Serial: Pagini din Arhiva Gheorghe Tomozei

de Cleopatra Lorințiu

 

Nego și Tom(episodul 10)

 

Unul din cele mai interesante capitole din Arhiva Gheorghe Tomozei este cel dedicat prieteniei cu Ion Negoițescu.

Dosarul amiciției literare este destul de explicit : Tomozei însuși descrie într-un articol-destăinuire evoluția amiciției lor bazată din câte se vede pe afinități și pe o stimă reciprocă.

”N-am izbutit să fim prieteni, un ”accident ”biografic mă împiedica să fiu aproape de cercul apropiaților săi, dar atunci când mi s-a încredințat conducerea unei reviste (”Argeș”, Pitești,toamna 1969,vara 1973) a fost între primii scriitori a căror colaborare m-am grăbit s-o asigur.”

Paranteză : acidentul biografic era legătura de iubire dintre poetul Tomozei ( căsătorit pe vremea aceea oficial cu actrița Liliana Tomescu, pe hârtie ) și cea care era soția poetului Doinaș, balerina Irinel Liciu. (  Scrisorile acesteia (de iubire)trimise  de la Bruxelles , unde primise o bursă Maurice Bejart,  i le-am încredințat, împreună cu toate notele explicative de rigoare, lui Ionuț Vulpescu, cel care a și publicat o carte dedicată acestui episod-  Laleaua albă, editura Litera 2024).

Negoițescu era foarte legat de Irinel Liciu și de Ștefan Augustin Doinaș. Povestea de iubire imprudentă declanșase însă  o oarecare furtună în lumea literară iar Doinaș, pe bună dreptate jignit de situație și poate chiar îndurerat, limitase relațiile de prietenie ale celor apropiați cu Gh. Tomozei. Răceala dintre Tomozei și Doinaș a persistat toată viața, într-o formă de glacialitate politicoasă dar ireversibilă.

Dar să revenim la  ce spune Tomozei însuși despre debutul amiciției literare cu cel căruia i se spunea Nego. Oferindu-i criticului o colaborare importantă , susținându-l public într-o perioadă  care avea tulburările ei ideologice, Tomozei forța cumva o fortăreață. Fortăreața ”Doinaș.”

”Și I.N., pentru noi toți Nego, a acceptat cu încântare invitația dar, m-a asigurat cu precauție, era sigur că ea nu va fi de durată, fiind statornic hăituit de cenzură. Când i-am propus să ne încredințeze capitole din Istoria literaturii la care lucra a surâs și a râs.: ”Imposibil! Doar simpla etalare de intenții în ”Familia” a produs un imens scandal înainte de a publica o singură literă din cuprins!”

”Și totuși…” am zis și am avut noroc nesperat.Am izbutit să publicăm aproape întreaga materie oferită…cenzurii.După adevărate ”bătălii”, e drept. Părea mai puțin grav să tipărești într-un (totuși) obscur oraș de provincie texte ce pe malurile Dâmboviței ar fi părut scandaloase. ”

Iată mai jos primele epistole scrise de I.Negoițescu și trimise lui Tomozei, parte din corespondența pe care o dețin în original.Am păstrat elementele de ortografiere ale epocii.

București,27 martie 1970

Scumpe Dle Tomozei,

mi-a cerut criticul Dan Cristea să răspund, pentru revista Argeș ( e inutil să te felicit din inimă pentru felul în care îi dai înaltă viață!) în cadrul unei anchete literare la întrebarea:”există pericolul uniformizării în poezia de azi?”

Cum, bolnav fiind, am lipsit de la redacție în zilele cînd trebuia să aranjăm întîlnirea spre a-i preda materialul, îl trimit cu poșta.

Cu mulțumiri și calde salutări, al dtale îndatorat

I.Negoițescu ”

 

16 iunie 1970

Dragul meu Gheorghe Tomozei,

Trimit obișnuitul material și alăturat, un text despre Radu Stanca scris de fratele lui, din care puteți tăia tot ceea ce e de prisos ori neinteresant pentru Radu Stanca.Aveți deplină libertate! Mai trimit, într-un plic anexă, noul meu volum Lampa lui Aladin, întrucît constat că la București e imposibil să ne întîlnim.

Cu cele mai prietenești salutări.

