Articole/DUPA AMIAZA VIETII
Lansarea cărții a avut loc la Târgul de carte Bookfest din 30 mai 2004 la ”Cafeneaua Artelor”.Editor :Violeta Borzea.
1.Din declarațiile momentului :
Autoarea spune: ”Fără devotamentul și insistența blândă a editoarei Violeta Borzea, care deja a început să-și croiască un fel de cerc de prieteni și autori în jurul Editurii ei, n-aș fi făcut o așa zisă lansare a cărții ”După-amiaza vieții”, o selecție din 40 de ani de restituiri, interviuri și evocări. ( Într-un târg de carte atât de acaparator, agitat și, pentru ființa solitară care sunt acum, obositor).E o carte despre alții.Sau mai curând, o carte despre mărturii trecute prin inima și sufletul meu.
Dar când doamna academician Georgeta Filitti a deschis cartea și și-a aruncat ochii pe interviul luat de mine acum mulți ani soțului ei, Manole Filitti, mi-am dat seama că efortul adunării între coperți a acestor mărturii, merită. Fie chiar și pentru clipa acesta.
Vorbele bune spuse de dr. Verginia Vedinaș m-au copleșit, aș vrea să le transcriu și să îmi rămână,o dovadă de prietenie și solidaritate fiind ele, asemenei textul Irinei Airinei pe care cu siguranță am să îl pot citi undeva, în liniște și nu sub imperiul emoției cum am fost ieri. Mulțumesc tuturor.”(Cleopatra Lorințiu)
2.Academician Georgeta Filitti, istoric:
”Eu vă felicit și sper să continuați tot așa pentru că aveți acea însușire rară de a dibui valoarea intrinsecă a cutărui sau cutărui personaj și în felul acesta, puneți în valoare elemente esențiale ale unui răstimp.
Și asta este o treabă
esențială.
Aș încheia spunând că sunteți o bună patrioată, doamnă!”
Mai jos , textul integral rostit de doamna Academician Georgeta Filitti, istoric:
Sunt foarte emoționată, în primul rând trebuie să -i mulțumesc doamnei Cleopatra Lorintțiu care este o ziaristă instalată de multă vreme în spațiul publicistic și spațiul cultural românesc.
E un lucru foarte ciudat, ala mi-a fost meseria și într-un fel așa i-a fost soarta și soțului meu, Manole Filitti, ca imediat după revoluție să apărem foarte mult în presă. Nu v-o spun ca pe un compliment dar cred că această selecție care s-a făcut în timp i se datorează pentru calitatea a ceea ce ați lucrat totdeauna.Vreau să spun că acei care m-au întâlnit au spus ”stai că te știu”, ești necvasta( văduva acum) lui Manole Filitti, păi am văzut filmul și de fiecare dată era filmul făcut de dumneavoastră care este absolut înduioșător.Sigur, și personajul era foarte interesant , făcea parte din ”le viex monde”, și dumneavoastră ați știut să scoateți de la el acele elemente care l-au făcut pe el, pe Alecu Paleologu, pe Neagu Djuvara, absolut o generație reprezentativă pentru ceea ce a fost această intelectiualitate uinterbelică, putem s-o spunem, bogată, trufașă și ei ca bărbați, mari iubitori de femei, pentru că și asta a fost o caracteristică a lor chiar dacă nouă, nevestelor, nu ne-a convenit totdeauna.Dar erau atât de fermecători că nu prea aveai ce să faci și cădeai așa, la o pace părelnică. Însă dincolo de ușurătățile acestea , ați reprezentat o societate și cu bunele și cu relele ei, spun bunele și relele ei pentru că ați îngemănat în carte o serie de personaje cu care, dați-mi voie să spun, nu cred că Manole Filitti ar fi avut prea multe de comunicat.
Dar lucrul poate fi interpretat și altfel .O societate nu e formată numai din buni și numai din răi, numai din comuniști și necomuniști,și atunci mi se pare un plus să-i cuprindem ….Sunt cei pe care dumneavoastră i-ați cunoscut foarte bine, ați și trăit în acea lume și iese o imagine care nu poate fi decât cuceritoare.
Eu vă felicit și sper să continua tot așa pentru că aveți acea însușire rară de a dibui valoarea intrinsecă a cutărui sau cutărui personaj și în felul acesta, puneți în valoare elemente esențiale ale unui răstimp.Și asta este o treabă esențială. Aș încheia spunând că sunteți o bună patrioată, doamnă!”
3.prof.dr. Verginia Vedinaș, jurist
”Eu sunt jurist, sunt avocat, profesor universitare de drept așa că poate vă întrebați ce caut aici.Sunt aici pentru că literatura,arta, creația sunt parte din fiecare dintre noi, nu degeaba se spune că fiecare dintre noi avem acolo o doză de poezie.
Dar am venit pentru povestea asta de om care este Cleopatra Lorințiu.
Ca s-o cunoașteți mai bine și să mă cunoașteți și pe mine puțin, vreau să vă spun că n-am văzut-o de câțiva ani dar dragii mei, dar parcă am văzut-o ieri.
