”Despre povestea unei cărți, a unui timp, a literaturii pentru copii, despre nostalgie și prietenie.”

(Totul pornește de la Facebook și faptul că cineva ( doamna Ionela Gavriliu) a scris ceva care m-a tulburat foarte.

 A scris ” Am adorat cartea asta.” A fost cel mai frumos cadou.)

(un dialog între Irina Airinei și Cleopatra Lorințiu la reeditarea cărții Fetița care eram)

Irina Airinei : Înainte de toate te-aș întreba care a fost cel mai frumos moment din viața ta, în ultima perioadă ?

C.L. Cel mai frumos moment a fost acela în care am văzut pe Facebook un comentariu așezat sub aunțul editurii Universul Academic, scris de cineva total necunoscut mie, doamna Ionela Gavriliu, după reeditarea cărții ”Fetița care eram” .Cineva care scria atât ”Am adorat cartea asta”.

I.A. Dar multă lume te felicitase și te alintase pentru reeditare. Chiar și eu ! Mă simt nedreptățită. Ana Iorga îți dedicase emisiuni pe un canal de televiziune foarte frecventat, i-ai pus o frază susă de ea odinioară dintr-o emisiune ”Cărțile vieții mele”, pe coperta a patra a reeditării, Diana Soare a scris ceva remarcabil , nu te plânge că nu ai fost luată în seamă.

C.L.Nu mă plâng, sunt recunoscătoare cititorilor mei, chiar și aceia care obligați de includerea unor texte în programele școlare, în manuale și caietele acelea de referate ( care nu existau pe când eu eram școlăriță) au ajuns măcar fragmentar la carte. De altfel literatura pentru copii a fost o dorință a mea de vreo 25 de ani, după care mi-am dat seama că sunt confuză în privința termenului și am abandonat.

I.A.Cum adică ”confuză”? Dar ce e în defintitiv ”literatura pentru copii”? Ce e sitagma asta ? Dincolo de o Secție din breasla Uniunii Scriitorilor confruntată cu mari probleme mai degrabă cu iz sindical.

C.L.Nu sunt membră a acestei secții din USR ,intrasesem în Uniune mai înainte, în 1980 , sunt în Secția poezie. Întrebarea ta e interesantă, răspunsul are însă nevoie de câteva clarificări.

A existat mereu o literatură pentru copii: poveștile,basmele,legendele populare s-au tot transmis prin generații, apoi treptat treptat autorii au început să scrie fie pentru copii fie despre copilărie. Un soi de amalgam. Oare Singur pe lume de Hector Malot, prima carte pe care mi-a citit-o mama la Anieș, și pe care am învățat eu literele și să citesc, e o carte ”pentru copii”? Nu aș fi sigură de un răspuns pozitiv. Jack de Alphone Daudet, tot Andersen , Nils Holgerson al Selmei Lagerloff, Tom Sawyer și Huckleberry Finn, genialul Mark Twain , ca sa nu mai vorbim de Alice în Țara Minunilor a lui Lewis Caroll .

Aș zice doar că sunt cărți care pot fi citite și de copii.

Sigur că trebuie să facem acea diferențiere între poezioarele sau prozele scrise în scop educativ, de care e plină lumea și a fost, asemeni, și literatura română.

Necazul e că din pricina acestor exerciții de multe ori pseudo-literare, au fost băgate într-o categorie ”inferioară” și oricum neglijată total de critica literară (aceea care stă la o catedră nevăzută și dă note…) majoritatea cărților din așa zisa literatură pentru copii.

Da la noi, din literatura postbelică au scris ca să zic așa pentru copii foarte mulți autori : de la genialul Mihail Sadoveanu și uluitorul Tudor Arghezi la generațiile următoare: Sorescu, Nichita,Blandiana, Constanța Buzea, Tomozei, Andrițoiu, Silvia Kerim,Daniela Crăsnaru, Passionaria Stoicescu,Constantin Chiriță, Sântimbreanu,Gica Iuteș, SoniaLarian,Dumitru M.Ion, toți cei care au vrut preț de o clipă să se copilărească și bine au făcut.

În același timp, cărți care explorează copilăria, ca univers uluitor , cărți care pot fi citite de oricine nu sunt așa de multe.

Să facem paralele.

Iată de pildă Fermina Marquez a lui Valery Larbaud sau Cărarea pierdută a lui Fournier … Noi o avem pe Otilia Cazimir cu A murit Luchi, expediată cu cruzime în două vorbe de aprigul G.Călinescu în a sa monumentală Istorie…

La francezi autorii care au scris despre și pentru copii sunt pe piedestal, iubiți, citiți ,evocați. La noi nu.

Sunt multe cărți cu adevărat remarcabile în literatura noastră contemporannă și autorii lor în mare parte trimiși în amintire din pricina unor obiceiuri tâmpite așa zis educaționale și pedagogice ale vremii…

I.ADar și tu tu te-ai confruntat cu impunerile unei vremi, cu limitările unei propagande.

C.L. Da, era un fel de joc de-a șoarecele și pisica, așa încât până la urmă să poți publica ce vrei. Totuși pot spune că redactorii de carte de la Editura Ion Creangă( mă refer finele anilor 70 si anii optzeci, cei pe care îi cunosc eu din experiența mea) erau în mare complicii autorilor, nu am prea avut probleme cu refacerile, rescrierile, scosul de cuvinte…

I.A. Asta până la ”Fetița care eram”.

100. 50. Da, până la Fetița și daca stau sa ma gândesc, nu. Înainte de ”Fetița”…Marea încercare a fost o altă carte, a apărut sub titlul complet aiurea de Exerciții de vacanță, ea se numise Vești din Molidia. Acolo ajutorul meu a fost scriitoarea Gica Iuteș de la Almanahul Viața Românească, ea a publicat în Almanah un fragment din acea poveste care se petrecea într-un domeniu imaginar numit Molidia, în care un pisic portocaliu, închipuit și dictator își subordona toată suflarea, își privilegia în mod ostentativ familia, îi obliga pe ceilalți să stea înghesuiți, să fie umiliți, să rabde de foame .El se numea Arpitemi. Povestea a fost întai publicată de Gica și apoi a apărut și în carte, a fost o conspirație foarte frumoasă la apariția cărții, apoi a primit Premiul Asociației Scriitorilor București, toată lumea a fost solidară pentru că scopul principal era existența unui text publicat și nu dorința de a deveni un caz politic, de a juca un rol de dizidență care să se lase cu analize și pedepse sau chiar destituiri, ci dimpotrivă, de a proteja redactorii de carte și autorul însuși.

         Dar despre ”legendele” acelui timp se va scrie poate altă dată. Cert e că în strâmta lume a scriitorilor pentru copii ”Vești din Molidia” își făcuse un nume, când ne vedeam pe culoarele editurilor, redacțiilor sau la restaurantul celebru a Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei supranumit ”LaMadame Candrea”, mulți îmi făceau cu ohiul într-o complicitate pe care eu o apreciam.Și care îmi dădea curaj, In acest context am predat la editură manuscrisul cu ”Fetița care eram.” Deci ochii cenzurii erau mai vigilenți acum dat fiind episodul cu ”Veștile din Molidia. ”

         Întâi mi s-a impus schimbarea titlului, s-a inventat ceva adecvat, ”Coronița de premiant,” apoi a fost sunată ilustratoarea Octavia Țaralungă și i s-au cerut ceva copii cu uniforme școlare reglementare și dacă se poate echipamente de șoimi sau pionieri ,condiție fermă pentru apariția cărții.S-a tărăgănat dincolo de orice limită.. ani în șir .. până la urmă bunul de tipar s-a dat la sfîrșit de noiembrie 1989 și cartea era în depozitul tipografiei în decembrie 1989. Daca vă amintiți valul revoluționar de atunci (îl descrie obiectiv și magistral Ion Cristoiu, de altfel) veți înțelege că s-a preferat topirea tirajului… eu am rămas cu exemplarul de semnal cu titlul Coronița de premiant.