I.Negoițescu (Nego)”

 

Cele peste 120 de file scrise de mână de I.Negoițescu, au ajuns treptat la Gh.Tomozei care, alături de Florin Mugur, redactor la aceeași revistă, le-au încredințat tiparului, au fost pe alocuri cenzurate de cenzura de partid a epocii dar în mare, au apărut în revista Argeș. Iată ce destăinuie Tomozei :

”Aproape toate aceste capitole (reținute de autor pentru volum ” și reproduse in extenso sau fragmentar în ”Istoria”, vai, neterminată și apărută aproape postum) poartă semnele foarfecelor cenzurii. Manuscrisele se află în posesia mea și când, puțin înainte de a se desțăra, Nego a aflat cu bucurie că nu s-au pierdut la tipar, a refuzat oferta mea de a le înapoia în vederea redactării ”finale”.”lasă-le la tine ,-mi-a spus-sunt mai în siguranță.Cândva am să ți le cer.”

Acest cândva s-a îngropat în timp.”

( Grafitti și Oracol au fost rubricile pe care le-a deținut Tomozei după 1990, parte din texte au apărut, parte au rămas în manuscrise. Multe file au fost încredințate de mine Muzeului Literaturii Române(în anul 2007) sub condiția contractuală a publicării jurnalului și textelor conexe într-o carte sau în revista Manuscriptum, lucru care nu s-a întâmplat.Câteva articole din perioada 1990-1996 le-am încredințat autorilor argeșeni Ion C.Hiru și G. Baciu și au apărut într-un fel de culegere de texte de și despre Tomozei, intitulată de mine Fragmentarium, Tiparg,2011 într-o ediție limitată).

Tomozei  descrie ( cu pasiunea pe care i-o știm pentru orice atingea Tema Nichita Stănescu ) întâlnirea dintre ei.

”M-am dus la întâlnirea cu el ( cu Negoițescu, n.n.) la o berărie, spre a primi manuscrisul, însoțit de Nichita Stănescu. Relațiile dintre ei nu erau grozave, deși Nego ”tradusese”magistral, într-un ”rece” eseu, tâlcurile celor ”11 elegii” ale ploieșteanului.

Am zis (scris) ”rece” fiindcă Nego nu putea lăuda nimic fără a-i aminti (contrapunere micșorătoare ?) pe bunii săi prieteni Doinaș și Radu Stanca, stele ale legendarului Cerc literar de la Sibiu. Cerc ce devenise elipsă în primele decenii postbelice.

”Să punem o bază” , a spus Nichita care detesta berea, baza însemnând pentru el o băutură mai temeinică și întremătoare, drept pentru care am trecut – periplu caragialesc și Nego era un neiubitor de Caragiale, de nu chiar un ”detractor”- prin varii stabilimente în care s-a consumat cu zel și devotament.

Seraficul, pe atunci, Nichita și firavul Nego au combătut, plini de bravură și, cum era greu de întrezărit un învingătot al turnirului (pe mine nu se conta, cum nici pe Vera Lungu și Dan Cristea cu care ne întâlnisem nu se știe unde) ,criticul ne-a invitat la el acasă unde fără efort ne-am instalat, înarmați cu cele de rigoare.”

Trebuie să recunoaștem disponibilitatea poetului Tomozei de a fixa în text anumite momente, de fapt asta a făcut în sute de instantaee care priveau episoade de viață în care protagoniști erau Nichita Stănescu, sau Nicolae Labiș, sau Grigore Hagiu, Florin Mugur, sau Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, Ana Blandiana, Al. Ivasiuc, N.Tăutu, Adrian Păunescu și iată, și I.Negoițescu.

Și uite așa pătrundem în locuința lui Negoițescu :

” Casa lui Nego:casă de poet, din chiar inima Bucureștilor, în capul Căii Mogoșoaii( sic!) -bloc burghezo-moșieresc, prevăzut cu dichisuri și comodități, adevărat palat față cu locuința mea democrat-populară din cartierul Floreasca-  clasică garsonieră din care chiriașul, îndeobște fără parale și cu o biografie vraiște, făcuse un cuib de recluziune monastică. Biblioteca? Fără scânduri sau metaluri. Pe cărămizi noi, lăcuite, între care se întindeau policioare din sticlă groasă, se desfătau volume cu fină îmbrăcătură, ediții rare, lexicoane, boierind cu preajma lor aromată cărțile curente, revistele noi.