Cleopatra Lorințiu este o comoară de om, un om care are atâtea trăiri de dăruit și de primit.
Am cunoscut-o ca scriitor descoperindu-I cu emoție cărțile, am cunoscut-o ca prietenă și de altfel asta este ipostaza cea mai dragă sufletului meu.Pentru că îți relevă o prietenie profundă, o prietenie umană dar și superioară în același timp pentru că în general relaia de prietenie și sentimentul ăsta, eu întotdeauna l-am așezat deasupra tuturor.
Chiar deasupra iubirii , iubirea trece mai devreme sau mai târziu dar prietenia , cea adevărată, de ani de zile pe care aproape îi uiți, pe când sufletul îți stă alături de un alt suflet, asta e fără asemuire !
Cleopatra Lorințiu este în același timp și în primul rând un om care mustește de creație, de literatură în cât mai multe forme. Care are o prețuire extraordinară nu numai pentru domeniul pe care ea îl reprezintă cu atâta demnitate.
Știm cu toții că peste tot unde a fost,unde îi sunt duse cărțile, întotdeauna sunt primite cu prețuire, cu distincțiile pe care trebuie să le primească un om valoros cum e Cleopatra lorințiu.
In același timp ceea ce o distinge de mulți alții din această lume, este respectul,duioșia cu care se întoarce spret trecut.Și cu care nu ne lasă să uităm marile personalități , de-a lungul timpului , din ceea ce înseamnă cultura românească.”
4.Iată ce a spus și dr. Irina Airinei (lector universitar):
”Ion Caraion a numit-o, cândva, pe draga noastră poetă, frumoasă ca o iluzie, FATA CARE SCRIE:
,,O mulţumire târzie
Pentru fata care scrie
Sau a scris şi‑a aşteptat
Un cuvânt… Cuvânt lăsat
Pe întregul drum de stea
De la mine pân’ la ea
Să se scuture în gând
O, de‑ai şti acel cuvânt!”
FATA CARE SCRIE, scrie despre ce nu voia să uite: O scrisoare de la Ion Caraion, o privire a lui Marin
Preda dintr‑un desen de duminică, poetul „Suav anapoda“: Gheorghe Tomozei, neuitatul Eugen
Jebeleanu, un profesor fascinant, N.N. Constantinescu, o pulbere de amintiri cu Ioan Grigorescu, cu
acad. Romulus Vulcănescu, cu Cella Serghi. Fata care scrie, scrie cu harul transmis cu generozitate de
mentorul multor generații de scriitori și jurnaliști: prof. dr. Tudor Opriș. Jarul memoriei îi aduce în
viața noastră pe Manole Filitti, pe Ion Sălişteanu, pe geniala Florentina Mosora. FATA CARE SCRIE ne
amintește despre un mit al baletului, Gabriel Popescu, despre viaţa frământată, destinul neobişnuit
al compozitorului Nicolae Bretan dar și despre un traseu unic: Hârlău. Israel. Montpellier al
savantului acad. Carol Iancu. Paginile FETEI CARE SCRIE dau viață lumii de demult a arheologului
profesor doctor Silviu Sanie . FATA CARE SCRIE evocă și povestea Hannei slavate de la moarte de
Magda Stroe, Drept între Popoare. Marlena Braester, marea traducătoare dar și minunata soprană
Mariana Nicolesco sau strălucitul diplomat și om de cultură Aurel Dragoș Munteanu sunt, de
asemenea, eroii Fetei care scrie. Și mulți alții îi sunt eroi, modele, prieteni de suflet chiar. Fiindcă ea
pare a se conforma devizei pictoriței Suly Bornstein Wolf: ,,Fă Rai din ce ai!”. FATA CARE SCRIE,
Cleopatra LORINȚIU, face rai din pulberea de stele a amintirilor mereu vii cu oameni providențiali,
români și evrei cu suflet românesc.
În după amiaza vieții, FATA CARE SCRIE ne încântă cu finețea observației și cu dulceața empatiei cu
care transformă realitatea individuală în viziuni fin cizelate. Ea are o înclinație pentru puritatea şi
claritatea noţiunilor, ea ne dezvăluie realitățile lumilor superioare, prin și dincolo de trup și suflet
despre duh, duhul divin al trăirii întru creație. Creația care vine de la Dumnezeu. Gând care se
formează prin cuvintele minții.
ÎN DUPĂ AMIAZA VIEȚII, FATA CARE SCRIE ne dăruiește o clipă din viață trăită întru eternitatea
Spiritului. ,, Frânturi din vieţile lor, întâmplări, idei adunate la un loc ar putea deveni un fel de ierbar.
Ar putea fi util. Cui?” Nouă celor care adăstăm prinși de farmecul acestei cărți, așchii de timp, așchii
de chipuri prinse într-o poveste dintr-un senin nemișcat.
„De acum înainte, obişnuieşte‑te să trăieşti din amintiri
Din umbre de planete pierdute, din norii care fug,
5.Toate aceste citări din spusele participanților la lansare , nu ar fi fost posibile fără sprijinul și generozitatea doamnei Eugenia Vasile, jurnalistă atentă căreia îi mulțumesc și aici.
