Uncategorized

Farmecul discret al amintirii.Despre povestea domnului Armonn

Zboruri secrete” e titlul cărții mele care sper să apară la toamnă, la Editura ”Ecou transilvan”, cea care care mă adoptă cu generozitate și simpatie. Adun filele zi de zi și câteodată privirea îmi cade pe câte un text care mă trimite în trecutul apropiat, din care țâșnește imaginea și vocea unui om drag și pe care îl prețuiesc. Nici el nu m-a uitat, îmi scrie sms-uri și mesaje,comunicarea rezistă peste spații și prietenia adevărată, asemeni.

Richard Armonn acasă la el, în timpul interviului luat de Cleopatra Lorințiu, 2022 Tel Aviv

Iată un scurt fragment de evocare a biografiei acestui personaj, continuarea, desigur în cartea viitoare ”Zboruri secrete”

Portretul unui domn distins, purtând un costum negru și o batistă albă în buzunarul de la piept, ținându-și mîinile una peste alta de parcă ne-ar spune că și-a îndeplinit cu bine datoria, domină salonul. Ferestrele larg deschise dau spre coroanele copacilor din grădina interioată.Obiectele sunt așezate după o rânduială anume, cadre argintate de fotografii, cutii cu încrustații, obiecte mici de orfevărie învechită, tablouri pe pereți și piese de design foarte modern pe marea masă de sticlă din living.

Domnul din pictură este Emil Kestenbaum, așa cum l-a imortalizat în 1935, penelul pictorului Panteli Stanciu.

Expresia este cea unui om liniștit și împăcat cu sine și cu lumea.

Nepotul lui se numește acum Richard Armonn căci ăsta era obiceiul, odată ajunși în Israel, românii și, sunt aproape sigură, și ceilalți nou veniți, îmboldiți de autoritatea Ministerului Emigrării care îi lua în solda ei, îi înregistra, îi tria, îi trimitea prin kibuțuri, le făcea acte, le asigura întreținerea materială minimală și îi băga la Ulpan, le schimba și numele punându-i să aleagă dintr-un oareșcare evantai de posibilitți, un nume de obicei care să aibă legătură cu fondul principal de cuvinte al limbii ebraice).

Așadar nepotul, fost Kestenbaum actual Richard Armonn, se așază în fotoliu exact sub portretul bunicului, ca să îl filmez.

Îmi instalez și eu noua mea cameră de filmat Cannon cumpărata cu o zi înainte din complexul comercial Dizengoff (unde trebuie să aiurezi o vreme până dai de magazinul potrivit, neexistând nici o hartă sau vreo minimală schemă de regăsire într-o limbă cu scriere în litere latine) cocoțând -o pe un raft de cărți, căci nu am trepied.(iar am făcut o economie…)

Povestea curge liniștit dar nu curge în sens cronologic și asta mă cam încurcă, ci cu salturi în timp, în spațiu și în temă, după cum se alcătuiesc asociațiile de idei ale interlocutorului meu.

Dar cine e interlocutorul și de ce anume a stârit într-un asemenea hal interesul meu ?

Interlocutorul a fost un cineva în lumea israeliană vreme de zeci bune de ani, a avut funcții cheie în economia și finanțele țării, codirector general al Grupului Băncii Hapoalim, și responsabil al departamentului de creditare vreme de 23 de ani ( vagi amintiri din cursurile de finanțe urmate de mine la ASE în tinerețe îmi clarifică vag puțin importanța funcțiilor dumisale), apoi al Societății de asigurări Hasne, Președintele Societății de investiții Gmul, al Fondului Berl Katznelson și de aici urmează o lungă înșirare de roluri și funcții din care israelienii pot pricepe multe iar noi ceilalți, ageamii, putem doar înțelege că domnul Armonn a fost un personaj cheie în acea lume.

Legătura dumnealui după revoluție cu lumea românească, titlul de Prim Consul Onorific acordat și relația excelentă cu doi președinți ai României,domnii Ion Iliescu și Emil Comstantinescu, precum și rolul avut în înființarea Camerei de Comerț Israel România te fac să te dumirești iute că domnul Armonn nu și-a uitat țara de origine.

Pe mine mă imteresează însă familia, întâi famila tatălui său Carol Kesterbaum, famile de evrei din Bucureșt și de prin părțile Craiovei, se pare ajunși din Ternopol, pe vremuri.Bunicul Kesterbaum era bijutier, autodidact, vorbea câteva limbi și era foarte bogat.Nu-și transfera paralele în străinătate, în schimb tot cumpăra case în București. Se simțea foarte apropiat de Casa Regală a României al cărei furnizor oficial se mândrea că este.Simpatia lui mergea până acolo încât și-a botezat copiii Ferdinand, Elizabeta și Carol!

Carol avea să se căsătorească cu Lili , mireasa veniea din famila negustorilor de textile Catz, și ei sunt părinții interlocutorului meu.Fotografia de familie înfățișează o frumoasă familie,costumați în veșminte de-o eleganță rafinată în care băiețelul deci micul Carol, poartă simpaticul costumaș de marinel ( ca personajul din schița cu pricina, a lui Nenea Iancu, căci aceea era moda pentru copiii de bună familie).