Ca decorație, pereții atelierului erau majestuos dominați nu de  vibrantele cartoane ale pictorului N., ci de o uriașă(altfel banală) hartă a Parisului, pusă sub sticlă.”Mă uit la ea. Când mi-e rău mă uit la harta Parisului și mizeria devine suportabilă. Parisul e un oraș în care se poate trăi. Când l-am părăsit am plâns cu sughițuri.” zicea Nego și, brusc, tema  tulburatei noastre conversații a devenit pușcăria.”

O întâlnire crispată

 

 În întâlnirea evocată de Gh.Tomozei, la care a participat și Nichita Stănescu, Nego s-a confesat .Iată comentariul lui Tomozei.

”Ne-a vorbit despre oroarea detenției și despre unul din puținele prilejuri când putea s-o înfrângă:atunci când, fără creion sau hârtie, compunea versuri.Parcă abia după gratii a realizat ce forță poate fi poezia, ce mirabile, magice efecte pot fi vocabulele închipuind versul.Versul dumicat în memorie, șoptit cu spaimă, uitat, reamintit.

”Înainte de a mă elibera am scris cea mai bună poezie a mea. Zile și nopți am ”lucrat”furibund îngrozit că mi s-ar putea șterge din gând.”

”Spune-o! O mai știi?” l-a somat Nichita.

”Ca pe apă”.

”Să auzim”. Și Nego s-a ridicat în picioare, recitând cu vădită tulburare, ca la o serbare școlară, câteva strofe de un ermetism inimaginabil, rimate inconștient, din care nu se găsea că transpare nici cea mai palidă urmă de fior esențial.

Nichita : ”Asta scrie un om ieșit din temniță după ce a dormit cu nasul lipit de hârdăul cu- el preciza monstruos cu ce- după ce a fost dat cu capul de pereți, asta mestecă el cu gura plină de sânge?Bre,atunci ți-ai meritat soarta!”

Nego s-a fâstâcit, a început să se justifice, să spună că poezia transcende suferințelor cărnii, că ea există dincolo de biografie, fiind la rându-i, aurită temniță. A mai recitat și alte scurte poezii după care a fost din nou întrerupt cu brutalitate.

”Destul, iartă-mă, Nego, ești un prea mare critic, ești minunatul nostru critic, dar nu ești poet. Nego, dumneata nu ai popularul talent, pur și simplu nu exiști întru poezie!”

Scena îmi pare halucinantă. Brutalitatea lui Nichita pare incredibilă, cu atât mai mult cu cât toți îi știam generozitatea adeseori excesivă, capacitatea de a încorona pentru o clipă poeții care-l înconjurau într-o curte care îl frecventa cu asiduitate.

Tomozei comentează jenantul episod.”Penibilul moment  subliniat zgomotos cu destuparea unei noi butelii de șampanii s-a încheiat la fel de abrupt cum începuse și l-am ”uitat” ca și când nu fusese, lansându-ne în evident alte spumoase taifasuri. Am ”clămpănit” după cum zicea autorul de necuvinte, ca la gura sobei cu butuci înroșiți.

 -Și tu crezi la fel? -m-a interpelat trăgându-mă spre fereastră, proaspătul condamnat-chiar crezi că nu am talent?

Era adolescent-panicat, ochii îi sclipeau defensiv, părea neajutorat, ”distrus”.

L-am încredințat că îl cred poet în tot ce exprimă, doar că mă simt străin de poezia lui scrisă.

”Dar eu cu asta am început, spunea, înainte de a visa că voi ajunge critic scriam poezii. Uite,am în sertar un caiet  de la 20 de ani…”și mi-a așezat în brațe un dosar de…tribunal pe care am citit: Dr.I.Negoițescu/avocat/Sibiu/Strada Mitropoliei nr.12.

 ”Mi-a rămas de la tatăl meu care a fost avocat.”  

I l-am cerut.

”vrei să-l citești?”

”Vreau să-l public!”

”crezi că o să treacă?”

”trebuie să cred.”

”Și-mi publici și desenele?”

”Și.”

Manuscrisul era însoțit de (și ele stranii…)desene, jocuri ale peniței, grafiind obsedant cifrele 1940 și, mai ales, 1941!

Titlul?

”Eleutheria”.

Cum totdeauna m-am socotit liber să mă cred liber am înfățișat ”Eleutheria” cenzurii, prefațând ”volumul”(mijlocul revistei Argeș conținea, număr de număr, o bibliotecă de poezie și eseu, astfel paginată încât să ofere sugestia unei cărți) cu câteva fraze de ”explicare” în care am încastrat și un fragment dintr-o scrisoare a lui Nego, către mine și-minune- a trecut . Au ”căzut” doar desenele.”