I.A Ce poveste a avut si cartea asta. Deci pentru tine perioada post revoluționara a început cu topirea integrală a acestui tiraj.Se poate să fi fost și vreo antipatie personală la mijloc… Eu am văzut cartea si am observat că nu există absolut nici o diferență de text între acea carte topită și cea care avea să apară după revoluție.

100. 50. Exact.Cea mai dezamagită a fost Ica Taralungă, care adorase cartea și făcuse desene delicioase: acela în care fetița se ascunde sub masa de la țară , și stă acolo speriată printre faldurile de cârpă în timpul cinei adulților ca să nu fie văzută îmbrăcată mai ponosit, cu un trening uzat, devenise un motiv de zâmbet pentru mulți…Și Ica Țarălungă s-a întâlnit cu un domn redactor, pe care îl știa de la Apimondia unde colaboraseră, îl chema Bodolea Sorin și era la editura Intact, privată ..așa că am avut noroc, fără această conjuctura eu singură nu aș fi publicat cartea , nefiind o persoana perseverentă și luptătoare. Cred ca ai văzut ..La reeditarea din acest an, daca nu ai fi fost tu să faci legatura cu Universul Academic, aceasta carte nu ar fi apărut…

         I.A. E curios că spui asta … ai publicat atâtea cărți.Imi aduc aminte ce succes ai avut in Republica Moldova când ați lansat cartea la Chișinău , împreună cu Spiridon Vangheli, miticul autor al Ispărvilor lui Guguță…

         C.L. Așa e,ne-a sprijinit secția pentru copii a Bibliotecii Metropolitane Mihai Sadoveanu atunci, dar lumea s-a schimbat, editurile merg din câte am văzut acum după alte criterii și sincer, mi se pare că îi rămâne autorului saccina de a bate la uși și chiar de a explica cine e … Înainte ne sunau redactorii de carte să ne ceară povestiri sau cărți… mare diferență.

I.A.Observ ca vorbești cu tandrețe si recunoștință despre redactori, am mai observat asta și cind m-am ocupat de cărțile pentru copii ale Mariei Găitan Mozes…

100. 50. E normal: fără sprijinul și chiar perseverența unor redactori de la reviste precum Lidia Novac, Emilia Căldăraru, Mihaela Monoranu, Ovidiu Zotta, Petre Ghelmez,Gica Iuteș sau de la edituri precum Gh.D.Vasile( și el fusese student la celebra Școală de literatură Mihai Eminescu) eu pot spune că aceste cărți nu ar fi existat. Așa ferfenițite cum sunt ele acum, prin bibliotecile țării… Țin minte că Libeluliana cartea mea de povestiri din 1979 ilustrată sublim de Elena Boariu,( nu e un epitet aruncat la întâmplare) avea atunci un tiraj de zeci de mii de exemplare.

         I.A. Deci spre ce se îndreaptă literatura pentru copii acum?

         C.L. Spre un gen de literatură de aventură și fantastic, cu tot felul de preluri, aluzii, pastișe din poveștile vechi, din legende din basme, topite în creuzete foarte performante de work shop literar și care au nevoie până la urmă de suportul cinematografic.Mă tem că superbele descrieri și stările de suflet din literatura de până acum nu iși mai au locul.Succesul planetar al doamnei britanice J.K.Rowling cu lumea vrăjitoriilor adorate de copii și adolescenți, ne demonstrează doar că în continuare e nevoie de acets gen Clive Staples Lewis  autorul Poveștilor Narniei (1898-1963) era bun prieten cu John Ronald Reuel Tolkin autorul celebrului roman Stăpânul inelelor. Amândoi au fost profesori de literatură la Universitatea din Oxford și sufletul grupului literar The Inklings erau entuziaști literari ce prețuiau valoarea narațiunii în ficțiune și care încurajau scrierea de opere fantastice. Deci asităm la succesul modial uriaș al unui mic grup literar, devenit mitic, pasionați autori de fantastic care se întâlneau într-un bar.

         Sper doar, sincer ca acest gen si gust nu va distruge alte teme și idei din literatura citită și de copii și tineri .

         Și că generațiile care vor veni vor avea încă disponibilitatea de a nu arunca la coș literatura care nu devine film tip rețetă holywodiană, ceea ce încă nu e sigur.

         I.A. Știi că la capătul unor interviuri de acest gen, căci de fapt vorbim despre ”Fetița care eram” reeditată atutoul e rugat să vorbească despre proiecte.

         C.L. Nu , nu urmează nici un proiect. Sigur că mi-ar place să văd reeditate celelalte cărți ale mele pentru copii, Libeluliada, Exerciții de vacanță, Un ghem de vise și mai ales Vîrsta de aur, traducerea mea din Kenneth Grahame la care am muncit enorm ( e autorul Vântului prin sălcii dacă țineți minte)…Dar de scris pentru copii nu voi mai scrie nici măcar pentru a-mi încânta nepoțica Eliza.

         Pentru că știu că e un timp pentru toate iar timpul acesta, al inocenței,al nostalgiei blânde, al farmecului glumeț, al bucuriei vieții, pentru mine, a trecut.

Mesaje tandre de la cititori peste timp:

Notă: La solicitarea unor cititori elevi, am inserat în partea de jos a acestei pagini povestirile „Din cauza Cristinei…”, ”Iarnă cu alivenci” și Un mic ajutor  în integralitatea lor.Aceste povestiri figurează doar parţial în programa de învăţământ pentru diferite manuale şcolare. 

Povestiri ale Cleopatrei Lorinţiu au fost incluse în mai multe manuale şcolare de-a lungul vremii. Dintre toate editurile specializate în acest gen de carte, numai edituraHumanitas a avut delicateţea de a consulta şi autoarea asupra acestor preluări. Din acest motiv vom evoca în această pagină numai preluările pentru manuale şcolare făcute de această editură după cum urmează.

 în Limbă şi literatura română Teste sumative pe unităţi de învăţare (Humanitas Educaţional , de Sofia Dobra,Carmen Ciobanu ,Mariana Mogoş, 2007)pg.68″povestirea „Din cauza Cristinei”.  Povestire reluată în partea de jos a acestei pagini în ajutorul elevilor din clasa a IV-a  care au nevoie de text. 

 în Limba şi literatura română tezele cu subiect unic clasa a VII-a (Humanitas Educaţional, autori Sofia Dobra,Monica Halaszi,Nicoleta Kuttesch) pg.28 povestirea „Puţin guturai”.

în Limba şi literatura română manual pentru clasa a IV-a autori Sofia Dobra,Carmen Ciobanu (Humanitas Educaţional) pg44-45,povestirea „Puţin guturai”,Humanitas Educaţional

în Limba şi literatura română,Clasa a IV-a Caietul elevului, Humanitas Educaţional,pg.60,povestirea „Temă pentru acasă”.

