Vorbeam uneori la telefon cu Daniel Drăgan, de fapt chiar la telefon îmi destăinuise că prietenia lui cu Tom ( Gh .Tomozei) îl inspirase și poetul devenise ”personaj ” într-o carte a sa.Dramaturg și prozator, poet și memorialist, animator cultural, editor și redactor, deținând diferite posturi în ierarhiile funcționărești culturale, Daniel Drăgan era mai acum câțiva ani o prezență literară des evocată.

Vorbea uneori, provocat fiind de începuturile lui chinuite : fusese Orfan de tată, și tânăr fiind, nevoit să lucreze ca muncitor necalificat la Sovromtractor din Braşov, a început să participe la cenaclul literar de la clubul uzinei. Așa a ajuns (1953 – 1955)elev la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti ,c olegul lui Labiș,Raicu și Tomozei și al atâtor altora.

N-au trecut de atunci prea mulți ani de când vorbeam îndelung la telefon, nici de când îmi trimitea prin poștă cărțile lui cum a fost și această ”Subreta” despre care am scris și eu câteva rânduri. Azi, văzând raful de cărți pe cotorul căruia îi este scris numele am avut așa, o strângere de inimă și de aceea am simțit că aș împărtăși cu voi amintirea unui autor care era și personaj :Daniel Drăgan(1935-2016)

***

”Când am terminat de citit ultima filă a cărţii aveam o senzaţie confuză, amestecată: înduioşare, tristeţe, speranţă,indignare, toate erau acolo amestecate într-o reţetă personală.

Ce-mi destăinuie această poveste care este în mod deliberat autobiografică dat dar propune până la urmă o perspectivă asupra unui timp şi mai mult, o filozofie de viaţă ?

Scriitorul Daniel Drăgan îşi ordonează însă amintirile şi le aşază într-o convenţie literară de poveste care curge, cu caracater autobiografic, în care câteva personaje care sunt de fapt câteva persoane din viaţa sa devin un fel de resoneuri.

Unul este Subreta însăşi care e o persoană reală dar şi un principiu.

Suberta e un personaj real, e vorba despre o prietenă a autorului numită Sanda Simionescu, o femeie dintr-o familie bună care are de suportat pe cont propriu toată oroarea stalinismului, închisoare, procese trucate, umilinţă, decădere din drepturi, urmărire tot, tot,şi o face cu o licărire de curaj, de zâmbet şi de înţelepciune care te lasă paf. Alţii ar urî, ar detesta, s-ar răzbuna şi prin urmare s-ar urâţi la suflet, dar ea nu.

Firişorul de viaţă care i-e dat, ea ştie să îl lumineze şi lupta acestei femei înduioşează extrodinar, până la lacrimi aş zice devenind prin ceea ce scrie Daniel Drăgan un fel de personaj exponenţial. Pretextul vine din teatru liric, căci subreta este un fel de personaj de legătură care întreţine şi facilitează curgerea firului operetei. Într-un anume fel, femeia asta devine o întruchipare a explicaţiei rezistenţei poporului român la nimicirea staliniană, crundă, cruntă, metodică şi progresivă.

istoria acelui timp rămâne insuficient scrisă, dincolo de eforturile remarcabile ale unor.

Căci noi, ca autori şi scriitori şi oameni care ne ocupăm zice-se de literatură, ne-am lăsat antrenaţi mult de « evidenţierea » mizeriilor perioadei 64-89 şi am lăsat de multe ori complet neatins timpul cel mai greu, acela de după război, de după proclamarea RPR şi mai ales din perioada lui Stalin precum şi cea imediat următoare. Anii spaimei, terorii, anii discreţionismului bolşevic, anii în care oamenii stăteau noaptea cu spaima « dubei negre », anii în care plutea groaza gulagurilor şi în care o viaţă de om ajungea să atârne de un fir şi să nu mai reprezinte nimic, anii aceia ar trebui înţeleşi dar cu onestitate, cu obiectivitate. În schimb situaţii din acei ani sunt analizate, disecate uneori chirurgical pe mari spaţii de publicare, mai ales de « organe» (vorba şugubăţilor de la şcoala de literatură) care dovedesc că există bani puşi la bătaie de noii executanţi justiţiari ai literaturii noastre ,cei care îl judecă pe un scriitor condamnat la moarte, muncă silnică pe viaţă, la canal, la puşcărie cruntă, că a semnat în anii cincizeci sub bastoane şi torturi o filă de hâtie dar care îi lasă în pace pe cei care au torţionat, înrăit şi asuprit poporul român.

Dar să revin la cartea prozatorului Daniel Drăgan pe care îl descopăr prea tîrziu,lucru pe care mi-l reproşez.

Al doilea personaj într-un fel raisonneur care apare în carte, prin câteva întâlniri sporadice, întâi prin amiciţia de juni preadolescenţi la Târgovişte, apoi prin aceea de colaboratori tineri la ziarul local în sfârşit colegi la celebra Şcoală de literatură Mihai Eminescu, este chiar Gheorghe Tomozei.

Se simte o prietenie tandră, pe care Tom însuşi o evoca adeseori cu drag în ultima parte a vieţii, când traseele de viaţă îi despărţiseră şi se vedeau rar.

În anul de pedeapsă petrecut la Braşov, celebrul oraş Stalin, autorul îşi descrie golgota zilnică prin scrisori închipuite trimise prietenului Tom: E o convenţie de rememorare căci acele scrisori nu au putut fi scrise niciodată şi evident avem nevoie de convenţia literaturii, cea care trebuie să reconstituie scene de viaţă, fapte şi întâmplări. În totul, cartea are o prospeţime şi o naturaleţe a povestirii, un fel de a amesteca râsu-plânsu şi o capacitate de a da încredere, calităţi care o fac o lectură foarte plăcută. Am apreciat aceste lucuri, sunt calităţi devenite rare, puterea de a povesti fluent, cu farmec, de a amesteca amărăciune şi umor, suav şi metaforă exact cât trebuie, şi mai cu seamă capacitatea de a depăşi cu serenitate durerile, indignările, ranchiunile, umilinţele.

E uşor să zici «  fii bun ! » şi e atât de greu, chiar să fii…”