Destăinuirea, scrisă de Tomozei după moartea lui Negoițescu și evident și a lui Nichita Stănescu, induce o doză de tristețe, poetul explică   cititorilor ce era cu revista Argeș care pe vremea aceea fusese un fenomen și toată suflarea literară românească știa asta și era la curent cu ”biblioteca ” de poezie publicată la mijloc de revistă!

Tomozei, cel pensionat de boală cu o jumătate de pensie, trecut el însuși de 55 de ani, exilat în apartamentul din strada Deleni oferit de ICRAL după demolarea blocului din Clucer Udricani în prima lună a anului 1989, ce ironie, trăind nefericit  într-un colos de beton, la etajul unu și cu ferestrele biroului dând către ghena de gunoi, umilit de vreme și chiar de lumea literară, atacat pe nedrept ba de unu, ba de altul, se justifică, își justifică succesul de redactor șef din anii 70, calitate la care ținuse enorm, poate chiar prea trufaș, prea triumfal, și care până la urmă avea să-i toace nervii și să-i provoace un AVC ( tristă inspirație pentru cartea lui ”Ierbar de nervi”.)

”Era un gest omagial, Nego fiind mai mare, peste 50 de ani și am sărbătorit apariția plachetei (în afara tirajului revisti se mai ”trăgeau” ilicit câteva sute de exemplare capsate-ce erau oferite în chip de drept de autor…autorilor)cu fast mocnit, la Casa Scriitorilor.

Nichita a regretat enorm noaptea acelui ”Nu hotărât”.(M-am inflamat, betranicus, de fapt am vrut să mă joc puțin dar limba spurcată a valahului a stricat totul.Mai pot eu să îndrept ceva?”)

L-am asigurat că nu.

”Ce forță poate avea poezia”

Așadar Tomozei prețuise poezia lui Nego, chiar dacă atunci asta însemnase un dezacord tăios cu idolul lui principal, Nichita. Se luptase cu cenzura de la Pitești  ca să publice poemele acelea, ale autorului ”prea puțin frecventabil” în vremea aceea, fost deținut politic, cu simpatii politice total neadecvate dar și cu înclinații sexuale sancționate de propaganda moralei comuniste.

Astăzi toate astea par nimicuri unui cititor tânăr, atunci era păcate de moarte. Erau unii care și-au pierdut postul și dreptul de semnătură chiar pentru mai puțin.

Elogiul lui Tomozei la adresa poetului Negoițescu vine mai târziu, într-o rubrică de revistă după 1990.

”Fiindcă poetul I.N.a existat.Versul lui nu se oferă reveriei.E încifrat ca o lespede omphalică de la delfi, cu sunete misterioase,cu chip de scoică în care răsună euritmii. De la primul la ultimul versI.N.e același.Nici un semn de ”înnoire” nu poate fi întrezărit în volumele tipărite în amurg., față de gravurile severe ale Eleutheriei pierdute.”

Nu o să știm niciodată care era cu adevărat opinia lui Tomozei despre poezia criticului admirat. Pentru că ne pierdem cumva în hățișul scrisorilor lui Nego, dacă Tomozei i-a răspuns sau ba,nici asta  nu vom ști niciodată.

” București,15 iulie 1971

Dragă Tomozei,

Îți trimit obișnuitul Jurnal al revistelor-sper destul de confortabil,acum, precum și nota de prezentare a speratei mele Eleutherii.) în caz că va apare debutantul Negoițescu datorită ție!-te autorizez, de crezi de cuviință, să faci tu însuți ”nota de prezentare”, pe baza datelor textului alăturat.

   Cu iertăciuni implorate, cu mulțumiri nesfîrșite, îndrăznesc să te rog a mă ține la curent urgent( pe cît posibil!) cu situația acestor materiale- inclusiv  nr.de iulie, căci nervii mei sunt la limita ruperii.Te îmbrățișează,

Nego

 

Predeal,13 martie 1972

Dragă Tom,

Iată-mă bine instalat în Sanatoriul de nevroze Predeal, unde sper ca într-o lună sau două( martie-aprilie) să-mi redresez sistemul nervos.

Tratamentul nu mă împiedică de la lucru și nici de la escapade de 1-3 zile la București. Dar nu despre astae vorba.