Toate aceste povestiri fac parte din cartea„Libeluliada” publicată în 1981 la editura Ion Creangă din Bucureşti ,cu ilustraţii de Elena Boariu.

Câteva linkuri cu povestiri de Cleopatra Lorințiu așa cum au fost ele interpretate de actori de seamă în emisiunea Noapte bună ,copii și reluate pe un disc Electrecord.

http://www.trilulilu.ro/muzica-traditionala/guturaiul-de-cleopatra-lorintiu-povestiri-09-20min

http://www.trilulilu.ro/muzica-traditionala/cleopatra-lorintiu-impacarea

http://www.trilulilu.ro/muzica-traditionala/cleopatra-lorintiu-singur-la-parinti

Cleopatra Lorinţiu s-a exprimat în repetate rânduri asupra fenomenului literaturii pentru copii, a publicat anchete literare şi pagini de comentarii. Iată două intervenţii tv din emisiunea „Matinal” , în care era invitata Smarandei Jelescu:

 Fascinaţia lui Andersen : https://www.youtube.com/watch?v=e5g3wy4o7f4&x-yt-cl=84503534&x-yt-ts=1421914688

Cleopatra Lorinţiu- autoare de literatură pentru copii.https://www.youtube.com/watch?v=xgW5b65cLdk

Fapt divers:  Cunoscuta autoare de programe de televiziune Ana Iorga, și-a exptimat într-o emisiune ,preferința pentru cartea ”Fetița care eram ” de Cleopatra Lorințiu.

”Pe Ana Iorga o vedem în fiecare dimineaţă la Antena 3 la rubrica „Pe cuvânt”. Cu ajutorul ei învaţăm să iubim din nou limba română. Poate nu ştiaţi, dar Ana este doctor în Lingvistică şi a studiat la Paris. Cuvintele sunt marea ei dragoste, iar cititul este o pasiune importantă.Oana Portase a stat de vorbă cu Ana şi a aflat care sunt cărţile ei preferate.În topul cărţilor sale de suflet este cea scrisă de Cleopatra Lorinţiu, „Fetiţia care eram”. ”Este o autoare româncă, jurnalistă, foarte talentată după părerea mea. E o carte apărută în anii ’80, anii copilăriei noastre, cu mari complicaţii”, spune Ana Iorga.

https://www.antena3.ro/life/numai-de-bine/numai-de-bine-ana-iorga-da-cartile-pe-masa-interviu-cu-prezentatoarea-rubricii-pe-cuvant-488905.html

Fetiţa care eram

( Editura Intact, 1992)

E mică, abia ajunge cu nasul la tăblia mesei, se uimeşte de toate , reţine amănuntele, se uimeşte de ce e-mprejur. Crinuţa e un personaj, copil dintr-un sat de munte care trăieşte o copilărie obişnuită… dar câte lucruri extrordinare se petrec într-o copilărie obişnuită …” Fetiţa care eram” e cartea de suflet, cartea despre „Copilărie” cu aura ei tulburătoare .
Cartea e o succesiune de intâmplări , multe din ele pline dehaz, cu dialog şi emoţie, desenată pe măsură de cunoscuta graficiană Octavia Ţarălungă.Apreciată de critică şi iubită de cititori ,cartea rămâne ”le coup de coeur„ al autoarei.

Despre carte: Începută încă din anii optzeci,Fetiţa care eram a fost predată iniţial Editurii „Ion Creangă”.Obiecţiile cenzurii au fost multe, mai ales cele legate  de copilăria oarecum liberă de constrângeri a eroinei principale. Cartea a fost mereu scurtată, refacută, anumite capitole au fost cu totul omise. Şi ilustraţiile Octaviei Ţarălungă trebuiau să se supună aceloraşi norme,constrângătoare şi nefericite.  Copiii trebuiau îmbrăcaţi în uniformele de „pionier” sau „şoim”…Totuşi, cartea e gata de tipar în decembrie 1989… evident, nimeni nu se mai gândeşte la asta în timpul focurilor revoluţiei. Cu un titlu schimbat (Coroniţa de premiant) şi o altă copertă, cartea e gata să apară, primele exemplare ies de sub tipar în iarna lui 1990. Dar între timp apăruse o … nouă cenzură, aceea a zelului „revoluţionar” care o interzice din cauza … uniformei unui băieţel , dintr-o ilustraţie. Aceleaşi uniforme şcolăreşti care i-au întârziat apariţia, aveau acum să o suprime cu totul. Cartea e dată la topit, de astă dată , cu adevărat,în primăvara anului 1990. Mai rămân câteva exemplare rătăcite din ediţia de semnal:După această aventură nefericită, o editură foarte mică , de început,care mai publicase până atunci doar trei cărţi, anumeIntact , prin redactorul Sorin Bodolea, se oferă să publice cartea în condiţiile grafice pe care şi le putea permite. Nu mai era vorba nici de rotativele vechii edituri de stat Ion Creangă şi nici de o editură  a Ministerului Culturii.Beneficiind de răbdarea Octaviei Ţarălungă care îi face o nouă copertă, recuperând ce se mai putea recupera de prin sertare, cartea apare in sfârşit ,în 1992.

 După aceste evenimente datorate zelului directorilor vremii, Cleopatra Lorinţiu nu a mai publicat niciodată la Editura IonCreangă.

Ce spun criticii:

„Poveştile Cleopatrei Lorinţiu produc stări de lectură în care amintirea se amestecă discret cu visul şi poezia , cu invitaţia la călătorie în ţinuturile miraculoase ale copilăriei. Sunt poveşti trăite , pline de concreteţe a vieţii din copilărie şi exprimă revelator psihologiile celor care trăiesc această minunată etapă de viaţă. Autoarea are ştiinţa apropierii de lumea descrisă,un sentiment aparte pentru aceasta,ceea ce ne determină să o urmăm în demersul ei.O carte de nerăbdare,”frumoasă şi înaripată” ,în care copilăria îşi găseşte şi dezvoltă o stare de plenitudine. „

                                                                               Olimpiu Nuşfelean, Tribuna 1987

„Cred că o carte cu poveşti incluse de altfel în biografia şcolară naţională pentru clasele I-VIII aşa cum şi-a închipuit-o Cleopatra Lorinţiu nu numai că netezeşte dragostea pentru lectură dar, ca un zidar priceput, înalţă pe nesimţite în fiinţa micilor castele în care mai târziu ne vom regăsi sufletul cristalin ca lacrima, al copilăriei. „

                                                                                   Tudor Opriş,1998

     ” Cleopatra Lorinţiu reuşeşte o serie de nuanţări narative inedite.Printre acestea se cuvine a fi menţionată,în primul rând,intensificarea pur poetică,cel mai convingător exprimată în povestirea Prunul,unde un copil doreşte ca un pom înflorit să încremenească într-o tinereţe fără sfârşit.Sunt texte graţioase în care autoarea imaginează întâmplări din vieţile unor copii(…)figurează şi unele tente de umor absurd, precum şi câteva apariţii ingenioase de copii ultraimaginativi.”

