne definitiv în istoria Imperiului este clipa în care unul din fii săi devine Împăratul Imperiului. Încet încet e abandonată sub atacurile triburilor şi altor populaţii iar dupa anul 439 intră sub controlul Vandalilor. Berberii aproape că o distrug pe la anul 500, în atacul cel mai dur din întreaga-i istorie. După altă sută de an devine un oraş de frunte al Imperiului Bizantin.

În sfârşit, pe la anul 650 odată cu venirea Arabilor:Leptis Magna devine arabă. E considerată drept una din cele mai spledide cetăţi romane ,aflată în patrimoniu UNESCO din 1982. Ghadames este un oraş şi o oază în deşertul Libian la 650 km de Tripoli la frontiera cu Tunisia şi Algeria Una din primele aşezări fortificate din Sahara cu o arhitectură concepută spre a putea rezista climatului extrem deşertic Casele sunt făcute din cărămizi de argilă şi scoarţă de palmier, sunt ca legate între ele, se trece din una în alta printr-o uşă de lemn. TUAREGII  sau Kel Tamasheq Numiţi adeseori oamenii albaştri după culoarea acelui văl care le acoperă capul (cheche ).Această ţesătură era colorată cu indigo şi cu vremea începea să albăstrească prin purtare , pielea feţei. Acum sunt metisaţi cu populaţia neagră a Africii sub sahariene dar iniţial erau berberi , Houaras, Sanhadja , Zénètes nomazi,  Luwata  si originari dind Banou Ifren traind in  Sahara central, Algeria, la Libye si pe frontierele  cu , Niger, Mali, Burkina Faso. (note din emisiune dedicata Libiei, Radio Romania Cultural, 16 mai 2009,orele 11,30 redactor Raluca Radulescu, invitata emisiunii Cleopatra Lorintiu ).