 Îți scriu în amintirea ultimei vizite pe care ai avut bunătatea să mi-o faci. Păstrez și acum(cînd capul meu trebuie să suporte cascada medicamentelor )emoția discuției noastre de atunci. Îngăduie-mi să-ți spun că ești un băiat tare drăguț, care ascunde, cu dulce șiretenie, într-însul un om de cultură în cea mai frumoasă accepție a cuvîntului.De la un poet din generația ta nu s-ar putea omul aștepta la asemenea performanță(iartă-mă pentru ”generație”).Sunt foarte bucuros că am ajuns să ne împrietenim, mai întîi în mod egoist, ca om, și-apoi în mod obiectiv, de dragul bietei culturi române pe care atîția o hărțuiesc, pentru că n-au talent, pentru că n-au inimă(poate nu au puls!) ,pentru că nu au nimic comun cu această țară, înafara buletinului de identitate.

  Cu respect față de prieten și cu dragoste față de scriitor, îți trimite fierbintele său salut (fierbinte în pofida altitudinii geografice!)

Nego

 

Cluj, 23 dec.1972

Dragă Tom,

Iartă-mă că te deranjez cu scrisori neinteresante.Sunt aici, la Cluj, după cum știi, cu necazuri-dar lucrez din greu la Iorga (partea II-a), ca să pot trimite materialul la timp. Te rog foarte mult să fii amabil și să comunici să mi se trimită onorariul pe decembrie aici, pe adresa Str.Dijmei 29.

 De asemeni, tot aici, și exemplarul din  numărul pe decembrie.Și dacă e posibil, așa cum ne-am înțeles, materialele mele la Istoria literaturii începând din noiembrie 1972-octombrie 1973. Se pot decupa din numerele respective și trimise toate într-un plic.Mulțumesc!

Îți urez și ție și celorlalți ”argeșeni” la mulți ani!

Cu drag

Nego

Dincolo de scrisori, de cele peste o sută de file cu scris mărunt aflate acum în posesia mea ( chiar, ce pot face cu ele ? interesul ”organelor” administrativ-instituționale e foarte palid, practic inexistent, să recunoaștem) rămân spusele poetului Tomozei despre poezia controversatului, blamatului sau adoratului personaj, Nego:

”Scriind ”în afara” poeziei, cu o ironică detașare, atât față de lustrul modelelor clasice, cât și față de neostenitele ”inovări” ale contemporanilor, poetul I.N. intră în dialog când intră, nu cu avangardiștii cărora le-a calchiat ceva din verva teribilistă,nu cu tabuurile Arghezi, Bacovia,Blaga, nu cu geometrul Barbu, nu cu optzeciștii pe care cumva îi anunță, ci cu Heliade și Bolintineanu a căror cezură o calcă familiar. Cu Mateiul (vai, Caragiale) de la care împrumută iubirea pentru verb și herb.

Și mai ales dialoghează cu propriul mister. Versul său descărcat de podoabe,”primitiv”(adesea poezia lui pare translație dintr-un grai pierdut,doar parțial deshumat)se zbate ca un clopot floral tras de funiile unor vegetații monotone. ”

Eseul lui Tomozei pare el însuși o înfundare într-un hățiș metaforic, dincolo de care putem ghici însă cu claritate atașamentul pentru I. Negoițescu.(va urma)

 

Foto 1 : I.Negoițescu și Radu Stanca în dosarele Arhivei Gheorghe Tomozei

Foto 2: Scrisorile lui I. Negoițescu din perioada 1970-1972 trimise lui Gh. Tomozei și însoțind cele peste o sută douăzeci de file de manuscris , menite a fi publicate în revista Argeș.

Foto 3. Un instantaneu relaxat, la un restaurant : Nichita Stănescu, Gh. Tomozei și partenerele lor din acel moment, la începutul anilor7o.

Foto 4. Atmosfera colocvială de la manifestările piteștene legate de viața revistei argeșene în care publicau atunci cei mai mari scriitori ai momentului. În fotografii îi remarcăm alături de Gh. Tomozei, pe Florin Mugur, Cezar Ivănescu și mulți scriitori argeșeni.

Foto 5 : Gheorghe Tomozei în perioada în care conducea revista Argeș.O aventură culturală care a avut răsunet național și care s-a terminat foarte prost, consumându-i nervii și  având darul de a-i declanșa  boala.

Cleopatra Lorințiu

București, decembrie 2024