                                                                                 Voicu Bugariu, Luceafărul,1982

Un fragment din cartea „Fetița care eram” : 

De dragul tău

De dragul tău aş scrie o poveste nemaivăzută şi nemaiauzită ,întâmplată la o margine de mare, pe o epavă de bric, printre alge lucioase şi crabi care-şi găsesc culcuş într-o cală ruginită.
De dragul tău aş însufleţi caii din păretar, i-aş lăsa să alerge prin deşert sub clar de lună, cărând sabine învelite în văluri albe duse de răpitori cu ochi lucitori,înarmaţi până-n dinţi.
De dragul tău aş lăsa gladiolele roşii să crească, să crească şi fiecare floare aş închiria-o unui prinţişor pitic sau unei dulci maimuţici,iar seara i-aş pune să danseze pe masa acoperită cu satin roz.
Aş lăsa notele să fugă din portativ , aş lăsa plantele să iasă din ierbar şi albinele din stupina unchiului Nicolae Ilieşiu , care,de fapt nici nu ne e unchi de-adevăratelea dar e dintr-un sat cu bunicul nostru şi l-a cunoscut pe bunicul nostru şi-atunci nu merită să-i zicem unchi?
De dragul tău , copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-aun fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă deşi ştii prea bine că n-o să-l ajungi, fluturând o batistă murdară de afine coapte, de dragul tău aş ţine vacanţa cu mâinile amândouă, aş ţine-o cu putere să mai stea, să mai stea.
De dragul tău aş lăsa cântecele să zboare libere ca paserile, aş găsi câte-un gând fermecat în fiecare sâmbure de piersică, aş face în fiecare zi cartofi prăjiţi.
Aş lăsa bărcuţele din hârtie să ducă pe ape poveşti minunate, literele de cerneală să se dizolve într-o amestecătură albastră care te-ar face să râzi.
De dragul tău m-aş ascunde într-o carte din bibliotecă şi-aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi într-o bună zi mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii şi în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe,dar eu voi fi atunci tare bătrână…

Fetiţa care eram                  cuprinde următoarele capitole:

Sischiri şi alte câteva taine
O rotiţă din marele ceasornic
La polog
Pescarii 
   Am făcut impresie bună…
  Circul
Treningul
Miez de iarnă
Poezii cu vrăji
În Arinete
Vecinii de-o lună întreagă
Plecarea-i aproape
Spre casa bunicilor
Inspecţie reuşită, dovleac buclucaş
O boarză şi câteva farfurioare de dulceaţă
Seara la stâna Valea Mare
Începe şcoala
La ce foloseşte aritmetica 
Corabia din foişor
O cheie şi tufa de soc
Opereta noastră
Un mic ajutor
Bulionul din excursie
Exerciţiu de împrietenire
Manuscrisul
Harap-Alb Adrian
Povestea drumului până la şcoală

Fragmente din „Fetiţa care eram” au fost publicate în Almanahul pentru copiial Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, prin bunăvoinţa prozatoarei  Gica Iuteş. Unele poveşti au fost difuzate la emisiunea „Noapte bună,copii” a Radiodifuziunii Române(Societatea Română de radio) datorită redactorilor vremii: Mihai Jemăneanu, Gabi Manta, Mariela Oţoiu şi Geta Adam.

O surpriză.

 La 15 ani de la apariţia cărţii, care de altfel nu a mai fost niciodată reublicată mai ales datorită nespusei indiferenţe faţă de literatura naţională  în România şi mai ales faţă de literatura pentru copii, într-un supliment de cultură de la Iaşi, o tânără autoare pre numele ei Diana Soare din Iasi ,  scrie la un moment dat despre Fetiţa care eram.Iată articolul publicat  de Diana Soare  despre „Fetiţa care eram”. Am regăsit fragmente din carte citate pe blogurile unor tineri. Ca dovadă că, până la urmă, în pofida faptului că  a fost  publicată într-un tiraj minuscul, cartea există şi pentru generaţiile care au urmat.

De dragul tău

 de Diana Soare ( în Suplimentul de cultură, decembrie 2006 )

 Poveşti de adormit părinţii 

                             Sischiri şi cornuleţe cu gem

  „De dragul tău, copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă deşi ştii prea bine ca n-o să-l ajungi, fluturînd o batistă murdară de afine coapte, de dragul tau aş ţine vacanţa cu mîinile amândouă, aş ţine-o cu putere să mai stea, să mai stea.” Pe mine m-au tuns dintotdeauna scurt.

      De asta nu seman cu Crinuţa. Crinuţa are funde-n păr şi o rochiţa de catifea vişinie cu puişori galbeni. Nici rochiţa de catifea n-am avut vreodată. Cea mai frumoasă era una de un albastru prăfuit, cu mâneci albe, bufante; îmi plăcea pentru că părea să se desprindă în  zbor la fiecare piruetă pe care o făceam demonstrativ.
Crinuţa e mică şi urăşte şosetele albe. Are un izvor doar al ei, pe care l-a botezat Sischiri, şi ştie sumedenie de poezii cu vrăji (era una cu „muştar, dosar, macar”…). In plus, alt temeinic motiv de invidie ascunsa, are bunici care stau intr-o casuta cu prispa, plina de comori: zahar cubic, sare zgrunţuroasă şi codiţe de cireşe amare în „camera cealalta”, bufetul cu farfurioare în „camera roz” si-o puzderie de coşuri şi geamantane, fascicole de cărti şi caiete vechi de scoala si fel de fel de plicuri cu scrisori vechi in „sandramaua” cu lut pe jos.
Bunicii mei s-au mutat la bloc şi nu-mi lăsau spre cotrobăiala decât câteva misterioase sertare roşii, pline cu suruburi, nasturi colorati, insigne şi capete de creioane…

Mos Craciun se uită la noi şi râde

„De dragul tău aş lăsa gladiolele roşii sa crească, sa crească si fiecare floare as inchiria-o unui printisor pitic sau unei dulci maimutici, iar seara i-as pune sa danseze pe masa mea acoperita cu satin roz.”
Eu n-am avut nici gladiole rosii in gradina, nici lalele, nici dalii sau garofite cu miros piparat… Doar un smochin cumva exotic, crescind asa, la citeva palme de trotuarul prafuit. N-am fost niciodata „la polog”, precum Crinuta, sa-mi pun miinile sub cap si sa inchipui balauri din norii pufosi, adormind in miros de fin fierbinte.N-am avut nici gradinita cu vizdoage, nici un mar batrin care sa faca mere dulci, nici ciine, nici coronita din sinziene, impletita migalos printre cosasii mititei din iarba…Pina si ninsorile Crinutei au fost dintotdeauna mai frumoase, pentru ca ei mereu i se nazare ca ninge cu zahar farin dintr-o sita aflata-n palme de urias peste satul Anies. As da orice sa ma pitesc in bucataria ei in care lemnele trosnesc si miroase a coca, a zahar ars si a vanilie, abtinindu-ma din rasputeri sa nu pun mina pe cornuletele fierbinti, insirate ca niste soldatei pe tava neagra si, in timp ce Crinuta ma invata una dintre poeziile ei cu vraji (ceva cu „compas, popas, ramas”…), să mă întreb in gind daca nu cumva sintem pitici intr-o casuta piticeasca şi Mos Craciun se uita la noi si râde…

„De dragul tău m-as ascunde într-o carte din biblioteca şi-aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi carte dupa carte, raft dupa raft şi într-o bună zi mă vei găsi şi pe mine pitită dupa vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…”

 Literatura pentru copii ramâne o temă veşnic deschisă. Iată mai jos un articol de Cleopatra Lorinţiu publicat pe aceasta temă în 2009, în revista argeşeană Cafeneaua literara -director Virgil Diaconu :