***
„Aproape nepregătiţi, facem pasul către după amiaza vieţii. Mai rău decât atât. Facem pasul cu presupunerea falsă că adevărurile şi idealurile noastre ne vor servi cum ar trebui.
Dar nu putem trăi după amiaza vieţii în acord cu programul din dimineaţa vieţii. Pentru că ceea ce a fost grandios dimineaţa, va deveni minuscul, seara.
Şi ceea ce dimineaţa era adevărat, seara se va fi dovedit a fi o minciună.“ (din „Secretul“ de dr. Wayne Dyer)
II. CRONICI, ARTICOLE DIVERSE
1.Frontiera necunoscută a minţii omeneşti
Trăim într-o lume complicată. Sofisticarea IT a atins un nivel atât de mare încât schimbarea modului de comunicare interuman duce la cea mai mare sau să zic, mai radicală cotitură din istoria umanităţii. Memoria lumii este stocată pe câţiva centimetri pătraţi, relaţiile dintre oameni sunt virtuale. Conceptul de inteligenţă artificială face deja parte din vieţile noastre. Cum va evolua el ?
Unde vom ajunge ? Avem de-a face cu o cutie a Pandorei, cu un ucenic vrăjitor sau cu o variantă de Pigmalyon ?
Scriitorul şi regizorul Alex Garland ne pune această problemă într-un film care rulează la noi şi în lume şi care, dintr-o anume perspectivă trebuie să ne facă să gândim că nu mai există frontiere.
Nu demult „New Scientist” într-un articol substanţial, spunea: „ E rar să vezi un film despre ştiinţă care să fie intelectual vorbind, fără concesii.”Ex Machina” a lui Alex Garland este exact asta : un thriller psohologico-tehnologic rafinat, sobru, cerebral şi care impulsionează science-fiction inteligent, lucru de care era mare nevoie.”
Sunt fascinată de tot ce înseamnă tainele creierului uman. Iar atunci când omul îşi împrumută forţa de gândire unei entităţi artificiale, preocuparea mea este cu atât mai mare.Ca să înţelegi filmul lui Garland trebuie,în principiu să fii la curent cu două teste care există, teste care pun la încercare puterile inteligenţei artificiale.
Testul Turing este o modalitate de testare a inteligenţei artificiale fondat pe facultatea de a imita conversaţia umană. Descris de Alain Turing în 1950 în lucrarea sa Computing machinery and intelligence, testul constă în plasarea în confruntarea verbală un om cu un ordinator, şi cu un alt om , în manieră oarbă. Dacă omul care angajează conversaţia nu poate să spună care dintre interlocutorii săi este un ordinator, putem spune că programul ordinatorului a trecut testul cu succes.Asta înseamnă că ordinatorul şi omul vor încerca să aibă o aparenţă semantică umană. Pentru a conserva simplitatea şi universalitatea testului,conversaţia este limitată la mesaje textuale între protagonişti.La început Turing a imaginat testul pentru a răspunde întrebării existenţiale ”o maşină poate gândi” dând o interpretare mai concretă acestei întrebări.
Testul Bechdel doreşte să demonstreze prin teoria absurdului în ce măsură unele filme, cărţi şi alte opere scenarizate sunt centrate pe genul masculin al personajelor.O operă trece testul dacă în operă există două femei identificabile şi care poartă un nume, femeile vorbesc împreună şi vorbesc despre altceva decât un personaj masculin.Testul are trei nivele,se dă un punct pe fiecare nivel iar testul reuşeşte numai dacă se fac trei puncte.Testul e o grilă de lectură factuală şi nu judecă calitatea artistică.Scopul e acela de a demonstra cât de multe filme şi opere nu reuşesc să valideze aceste trei afirmaţii.
Cam de la aceste premise pleacă filmul ( iniţial cartea) lui Alex Garland.Ex Machina rulează în sălile din România , este o producţie americano-britanică .Ava este un robot cu inteligenţă artificială iar creatorul ei este miliardarul Nathan (Oscar Isaac) care îi cere unui angajat (Caleb alias Domhnall Gleeson)să testeze în ce măsură gândirea Avei poate fi luată drept omenească.
Miliardarul posedă cel mai mare motor de căutare ( Blu Book, vedeţi aluzia la Google probabil ) iar la cei 26 de ani ai săi Caleb este desemnat drept cel mai bun programator.(Nu departe,sursă de inspiraţie , exemplele din trecut ale tinerilor Bill Gates, Steve Jobs sau a lui Zuckerman însuşi, creatorul Face Book-ului.)Dar să revenim la film legăturile, relaţiile şi aluziile aparţin disponibilităţilor fiecărui spectator).