În mărturisile sale autobiografice, domnul Richard menționează faptul că ei erau atei, nu aveau nici o afinitate religioasă ceea ce nu l-a împiedicat pe bunic să finanțeze sinagogi și școli evreiești ( așa cum avea să facă și bunicul matern dar la el mă voi întoarce mai târziu.)

E un element aici care pe mine m-a înduioșat, vreau să zic mi-a plăcut cu osebire.Ambii bunici ai săi donau de zor bani dar interziceau să se pună inscripții și dovezi ale carității lor.

Donațiile sunt secrete, sunt pentru sufletul fiecăruia nu ca să se împopoțoneze și să se fălească, cum se obișnuiește azi…Richard declară

În continuare tot așa a procedat și tatăl meu și acest lucru l-am învățat și eu de foarte tânăr:să donez fără să-mi fac reclamă.Să dau în secret.”

Probabil simplu de zis și greu de făcut, căci firea omenească e supusă vanității dar iată că în cazul lor, preceptul, povața, a funcționat spre cinstea lor,evident.

Povestea celuilalt bunic, așadar a ramurii materne e puțin diferită. Desigur, tot familie foarte înstărită, Levi Jacques Catz fusese negustor și industriaș în branșa textilelor, convins de fapt că banii trebuie să circule și să să facă iarăși bani.De aceea grija lui nu erau casele așa că familia locuia cu chirie. Interesant e faptul că în vremurile tulburi și rele pentru evrei, proprietarii erau izgoniți din case și iată că toată familia se reunește în casa luată cu chirie cea a bunicilor Jacques și Reghina. Copilul Richi își amintește de altfel cum au descins cu toții în casa spațioasă, la etajul căreia se instalse unchiul lui Luis Bercovici și soția lui Lotte, fugiți din Doerohoi după pogrom. Fiul lor fusese uci s în 1 iulie 194o într-un eveniment tragic despre care Richard spune că ” aînsmnat ănceperea Holocaustului în România.”

Interior din magazinul Belmont, designul mobilierului era realizat de arhitectul Marcel Iancu

dar să mă întorc cu 40 de ani înainte de acest momemt și cu 120 înainte de scrierea acestor rememorări. Mai exact în 1902 și la domnul din pictură,Emil Kesetnbaum, care deschidea în centrul bucureștean un magazin de bijuterii luxos, magazin care devine din 1915 furnizor al Casei Regale, ”Belmont Palace”, ce cinste, aflat la o aruncătură de băț de Palatul Regal

Magazinul Belmont al Familiei Kestenbaum în perioada interbelică

Caut în topografia Căii Victoria și descopăr locul exact în fața Teatrului Odeon, în locul acelui magazin ne privește auster bustul lui Ataturk!

Se pare că feblețea acestui bunic Emil dispărut din pricină de boală grea în 1943, fusese micul Richard care venea să îl vadă mereu în anii cei grei ai bolii, zice el că schimba două tramvaie, treabă grea pentru un puști de 8-9 ani, doar ca să ajungă la el și să se cuibărească alături de bunicul ce îi povestea pasionanta lui viașă de om care văzuse lumea.

Cred că tatăl lui, Carol, și-ar fi dorit mai degrabă o viață pariziană decât una dâmbovițeană căci după absolvirea Școlii germane din București, e trimis de familie la Paris ca să învețe cum se fac afacerile și chiar începe să lucreze la Casa de Comerț”Samaritaire”.Totuși familia îl reclamă ca succesor la cârma bijuteriei și Carol mai de drag ,mai de obligație se întoarce. Prin testament bunicul Emil lăsase copiilor săi clădiri întregi din centrul bucureștean.Ca să vedeți amploarea moștenirii să notăm că Eliabeta primește o clădire cu 30 de apartament pe fosta stradă Regală, adică actuala Câmpineanu, Ferdinand primește o clădire cu 20 de apartamente și Carol primește casa bunicului și jumătatea din afacerea cu bijuterii.

Toată această avere e confiscată în urma aplicării legilor antievreiești din 1940.

De remarcat că la finele războiului ele au fost recuperate de familie, care le mai pierde odată în 1949 la naționalizare.

O Tempora , o mori !

Interesant e și tonul pe care îl adoptă Richard azi, la anul de grație 2022 vorbind despre acestea, tonul unei detașări de toate relele trecutului, ba din când în când mai și glumește.

Cât privește familia pe cealaltă parte, cea maternă, încep clarificările căci și acolo e vorba tot de schimbări de nume: Sami Catz avea să își schimbe numele în Damian ( Richard spune că asta s-a petrecut din pricină că era consilier juridic în proceduri de arbitriaj gvernamental, și nu era ”potrivit” să poarte nume evreisc.) , acest Sami și-a dat doctoratul la Paris,în drept.Celălalt fiu al lui Levi Jacques Catz , Bernard ( tresar la auzul numelui căci așa îl chema și pe soțul meu ) făcuse studii de inginerie în textile la Milano.Michel devenise medic la Paris și se căsătorise cu Rafaela, susținută de familie ca să facă dreptul.In sfârșit fiica Lili Lea este cea care avea să devină mama lui Richard, ea făcuse liceul de fete Notre Dame dela Galați , de referință pentru manierele pe care le deprinsese și primise o zestre ”considerabilă” …

 

urmarea, in cartea ”Zboruri secrete”, in curs de apariție la Editura Ecou Transilvan, Cluj Napoca(2022).