                      Compuneri rescrise

Mă gândesc acum că la şcoală aveam parte de teme de compunere abisale. Îmi amintesc cîteva :”O întîmplare din viaţa mea.” sau ”Oameni pe care i-am cunoscut” sau „Ce vreau să fac în viaţă” sau „Familia mea.”… nu mai vorbesc de binecunoscuta „Faceţi portretul unui prieten…”
Ei, dacă m-aş apuca acum să scriu pe temele astea… să dezvolt. Ce ziceţi ?
Chiar mă bate gîndul. 
Iau caietul de compunere dintr-a şaptea, căci mama mi l-a păstrat într-un pod, la Anieş, şi încep să rescriu compunerile astea. Compuneri rescrise.
Nu mai ştiu cum e acum, spre ruşinea mea nu am mai vazut manuale şcolare de ceva vreme cu toate că faptul că figurez în cîteva cărţi de literatura română la clasa a patra şi a şaptea, cu nişte povestiri, mi-a flatat orgoliul într-un chip nemăsurat.
Am scris într-o perioadă a vieţii mele literatură pentru copii, am scris de drag şi dintr-o amestecătură de stări din sufletul meu. Probabil. În care suflet, copilul şi adultul nu se deciseseră să se separe încă.
Ba chiar în momente grele ale vieţii mele ( şi am avut vreo cîteva ) am chiar trăit din povestirile mele, publicate sau spuse la radio de actori mari, din dramatizări şi piese de teatru, seriale întregi, pentru copii.
Erau oameni, redactori, care m-au susţinut şi mă gândesc la ei cu recunoştinţă, să fac o lista scurtă, să nu uit: Mihai Jemăneanu,Gh. D. Vasile, Lidia Novac, Mihaela Monoranu, Gica Iuteş, Tiberiu Utan, Marilena Oţoiu, Gabi Manta, Geta Adam, Ovidiu Zotta, Sandu Singer, Sorin Bodolea.
Dacă mă uit bine la listă, destui dintre ei sunt scriitori de literatură pentru copii şi ideea ca vine cineva din spate cu un suflu nou, nu i-a deranjat, m-au creditat cu un fel de generozitate care atunci mie mi se părea fireasca şi în realitate, e deosebită.
Erau anii temelor impuse, a moralei necesare care să se desprindă din text. Şi totuşi, publicam acele povestiri care azi sunt selectate de autori de manuale, autori pe care nu îi cunosc de altfel, ca să fie introduse în noile cărţi.
Asta îmi dă o perspectivă oarecum liniştitoare asupra traseului vieţii mele dar şi asupra fluenţei din literatura noastră.
Când vom contempla lucurile de la o oarecare distanţă, multe ne-or apărea poate în alte dimensiuni.
În rest, la noi a dominat mereu o perspectiva minimalizatoare asupra acestui gen literar şi criticii se exprimau ”de sus” sau de loc, dacă te apucai să scrii despre copii, sau pentru copii…de parcă acest tip de literatură ar fi uşor de scris…
Nu e ţara în care Valery Larbaud ar fi putut publica Fermina Marquez şi nici Antoine de Saint Exupery , Le Petit Prince…
Romanul Otiliei Cazimir, A murit Luchi, o mică bijuterie literară, e expediat drept „literatură infantină„ chiar de mari critici.
Căci criticii nu prea au ochi pentru copii, convinşi poate că un adevărat cititor se naşte direct matur şi nu trece prin perioada bizară în care poate alerga dupa o minge în neştire sau mînca cireşe crude. Compuneri rescrise…
Ideea îmi convine.
Rescrise la cincizeci de ani şi cu o sinceritate absolută, aceste comuneri pot fi un exerciţiu interesant.Puteţi încerca. E mai uşor decît o oră la psihiatru.
…Într-o revistă literară, o doamnă, pe care evident nu o cunosc dar văd în poză că e tînără şi foarte frumoasă, pre numele dumneaei Diana Soare, scrie despre cartea mea Fetiţa care eram… găsită de ea, evident, la anticariat.
Dar ce frumos scrie, recunosc că scrie cu sufletul. Că se recunoaşte în micul personaj de acolo .
Cum eu nu am mai publicat o carte pentru copii de 15 ani, cum nici o editură nu se înghesuie la aşa ceva,cum diverse persoane, culmea, îmi tot cer cărţile pentru copii, de drag sau din obligaţii şcolare. Cum am ajuns să xeroxez cărţile mele ca să onorez diverse obligaţii fireşti…observaţi ce ciudat e destinul acestei literaturi.
N-o voi renega, n-o voi minimaliza, căci cititorii de literatură sunt înainte de toate nişte copii cititori .
Diana Soare citează din finalul acestei cărţi:” Fetiţa care eram…”(editura Intact 1992)
„De dragul tău m-aş ascunde într-o carte din bibliotecă şi-aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi într-o bună zi mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii şi în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…”
Mă autocitez cu voluptate.
Ideea rescrierii compunerilor mă urmăreşte mereu.
Iulie 2009  (publicat in revista Cafeneaua literara)

O parte din povestirile rostite la” Noapte bună copii,” emisiune clasică deja a Radiodifiziunii române, în interpretarea unor mari actori, au fost reunite pe un disc vinil şi pe o casetă audio prin grija redactorului Ştefan Bonea, de la Electrecord, în anii 1988-1989. Au interpretat :Alexandrina Halic, Daniela Anencov, Virgil Ogasanu, Mihai Malaimare, Valeria Ogasanu, George Oprina, Ruxandra Sireteanu, Rodica Sanda Tutuianu, Ileana Serban, Boris Petrof, Paula Radulescu, Elena Nica Dumitrescu, Atena Demetriad, Stefan V elniciuc, Marina Velcescu, Victoria Mierlescu, J eanine Stavarache, Violeta Berbiuc. 
artistic director : Titel Constantinescu
editor: Stefan Bonea;
graphic cover: Zorina Baldescu.
Editions Electrecord. Romania.