Până la întâlnirea cu Caleb, Ava(excepţionala actriţă Alicia Vickander ) a interacţionat doar cu creatorul ei şi cu o altă femeie.Întrebat la un moment dat de un jurnalist despre rolul bărbatului şi al femeii în film, autorul a spus că iniţial Ava a fost gândită ca fiind asexuată.Într-o anume direcţie Garland are dreptate. Inteligenţa pură nu ar trebui să aibă un gen .”Chiar dacă se foloseşte genul feminin , nu sunt absolut sigur că ar avea conştiinţa genului.”Educată să fie umană Ava are în forma de manifestare o feminitate tulburătoare şi îşi foloseşte inteligenţa (artificială) pentru a-l determina pe Caleb să îi creeze premisele evadării din atelierul creatorului ei.E foarte interesantă această perspectivă şi până la urmă autorul atrage atenţia asupra unui mod de inducere în psihologia fetelor de azi a elementelor necesare manipulării.Apoi este evidentă aluzia autorului la expresia latină „ Deus ex machina”.
(Expresia exista deja în teatrul grec antic desemnând un mecanism care servea la intrarea în scenă a unei divinităţi,sau mai multe, pentru a rezolva o situaţie disperată. Expresia este folosibilă de-a lungul secolelor pentru rezolvarea unei situaţii care nu urmează o logică internă dar permite dramaturgului să termine piesa de teatru să zicem, în maniera în care a vrut el.)
Nu vreau să povestesc filmul fie şi pentru faptul că el are o doză de suspens care nu trebuie devoalată, fie şi pentru faptul că marchează oarecum o cotitură în gândirea omenirii de astăzi.
Cred că omenirea este deja confruntată cu provocările inteligenţei artificiale şi că e o chestiune de timp ca lumea să se schimbe. Personajul care spune că cei din viitor se vor uita la noi aşa cum noi ne uităm la fosilele din Africa , pune într-un fel o etichetă acestei lumi noi, de a cărei venire suntem, în majoritate, inconştienţi.
Că maşinăria care-o fi ea scapă de sub puterea şi influenţa creatorului era previzibil. Fie şi din replica „ Cum e să creezi ceva care te poate urî?”dar şi anxioasa întrebare: „Ce mi se va întâmpla dacă eşuez la test?” în care roboatei înzestrate cu inteligenţă artificială nu îi este indiferent care îi va fi viitorul. Adică moartea.Jonglând cu cheile fundamentale ale umanului, regizorul crează o stare de emoţie de mare intensitate, reuşind să te tulbure, să te dea complet peste cap, să te zgîâţâie din toate puterile. Depinde de tine însuţi ce faci după această zgâlţâială.
Construit cu mijloace extrem de rafinate, cu efecte speciale de bun gust şi cu o austeritate pe care de obicei aşa zisele filme de science fiction nu o au, filmul mă duce inevitab cl cu gîndul la Odiseea spaţială , cartea lui Clarke, filmul lui Kubric, piatră de temelie în gen.Mâine când veţi deschide calculatorul şi veţi continua schimbul de mesaje cu cineva necunoscut vă veţi pune sigur întrebarea dacă e un uman sau o maşină care poate că vrea să vă manipuleze. Să vă creeze senzaţii, emoţii şi sentimente, nu se ştie de ce, nu se ştie cum, iar testul Turing să fie tot mai mult trecut, pe nesimţite, prin forţarea frontierelor .
2.Rememorare și actualitate. Mesagerii arhitecturii românești în Israel și Expoziția „7 Pionieri Evrei ai Arhitecturii Moderne din România”
La Galeria Uniunii Arhitecților din Israel (la Migdalor -Tel Aviv Yaffo) așezată aproape de răsuflarea Mediteranei, am asistat de curând la, ceea ce aș putea numi fără teamă de greutatea vorbelor, o întâlnire de substanță. Un grup de arhitecți valoroși din România, printre care însăși președinta Uniunii Arhitecților, arh.Ileana Tureanu, prof.univ. dr. arh.Sorin Vasilescu și arhitecți din Israel, președintele Uniunii Arhitecților arh.David Knafo, personalități ale arhitecturii israeliene, unele din ele cu evidente rădăcini românești, au fost împreună participanți la un eveniment reușit, deopotrivă profesional și artistic, un schimb de opinii și un bun prilej de împrietenire.
Un eveniment, ca să zic așa, complex, prilejuit înainte de toate de o Expoziție foarte interesantă : „7 Pionieri Evrei ai Arhitecturii Moderne din România”care își propune să dezvăluie contribuția de importanță majoră a unor arhitecți evrei, precum Marcel lancu, Rudolf Frankel, Marcel Mailer, Isak Mahler, Jean Monda, Boris Zilberman și Herman Clejan.
Dacă Marcel Iancu ( personalitate complexă, excelând în multe domenii de activitate plastică)e un nume de referință în avangardă, apoi în pictura și arhitectura românească, fondator charismatic și emblematic al satului artiștilor Ein Hod, numit odinioară o utopie artistică și devenit un centru iradiant pentru arta modernă, de rezonanță mondială,și este o personalitate cunoscută în Israel, nu la fel stau lucrurile cu ceilalți arhitecți, despre care expoziția destăinuie multă informație.
Activitatea acestora este dovedite de clădiri și edificii emblematice, pe care le-au proiectat în România, în special, în București.