                                                                            Din cauza Cristinei 

Sunt băiat mare! Asta e ! În sfârșit! Cât am așteptat eu clipa asta…Cu câtă nerăbdare…
Când cădeam de pe tricicletă ca un bleg și-mi juleam genunchii iar mama sărea speriată și mă lua în brațe și-mi spunea :
-Of, băiatul mamei cel mic și drag!
Sau când mă duceam la tablă să fac o adunare sau o scădere și doamna învățătoare îmi spunea răbdătoare:
-Radu, scrie și tu acolo unde ajungi , că ești mai mic!
Am doi frați, asta am uitat să vă spun. Și amândoi sunt la liceu .
Vă mărturisesc că nu există pe lume viață mai grea ca aceea a unui băiat care are doi frați la liceu. Dacă le vin de exemplu niște prieteni în vizită , să rezolve integralele alea sau pur și simplu să stea de vorbă și să asculte muzică,
numai ce-l auzi pe unul din ei :
-Ia trimite-l pe ăla mic să ia ceva Cola, că mor de sete!
Auzi, ăla mic !
De vizitele la rude nici nu mai poate fi vorba. Toate sunt adevărate prilejuri de nefericire. Tanti Aurelia când mă vede, se repede la mine și mă ia în brațe, mă pupă și mă ciupește de obraji în timp ce declară zâmbitoare,întregii adunări:
-Cât și-au mai dorit Stoeneștii ăștia o fetiță! (Stoeneștii sunt mama, tata, Tudor și Petre iar eu sunt înlocuitorul fetiței mult așteptate!)
-Și-au dorit grozav o fetiță, aveau chiar pregătit un landou roz dar uite ce mândrețe e ăsta mic!
-Da, într-adevăr are ceva de fetiță , mai ales obrăjorii ăștia bucălați! confirmă binevoitoare tanti Mariana.
Orice om bine intenționat își poate imagina cât de bine mă simt eu când se spun asemenea lucruri pe seama mea…
Sau când am organizat astă vară sub pinul din spatele blocului nostru un club- organizație care se numea Soare-Aer-Veselie, cu parolă, cu semn distinctiv, caiet de impresii, jurnal de bord iar seara nu am vrut să mă întorc acasă tocmai din cauză că instituisem gardă permanentă sub pin iar eu fiind președinte, era de datoria mea să dau un exemplu pozitiv peste noapte.
Și m-au găsit cu chiu cu vai , toată familia era alertată, ce toată familia, toată scara blocului M 31, și m-au găsit pe la unsprezece noaptea pe băncuță, ținând la piept însemnele clubului și jurnalul de bord.
Și nimeni nu m-a certat și nici nu am avut de îndurat vreo pedeapsă oarecare din cauza aventurii mele nocture. N-am avut de strâns din dinți și nici să-mi înghit lacrimile amare pentru că Petre și Tudor au spus într-un glas :
-Lăsați-l în pace, e încă mic , nu știe ce e bine și ce e rău!Când vine vorba de mers la cinema, atunci ”ăla mic se duce după bilete”, când e vorba de mici cumpărături ”ăla mic” dă o fugă la farmacie, cumpără bulion sau ”o legătură de mărar dar să nu carecumva să îl confunzi cu leușteanul ca data trecută”!
Când e vorba de petreceri, excursii, plecări sau invitații diverse , revine aceeași întrebare
– ”Da cu ăla mic ce-o să facem?”
Le-am acceptat o vreme pe toate ,înțelegând cu mintea mea matură că ăsta e avantajul lumii înconjurătoare față de mine : toți sunt mai mari și n-am ce face !
Dar toate au o limită.
***

Mie puțin îmi pasă de Cristina, la o adică mă și scot din sărite aerele ei de premiantă și fundele ei care după părerea mea sunt prea mari și mai ales faptul că nu își uită acasă nimic , nici caiet, nici carte , nici măcar compas sau raportor. Mă mai enervează și faptul că nu întârzie niciodată cu toate că locuiește destul de departe de școală.
Oricum e destul de plictisitor să le faci pe toate astea cu atâta exces de zel .
Căci oricum nimeni n-o să-i ia premiul acela I cu coroniță și cele câteva cărți amărâte pe care o să le primească la serbarea de sfârșit de an școlar, de obicei de genul Viața animalelor în Insulele Pacificului…
Dar așa e Cristina. Și mie puțin îmi pasă de Cristina deși ar trebui măcar în clipa de față să îmi pese căci ea e sursa necazurilor mele cel puțin în ultima perioadă…
Ne-au pus să scriem o compunere la ora de literatură.
-Iar compunere! am strigat noi , vreo câțiva, în cor. Dar se pare că protestul colectiv nu ține în ziua de azi!
Și ce compunere! O compunere despre un coleg de-al nostru . Ce să spun! Parcă nu putem folosi adjective scriind despre savană sau despre roboți sau despre calculatoare electronice și roboți androizi ( nu știu ce-i aia dar am auzit la televizor înseamnă că e important , deci pot folosi în descriere grămadă de adjective pe post de epitete …. etc etc) .
Nu. Nouă ne dau compuneri ca pe vremea lui Pazvante. Nici asta nu știu ce e dar așa se spune când zici de ceva că e de demult și că nu îți pasă.
Și era așa de frumos afară, soare blând și-mi era așa de somn că mi se lipeau ochii și parcă-mi bâzâia un cărăbuș pe la ureche , bîz, bîz… așa că nu am fost prea atent la ce-a spus doamna învățătoare, iar la sfârșit când a întrebat :
-Ați înțeles cu toții ce aveți de făcut ?
Am răspuns într-un cor prelung :
-Daaaaaaaaaa….
Cor din ăla capabil să scoată din pepeni și cea mai blândă profesoară. Dar tot nu pot să înțeleg de ce tocmai pe mine m-a ridicat în picioare!
-Stoenescu ! Tu cărui coleg sau cărei colege o să îi faci portretul?
Cred că m-am fâstâcit foarte tare și nu prea știam de ce e vorba exact iar Cristina care stă chiar în banca din fața mea s-a întors iute către mine și cu un aer conspirativ mi-a șoptit:
-Spune că mie !
Așa că, luat prin surprindere, am spus automat :
-Eu am să fac portretul Cristinei.
A sunat, ne-am luat ghiozdanele, Cristina mi-a zâmbit complice și ne-am dus fiecare la casa lui. Dar abia odată ajuns acasă mi-am dat seama că fusesem distrat și mai ales că nu o să știu să-mi fac tema pentru a doua zi.
Auzi tu, portret. Ce, suntem la desen?
Așa că am mpus mâna pe telefon, am sunat-o pe Cristina și ea mi-a explicat cu blândețe , deși o deranjasem de la masă iar mama ei nu o lasă să vorbească la telefon dacă sună cineva în timpul mesei fiindcă e de părere că asta tulbură digestia!
M-am așezat la masa mea, cu picioarele ei pline de abțibilduri , și-am început să scriu … ciorna. Nu mă simțeam deloc în stare să scriu direct pe curat…. Așadar cât mai multe adjective… Ăsta era scopul compunerii.
Utilizarea adjectivului.
”Cristina e foarte frumoasă. Ea are piele albă, gură roșie, nas mic, păr negru, ochi rotunzi, unghii scurte, răspunsuri corecte,lecții învățate,ghiozdan violet,etichete lipite,cărți curate,creioane ascuțite,penar roz, teniși blemarin, picioare….”

Aici m-am împotmolit.
Ce să scriu eu despre picioarele Cristinei?
Și de fapt ce mă privește pe mine ce picioare are Cristina?
În definitiv noi toți avem picioare , nu e nici o rușine să vorbești despre ele, e un cuvânt folosit tot timpul, chiar și de doamna învățătoare spune mereu :
-”Ridicați-vă în picioare! V-ați șters pe picioare ?! Uită-te la picioare, pe unde calci! ”
Așa că am scris și eu ceva ce mi s-a părut foarte obișnuit :”Cristina are picioare frumoase”.
Și am încheiat scurt :
”De aceea mie îmi place foarte tare Cristina.”
Am trecut iute totul pe curat în caietul de teme și m-am bucurat în sinea mea că a ieșit bine și că n-a fost prea greu.
Ca un făcut , nimeni de-al casei nu mi-a verificat temele cu toate că de obicei se trezește careva să o facă, din patru câți sunt, mai todeauna unul are porniri de felul ăsta ceea ce pentru mine înseamnă o plictiseală îngrozitoare.