O parte din ele sunt plasate în ceea ce a fost odinioară Cartierul Evreiesc, unele au scăpat, parțial, de demolările masive din anii optzeci . Altele sunt repere arhitecturale de interes public pentru societatea românească: precum Clădirea Scala sau Sanatoriul „Bucegi” din Predeal. Multe dintre construcțiile prezentate se află pe Lista Monumentelor Istorice sau sunt situate în zone construite protejate.Unele, din păcate, nu mai există astăzi. Altele sunt doar abandonate și ar necesita lucrări majore de reabilitare și consolidare.
Autorii expoziției destăinuie faptul că unul dintre scopurile acestui proiect este chiar sensibilizarea opiniei publice privind situația acestor structuri, în încercarea de a găsi o modalitate de prezervare a acestei părți a patrimoniului cultural și istoric al României.
De fapt această expoziție ( 3-12 septembrie2019) onorată de o prezență reprezentativă din partea Uniunii Arhitecților din România (arh. Gabriela Petrescu, arh. Sidonia Teodorescu, arh.Dorina Ciobanu,Nicoleta Aldea )face parte dintr-un efort mai mare de participare a UAR la manifestarea complexă și pluridisciplinară din Israel intitulată ECOWEEK, eveniment internațional, cuprinzând conferințe și workshop-uri pe tema ecologiei, sustenabilității și proiectării durabile.ICR Tel Aviv a susținut participarea dr. arh. Lorin Niculae, asistent universitar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București la un workshop de reconstrucție urbană. El este expert în programe de dezvoltare urbană a zonelor defavorizate și președinte al Asociației Arhipera și a primit Premiul Anualei de Arhitectură (2015), Premiul Grupului Rural și Premiul pentru Arhitectura neconstruită și multe alte premii de specialitate.
Iată așadar o întâlnire la nivel foarte înalt (profesional, artistic, intelectual) în care pledoariile fascinante ale profesorului Sorin Vasilescu s-au însoțit cu frumoasa primire făcută românilor de președintele David Knafo, de pasiunea creării de legături a arhitectei Batia Svirsky Melloul și de generozitatea concepției în materie de prezentare prin carte, revistă, fotografie, imagine și manifestare complexă a vizionarei arhitecte Ileana Tureanu, președinta UAR.O întâlnire cu farmec, rost și substanță.
Cleopatra Lorințiu
Tel Aviv Yaffo, 5 septembrie 2019
1919 Misiune Regală la Paris, un spectacol de și cu Liana Ceterchi, pune în lumină aspecte mai puțin cunoscute despre contribuția esențială pe care Regina Maria a avut-o în perioada de intensă activitate diplomatică ce a urmat Primului Război Mondial, pentru recunoașterea internațională a României întregite și face parte dintr-un efort mai amplu de restituire către public a adevărurilor relevante și dense, acelea de substanță și nu neapărat de anecdotică, referitoare la Regina Maria.
Pornind de la locul comun, acela că neștiindu-ne adevărurile trecutului nu vom putea înainta și nici nu vom fi scutiți de repetarea unor greșeli, incursiunea în istoria monarhiei românești este un act de-a dreptul esențial și obligatoriu. Să ne gândim doar la faptul că generații întregi (face parte dintre acestea și generația mea!) au tot citit cărți care presupuneau eludări uriașe, printre care trecerea sub tăcere a unor episoade de istorie, de diplomație, de monarhie.
Ceea ce face Liana Ceterchi, mai exact restituirea unor figuri feminine prin spectacole concentrate și nu de puține ori minimaliste, adaptate la săli mici și condiții specifice, este un fapt excelent de artă, de teatru, de istorie și atitudine civică. Am avut emoții însă atunci când am adus acest spectacol în fața unui eșantion de public israelian, chiar dacă știam că parte din cei prezenți au sorginte românească.
De ce ? Simplu.
Pentru că persistă ideea că publicul israelian, incluzând aici și publicul ce are rădăcini românești, ar fi sensibil și interesat exclusiv de teme și motive cu tangență evreiască. E o idee care circulă în managementul artistic și pe care eu, personal, nu o împărtășesc. Aprioric, asta ar fi însemnat că un spectacol care aruncă un fascicol luminos asupra unei figuri istorice feminine de o asemenea complexitate dar și asupra complicatului aspect al epocii în care a trăit, ar fi fost mai greu să se impună atenției.
Ei bine, nu. Pe de o parte el a fost o sursă de informație binevenită, pe de alta, o trăire artistică de intensitate datorată forței și inteligenței monologului dramatic creat de Liana Ceterchi care a cucerit publicul adunat în sala refăcută a fostului cinema mitic Alhambra din vechiul Yaffo.
Pornind de la paginile de destăinuiri ale reginei, Liana Ceterchi coroborează fapte, amintiri, notații, îmbinându-le întru puzzle care este al ei, propriu, și care are meritul de a crea o veritabilă destăinuire a „Personajului Regina Maria”.
Sunt acolo momentele de entuziasm, de asumare a greului din vremea războiului, apoi a marilor responsabilități din perioada complexă care a urmat anului 1918: cea a discuțiilor, a pertractărilor, pot să zic chiar a „marilor tocmeli” dintre marile puteri, cele care au premers tratatelor și conferințelor și în care acea femeie bravă s-a implicat fără șovăire. S-a implicat fără rezerve și fără complexe, uzând de tot, de inteligență, de cultură, de cunoașterea limbilor străine și de farmecul personal care făcuse din ea „o față a României”, un fel de brand de țară cum am zice azi în limbajul de lemn al acestei noi epoci.
Liana Ceterchi știe când să inspire atitudinea proprie unui cap încoronat și când să mărturisească durerea pe care regina o resimte fiind îndepărtată, exilată, marginalizată, minimalizată de propriul fiu ingrat (Carol al IIlea), când evocă amintirea unor momente de-a dreptul glorioase (încoronarea alături de soțul ei Ferdinand, marile întâlniri ale istoriei, acel face à face cu „Tigrul” Clemenceau de pildă), dar și amintirile profund tulburătoare legate de propria familie, de destinul ei ca femeie, pe care și l-a asumat cu toate durerile și toate nedreptățile: „Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme asupra cărora cădeam de acord”, scria regina în însemnările zilnice.
Scenariul este unul al aducerii aminte, al rememorării, după ce evenimentele memorabile, istorice, adeseori mărețe se vor fi consumat (însemnările reginei fiind reunite într-o carte alcătuită de Diana Mandache), deci al unui filtru al maturității depline, iară după părerea mea nu al senectuții, cum poate bastonul de care se slujește personajul o poate sugera.
Regina Maria a trăit puțin. Dar atât de intens.
Acesta este poate primul merit al reprezentației: forța, capacitatea de a pune în evidență dăruirea reginei față de cauza României întregite. Această regină, nepoată a Reginei Victoria, cu sânge nobil rusesc și care, ajunsă într-un spațiu românesc devine atât de româncă, de patrioată, încât își pune viața în slujba idealului României Mari. În fața publicului israelian, profund emoționat de mesaj, Liana Ceterchi a marcat cu profesionalism și patimă artistică un adevărat moment de grație
4. «Fascinația sticlei» din România, la marea sărbătoare a Târgului Internațional de arte și meșteșuguri de la Ierusalim” de Cleopatra Lorințiu
Într-o simfonie de culori și o cavalcadă de imagini surprinzătoare, Târgul Internațional de arte și meșteșuguri din Ierusalim (la Khutsot Hayooster, ediția a XLIV-a, 12 – 24 august 2019) adună participanți din peste 30 de țări și mii de vizitatori din toată lumea. E o sărbătoare de două săptămâni a armoniei, o sărbătoare faimoasă la care România a luat parte și în acest an prin invitata ICR Tel Aviv: ”Fascinația sticlei”, adică plasticiana Jeni Costăchescu, care ne-a reprezentat exemplar.
Sticlăria, meșteșug străvechi, e mai rar reprezentată în asemenea manifestări de amploare, adevărată desfășurare de forțe a Primăriei Ierusalimului și a Centrului de arte și meșteșuguri ”Khutsot Hayotser”, din pricina dificultăților inerente legate de deplasarea obiectelor, de fragilitatea lor și nu o dată de greutatea exponatelor. Trecând peste toate astea, Jeni Costăchescu a prezentat un stand de excepție: de gust rafinat și adaptat la specificul locului, în fața căruia copii și adulți se buluceau, familii întregi petreceau clipe cu bucuria descoperirii obiectelor-clepsidre și bijuterii, obiecte ce purtau motivele de pe iile românești, globuri și recipiente decorative din sticlă termorezistentă cu aplicație de aur, obiecte decorative de o varietate încântătoare. Sigur că eram obișnuiți cu lucrările de mari dimensiuni ale plasticienei (însoțită de astă dată la stand de sticlarul artizan Veniamin Moisincu), cu enormele platouri din sticlă groasă, cu corpurile de iluminat sau obiecte de decorații interioare, cu seriile ei impresionante de pictură sacră pe sticlă, unele din ele luminând în bisericile și catedralele din România, sau cu impresionantele serii de artă islamică, considerate un efort plastic și cultural unic chiar de comentatorii culturii arabe actuale.Acum, sub oblăduirea unei menore din sticlă, Jeni Costăchescu a desfășurat un evantai de obiecte și culori, neuitând să așeze pe cei doi versanți ai standului două obiecte reprezentative din arta sacră creștină și islamică. A fost ca o pledoarie subtilă, neostentativă și profundă, care nu a trecut neobservată, o pledoarie artistică pentru înțelegere și confraternitate, un gest artistic făcut de românca noastră la Ierusalim, centrul spiritual al lumii de ieri și de azi.Pălării din Panama și artizanat din Ghana, țesături din Ucraina și bibelouri din Sri Lanka și Ethiopia, coșuri din Madagascar, obiecte din Bolivia, Brazilia, Guineea, Ecuador, Ungaria, Cehia, Nepal și Columbia, din China, Israel și Uzbechistan, din Kârghistan și Ungaria ori Rusia, și din atâtea locuri insolite. Totul într-o atmosferă de vară, cu mii de oameni veniți să guste bucate din zecile de chioșcuri etalând gastronomii diverse, să participe la concerte gigantice de muzică rock și pop sau la happeninguri inspirate din culturile lumii.