***
A doua zi, la școală.
-Stoenescu, te rog să ne citești compunerea ta.
Am citit-o dintr-o suflare.
Unii au rămas indiferenți în fața operei mele ,fetele au chicotit un pic, Vlasiu care e mai mare decât noi cu doi ani că a cam repetat, a râs ncu pofta .
Cristina s-a înroșit de-a binelea , arăta ca o ridiche enormă ,parcă i se scursese pe obraji toată bulina de la acuarela roșie.
Doamna a zâmbit, mi-a dat numai șapte ceea ce mi s-a părut sincer foarte puțin și ziua a trecut.
Tot n-am înțeles mare lucru din sclifoseala aia.
Toate bune până la ședința cu părinții. De data asta a fost tata.
Pur și simplu era liber în seara aia iar mama voia să vadă ultimul episod dintr-o telenovelă la care ea plânge în mod obișnuit.
Din câte am înțeles, ca să facă o glumă reușită, doamna învățătoare i-a spus să stea în bancă cu mama Cristinei, aceea care n-o lasă să vorbească la telefon în timpul mesei din cauza digestiei, pentru că fiul lui ( adică eu) o simpatizează foarte mult pe Cristina și chiar a scris într-o compunere: ”Cristina are picioare frumoase!”
Ceea ce e cam precoce pentru vârsta mea dar se mai întâmplă și, în orice caz, mare atenție la copii și la ce văd la televizor.
Tata a povestit toate astea la masa de prânz, duminică, atunci când ne adunăm cu toții acasă și de obicei mama face o plăcintă sau o cremă de zahăr ars. Eram așezați la masă , în sufragerie .
Tudor și Petre au râs ca niște apucați un sfert de ceas iar mama și-a încrețit fruntea ușor , s-a uitat la tata și a întrebat:
-Și tu chiar ai stat în bancă cu mama Cristinei?
Ceea ce, trebuie să recunoașteți nu prea avea mare importanță în situația creată iar tata a zis că da, și mama Cristinei i-ar fi spus că fiica ei cea cuminte ( Cristina, adică) i-a și mărturisit acasă că un băiat (adică eu ) o simpatizează dar că nu a pomenit amănuntul cu picioarele, cel din compunere!
Și mama a mai întrebat cum arată mama Cristinei, că n-o cunoaște, ceea ce recunosc nu avea chiar nici o legătură cu compunerea mea.
Atunci a venit clipa cea mare.
Ce păcat că s-a întâmplat așa, într-o situație atât de aiurea. Căci tata mi-a spus:
-Ei, te-ai făcut și tu băiat mare !

Alții se fac băieți mari când conduc corăbii pe mări necunoscute, când înconjoară pământul în balon, când navighează pe valuri furibunde, când se bat cu pirații, salvează oameni de la înec, capturează teroriști periculoși sau inventează mecanisme , doboară recordul la junuiori la atletism la o sută metri plat sau fac 10,10,10, 9, 10 la gimnastică artistică la sala sporturilor din centru.
Alții se fac băieți mari când repară carburatorul fără știrea tatei sau dreg clanțe, radiouri, televizoare și telefoane ,aparate de prăjit pâine și uscat părul …. așa e cu alții! Dar eu nu !
Nici măcar bucuria de-a savura clipa aceasta pe care am așteptat-o seară de seară, în fața micului meu jurnal în care îmi notez întâmplările de peste zi.
Și toate astea , din cauza Cristinei! Și câte au mai urmat!

Iarnă cu alivenci

Zăpada înghițise parcă toată grădina.

Împodobise până și sârmele de telegraf, gardul, cotețul găinilor și, când am deschis poarta, o pală albă mi-a căzut pe căciulă.Un om de zăpadă enorm, cu un nas de morov ascuțit mă privea de sus.

Eram aproape adomit și-mi era frig la picioare, așa că nu-mi aduc aminte de prea multe.Am intrat în casă și dintr-o dată m-a cuprins o stare de moleșeală plăcută, mirosea a scorțișoară și a vanilie,mirosea a sărbătoare.

Toți ceilalți voiau să se așeze la masă, să râdă și să povestească întâmplări cu haz. Dar mie îmi era somn căci drumul de la haltă până la sat mă obosise foarte.

*

Mă credeți, nu mă credeți adevărul este că până în ziua aceea nu fusesem niciodată la țară.

Trecusem cu mașina de multe ori prin sate, odată tata a și oprit și mi-a cumpărat gălbiori și hribi de la o fetiță care purta un batic portocaliu dar așa, într-o casă țărănească, nu cred să fi intrat eu până în ziua aceea de iarnă.Ai mei sunt toți bucureșteni așa că mersul la bunici înseamnă doar să ne mutăm din Drumul Taberei în Pantelimon și invers.

În schimb colegul meu cel mai bun și prietenul meu cel mai apropiat, Mititean C.Ionel, zis și Viși din cauză că îi plac la nebunie vișinele, are bunici la țară.

Asta înseamnă bunici de-adevăratelea.Din aceia ca-n cărțile cu povești.

Așa că, uitați ce s-au gândit și ce s-au sfătuit mamele noastre în miez de vacanță și-n preajma sărăbătorilor de iarnă: ce-ar fi să ne expedieze frumușel pe amândoi, de Crăciun și Anul Nou , tocmai în nordul Molodvei , satul Corni, strada Principală numărul 72?

Zis și făcut. Viși, încântat că merge la bunici,mamele noastre eliberate de problema deloc ușoară:

– ”Ce facem cu ăla mic în noaptea de Revelion?”

Eu, cam neliniștit, înarmat cu Atlasul geografic și cu alte surse bibliografice.(Îmi place la nebunie cuvântul ăsta, e drept că nu a fost ușor să îl învăț dar merită,pe cuvântul meu. Face praf pe oricine! Trebuie să îl spui însă fără să te bâlbâi.)

Eram neliniștit căci, sincer vorbind, nici eu nu prea știam ce vreau.

Pe de o parte tare aș fi dorit să merg într-un grajd adevărat și să pun mâna pe o vacă. Plus alte și alte lucruri imposibil de făcut la noi acasă: să fugăresc ceva găini, să mă urc într-un pod adevărat , să merg la urat în ajunul Crăciunului înarmat cu un clopoțel și chiar să gust din fel de fel de mâncăruri cu nume greu de reținut. Una din ele îmi rămăsese în minte și mă tot întrebam cum o fi: alivenci!

Pe de altă parte, îmi dădeam seama că sunt cam neștiutor și-mi era teamă că odată ajuns acolo o să încep să confund, să greșesc, să mă fac de rușine, să fiu un caraghios.

Știu eu ce-a pățit vecina noastră de bloc, Carmenuța, când a fost la țară și când arăta spre un gânsac care-o urmărea ca un nesuferit:

• Ajutor, un pelican vine spre mine!

Au râs de ea o săptămână.

Eu însă pot spune că sunt suficient de inventiv, m-am înscris la o grămadă de concursuri de perspicacitate și pot să ies, la o adică, din orice încurcătură!

De fapt, îmi și venise o idee salvatoare.

Satul în care ne duceam noi era nu departe de Humuleștii lui Ion Creangă.

Așa că săptămâna dinaintea plecării mi-am petrecut-o învățând temeinic, pe dinafară ,Glosarul Amintirilor din copilărie . Adică toate cuvintele rare sau specifice graiului moldovenesc, explicate pe înțelesul oricui!

Ei, și abia ajuns la Corni, învingându-mi oboseala drumului și somnul, am început să mă învârt și să mă foiesc prin camera din față, încercând să leg vorbă cu cei ai casei, oameni tare de treabă dar și tare ocupați cu gătitul, cu sarmalele, cu coborâtul afumăturilor din pod și cernutul făinii de mălai în niște site enorme, cu pregătirea bradului de Crăciun, încărcat cu beteală, globuri colorate și panglici multicolore de beteală, cu trasul vinului din butoi și scosul murăturilor din niște borcane imense în care ardeii roșii și rondelele de morcovi ne priveau parcă din vitrină… o grămadă de treabă de făcut, de, ca de sărbători!