Luminile Ierusalimului îți rămân în minte și la fel, fața aceasta încurajatoare a prieteniei și partajarea pasiunii pentru meșteșuguri, pentru artele decorative, pentru armonie prin apropierea de arte.
22 august 2019, Ierusalim
4.Surprinzătoarea călătorie fotografică a doamnei Ruth Oren
Ce fel de călătorie propune Ruth Oren în expoziția ei de fotografie, recent vernisată la ICR Tel Aviv ? O călătorie pe străduțe bucureștene, nu cele mai știute, nu cele celebre, o călătorie în 28 de fotografii, după care rămâne parfumul, nostalgia, emoția sau pe alocuri un iz de ironie mai amăruie sau de complicitate năstrușnică.
Un amestec surprinzător creat de privirea suprapusă: ochiul de expert și tehnica încercată a universitarei Ruth Oren de la Universitatea din Haifa și prospețiumea căutăturii unui copil sprințar.
Copilul Ruth s-a plimbat pe străduțele acelea întortocheate ale cartierului evreiesc, pe strada Udricani si pe Labirint și pe la kilometrul zero.Copilul a rămas în amintire, nu a plecat de tot, și astăzi doamna Ruth revine după zeci și zeci de ani și descoperă / redescoperă niște locuri, niște ziduri, niște amintiri, se încântă de țurțurii de gheață de pe la streșini, de reclamele caraghioase, de lumea ieșită pe la terase, de-o rază de lumină căzută pe un perete scorojit.
Fotografiile ei sunt o formă de iubire. Dar mărturisită cu pudoare, o iubire discretă.Care nu se declară ostentativ, se intuiește doar.
Fotograful Ruth Oren nu se teme de culoare, nu se teme de grafitti, de textele de pe ziduri și de firmele căzute-n decolorare, firmele vechi rămase ca dintr-un album desperecheat, de luciul Dâmboviței amenajate, nu se teme nici de vechi, nici de nou. Notează în instantanee (căci ce e mai frumos decât instantaneul?) autograful clipei care fuge.
Așadar o expoziție cu mai multe chei, cu mai multe căi de acces. Desigur, cea mai accesibilă este ” imagini dintr-o plimbare prin București.” Dar mai sunt și altele…Ochiul fotografului complice ne propune sumedenie de sugestii.
Ce am admirat, înainte de toate, este naturalețea. Fotografia de astăzi propune tehnici și abordări care de care mai elaborată, mai sofisticată si de multe ori mai nenaturală.
Mi-a plăcut mult aerul de firesc pe care îl respiră această alegere de scene(”Din impresiile unui călător. București 2009-2019 expoziție de fotografie de Ruth Oren la sediul ICR Tel Aviv, în perioada 24 iunie-30 iulie 2019).De aceea mi-am permis ca vorbind la vernisaj despre artistă, (”fotograf al străzii”), să reamintesc și câteva pagini din istoria artei fotografice, de la Robert Doisneau și Henri Cartier Bresson la Robert Capa, de la Andre Kertesz și Brassai la Viviane Maier( 1926-2009) a cărei poveste fascinează căci a lucrat în perfect anonimat lăsând în urmă o sută de mii de clișee, descoperite printr-o șansă după moartea ei de un pasionat al anticariatelor, cel care de fapt a restituit lumii artistice opera ei excepțională, care poate, altfel, ar fi rămas necunoscută. (Finding Vivian Meier, 2013 de John Maloof,Charlie Siskel).Ruth Oren a declarat ceva despre kilometrul zero al sufletului.O parte din sufletul ei este la București.
Cleopatra Lorințiu
Tel Aviv, 24 iunie 2019
6.Lacrimi pietrificate: Monumente funerare evreiești din Județul Bistrița Năsăud
Albumul cu o structură deosebită, chiar surprinzătoare aș zice, Monumente funerare evreiești din Județul Bistrița Năsăud, este ideea și finalizarea poetului, eseistului de finețe care este Ioan Pintea, teolog de vocație cu multiple reușite culturale răsunătoare dar și autor al unor proiecte culturale de reală amplitudine umanistă.
De ce zic, ”surprinzătoare”?
Căci el se adresează deopotrivă prin poezie, prin glasul istoricilor și prin imagine din belșug, unui public divers, aș zice unui public interesat de istorie și de valorizarea ei dar prin și întru credință și valori umaniste.
Prezentarea albumului aparține istoricului Carol Iancu, membru din străinătate al Academiei Române, și este realizată cu minuțiozitatea și corectitudinea cu care domnia sa ne-a obișnuit.”Memorie evreiască și patrimoniu comun în județul Bistrița Năsăud” punctează așadar cu exactitate, deopotrivă interesul FCER pentru subiect și efortul Consiliului Județean Bistrița Năsăud prin al său președinte interesat de subiect ( Emil Radu Moldovan), într-o zonă în care există semne funerare în mare număr dintr-o istorie densă care se știe că la un moment dat a fost tragică, există o minusculă comunitate evreiască în prezent dar mai cu seamă un respect pios de onorare a celor care au fost, au suferit și au fost trimiși la moarte în Transilvania ocupată la vremea Diktatului de la Viena.