Totuși, obișnuit de acasă să fiu în centrul atenției, mi se părea că prea trec neobservat… mă tot mutau încetișor de pe scaun pe marginea patului și iar la loc, parcă devenisem o păpușă enormă, stângace, în hanoracul meu prea gros și cu pantalonii mei prea incomozi.

Mama mă pregătise pentru mari friguri cum se anunță uneori la meteo, pentru Nordul Moldovei , când bate crivățul nemilos…

Aș fi vrut în sinea mea un pic de atenție, doar eram și eu un bucureștean care ajungea la ei iar la noi în clasă , aveam notele cele mai mari și la română și la geografie!

Venise poate momentul să mă remarc în fața gazdelor mele?

-Pot să iau și eu ceva de pe prichici ? am întrebat eu cu voce tare, răspicat, știind eu că asta e o poliță de deasupra vetrei de la sobă.

Verișoara lui Viși, cea care se ocupase cu o zi înainte să ridice omul de zăpadă din curte, evident ca să ne facă o întâmpinare cum se cuvine, nu părea că știe prea bine despre ce e vorba . Prichiciul meu nu îi spunea mare lucru. Ca să vezi. Și de altfel casa avea numai sobe de teracotă, noi nouțe, cărămizii, un argaz mare și alb cu patru ochiuri și pe ici pe colo calorifere electrice albe, strălucind de curățenie.

Culmea, aragazul era exact ca al nostru, cel de la București…

Poftim, ce situație!

Și eu ce să fac cu vocabularul meu ?

Prepeleac, adică un par pe care se atârnau oalele la uscat, n-am văzut!

De sărdac, adică o haină scurtă din stofă, groasă, părea că n-ar fi auzit nici bunicul, nici urmă de știubeie, nimeni nu-i spunea zgâtie fetiței ci o chemau pur și simplu pe nume, Roxana!

Am mai întrebat într-o doară dacă n-a trecut cumva coropcarul ceea ce, conform cărții însemna ”negustor dem mărunțișuri ”și toți s-au uitat la mine dintr-o dată cu un aer plin de subînțelesuri.

Asta e, reușisem să atrag atenția….

Mama Roxanei, deci mătușa lui Viși s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe frunte:

-Arde! a spus ea cu voce panicată. S-o îmbolnăvit copchilu!!

Am zâmbit fericit.Asta începea să semene cu mult iubitele mele ”Amintiri din copilărie”!

Mi-au făcut frecții, am băut lapte fierbinte frecat cu gălbenuș de ou crud și miere de salcâm, iar eu am tăcut chitic și m-am lăsat în voia lor, să mă doftoricească toată seara, așa cum vor ei, privindu-i pe sub gene și ascultând totul cu atenție.

Numai să vorbească moldovenește.

-Oare ce îi dăm de mâncare acum ? întrebă careva , tot îngrijorat de starea mea, adică a oaspetelui bucureștean.

-Ce-ai vrea să mănânci tu, viteazule?

–Alivenci ! am zis eu dintr-o suflare, nu de alta dar învățasem de-gea-ba o sută de cuvinte !

Și am adăugat explicativ și surâzător:

-Plăcintă țărănească în formă de turtă, făcută din făină și brânză, coaptă la vatră!

Așa că totul s-a terminat cu bine și cu o farfurie plină cu alivenci.

(1981)

Un mic ajutor

Cu servieta maro în mâna dreaptă și vioara în stânga, merg spre școală. Amândouă sunt grele și mă trag în jos de parcă uneori mi se pare că nu merg înainte, ci înapoi. Recapitulez în gând cărțile și caietele pe care mi le-am pus în grabă în servietă. După aceea, temele. La aritmetică am o mică nesiguranță. Tot la o problemă cu apă și robinete. Două robinete curg în două bazine, un bazin cu o capacitate de 200 metri cubi și un bazin…

Un bazin de înot oare ? Un bazin cu apă albastră, albastră și cu nuferi, un bazin cu rățuște și mingi de plastic, un bazin cu o insuliță în mijloc, pe care este o casuță din turtă dulce cu scorțișoară ca-n poveste, minus baba rea ?

Am ajuns în dreptul chioșcului. Servieta e din ce în ce mai grea, vioara la fel. La vioară am repetat ieri două ore. Degetele de la mâna stânga au buricele roșii ca focul. Trebuie să repet, că duminica e serbare cu orchestră și eu habar n-am de partea mea.

Ce să fac dacă n-am ajuns cu lecțiile până la șaisprezecimi și în spectacol toată partea mea e cu șaisprezecimi ? Urăsc șaisprezecimile și în general așa mi se întâmplă mie totdeauna să mă asculte la ce știu eu mai puțin, să mă scoată la tablă când n-am apucat să repet, să vină inspecția când am ciorapi maro, nu albi…

Dacă aș avea noroc m-ar pune să cânt Santa Lucia, îmi place atât de mult, îi place și mamei, ea chiar plânge când aude că o cânt, chiar dacă mai greșesc din când în când la al doilea diez.

Eu nu pot să plâng, fiindcă dacă plâng, nu mai pot cânta la vioară dar zău c-aș plânge.

Mai de mult, când funcționa radioul, mai plângeam cu mama și la melodia aceea, „Măcinând cafea“. N-am îndrăznit niciodată să-ntreb ce e așa de trist să macini cafea, nici n-am văzut cafea în viața mea, dar știu cum e de exemplu să macini piper, mare diferență nu poate fi. Poate că te ustură ochii… dacă mama plânge înseamnă ca așa e bine.

Până la școală mai e puțin, dar mânerul cutiei îmi taie palma dreaptă. Am de ales între dreapta și stânga. Dreapta e cu arcușul, dacă-mi amorțește stânga, adio șaisprezecimi, adio digitație. Apare Dodi. Trece ca o vijelie. El n-are vioara. E afon. Ce bine de el… Apare și Sandu.

— Ți-e greu ?

— Da.

— Hai că te-ajutăm noi.

Îl fluiera pe Dodi. Înșfacă unul servieta, altul cutia cu vioara și pe-aci ți-e drumul. Așa da, un mic ajutor când ai mai mare nevoie. Buni băieți Dodi și Sandu.

Probabil ca astă-iarnă m-au trântit în zăpadă din greșeală, și eu i-am pârât ca o prostuță. Uite ce săritori sunt, la nevoie. Merg liniștită, fără greutăți în mâini, probabil ca m-au tot strigat „tocilaro“, așa că s-au cam plictisit. Acum e bine, problema cu bazinele mi-a ieșit cu totul din minte, lălăi încetișor Santa Lucia și cu toate astea nu-mi vine deloc să plâng. Îmi vine dimpotrivă să râd, să chiui, să zburd, ce prieteni dragi am, ce bine-i când toată lumea e bună !

Miroase a ploaie.

La aritmetică mă scoate la tablă. Problema cu bazinele. Ghinion. Dau să scot carnetul de note din servietă și o broscuță sare din despărțitură de vinilin, închisă cu fermoarul. Doamna țipă, clasa hohotește, eu zbier, în ultima bancă Dodi și Sandu stau smeriți, uitându-se pe fereastră.