Iată cuvintele academicianului Carol Iancu : ”dl.Ioan Pintea directorul Bibliotecii Județene George Coșbuc- Bistrița Năsăud, care s-a investit cu pasiune într-o muncă dificilă și atât de necesară a fotografierii pietrelor funerare din nu mai puțin de 17 cimitire: Beclean I, Beclean II, Lușca, Năsăud, Negrilești, Nimigea de Jos, Nușeni, Prundu Bârgăului, Rebrișoara, Reteag, Rodna, Șieu Măgheruș, Spermezeu,Telciu, Romuli, Lechința, Bistrița” .
Care este rostul acestui demers realizat de un intelectual creștin, chiar preot ortodox practicant la Biserica din Bistrița?
Salvarea memoriei evreilor din această zonă, atrăgând atenția asupra ”acestui patrimoniu sacru care este comun”.
Fotografiile sunt în ele însele adevărate poeme în alb/negru căci autorul, deci fotograful, este poet.
Poemul ”cimitire evreiești” este dens și pătrunzător ”plâng și privesc/inscripții aspre funerare lucrate cu mână sigură/pietre de granit scrise și rescrise/de cei mai abili caligrafi/cineva mă spală pe mâini/bet kevarot/cuvinte care seamănă mult cu viața oamenilor/litere care par oameni în suferință/literele un fel de lacrimi pietrificate”.
Pagini de istorie de reală valoare documentaristică semnate de Aurelia Pop, un interesant text despre ”respectul și obligația față de cei morți” semnat de Rabi Menachem Hacohen, Marele Rabin al Comunității Evreiești din România, precum și un studiu succint dar extrem de bine scris și documentat , ”Pietrele tombale. Interpretarea inscripțiilor” de Bianca Știubea, vin să completeze acest op interesant deopotrivă pentru cei ce aparțin comunității evreiești dar destinat și celor care sunt interesați de aceasta, de adevăruri, de istorie, de conviețuiri.
Nu în ultimul rând, volumul, care este o apariție editorială extrem de reușită grafic, o adevărată carte de prezentare cu o concepție grafică rafinată ( David Dorian) este publicat întru memoria și amintirea lui Fredi Deac, președintele Comunității Evreilor din Bistrița -Năsăud.
Avem de a face de fapt cu o lecție de omagiu pios și de bună înțelegere în aceste vremuri stranii în care mai presus de toate e nevoie de respect reciproc, de cunoaștere reciprocă.
Cleopatra Lorințiu
Cronici, articole, note mai vechi publicate în diferite reviste şi ziare de Cleopatra Lorințiu.
7.ION Marin
Jurnalist înverşunat, creator de ziare şi lider de opinie,autorul Ion Marin, având dumnealui o existenţă prea plină de evenimente nu s-a ocupat şi preocupat prea mult de difuzarea operei sale literare. De parcă scriitorul ar fi fost mereu umbrit de jurnalist. Ion Marin ca tipologie, e un caz ! (Aşa cum spune cineva, când se întâmplă una, alta : asta e o ştire !)Cazul jurnalistului care având prea multe de spus, de scris şi de transmis, lasă deoparte aşa, cu un gest imaginar de lehamite, propria proză. Propria proză e scrisă demult, adică e o proză de sertar. Acele sertare despre care unii neâncrezători afirmau că ar fi goale. Sertarele cu povestiri din perioada în care ne chinuiam cu metafore şi chei, cu alegorii şi cifru,întorşi precum cheiţa cutiei muzicale în Historia Hieroglifică cantemiriană, înnebuniţi de literatura sudamericană şi căutând portiţe de ieşire pentru ce aveam de zis. Toată lumea era în descoperire de „şopârliţe” , acest mod de a scăpa de vigilenţa unei cenzuri (adeseori ea însăşi ambiguă) e greu de înţeles de cititorul virtual de azi,acela care n-a trăit în mentalitatea unei societăţi aflată la discreţia unei singure ideologii.
De ce scriu toate aceste vorbe care poate că sunt doar locuri comune? Pentru că publicarea în volum(„Moartea unui biet corector”, editura Semne) a povestirilor lui Ion Marin ne dovedeşte faptul că proza autorilor talentaţi din acei ani era până la urmă supraconjuncturală şi că talentul le dă dreptul şi onoarea de a fi citite azi tot supraconjunctural. Una dintre cele „mai tari” povestiri ale acelei perioade este „Mâinile” , o proză pe care am apucat să o citesc în dactilogramă, înainte de-a fi publicată în SLAST în 1983. Mi-o dăduse spre lectură domnul Cristoiu, care era pe atunci un ziarist şi autor foarte complex. Cititor împătimit, entuziast moderat sub aparenţa unui scepticism cinic flegmatic total dezarmant, încurajator de tineri şi animator de idei literare, culturale, cel care lansase pasiunea decorticării obsedantului deceniu.In fine, Cristoiu îmi întinsese cele trei pagini dactilo pe care le-am citit chiar în biroul lui în timp ce lumea intra şi pleca, era cam ca la moară.
Este, dacă vreţi, cea mai scurtă şi mai concisă schiţă despre pradoxul, frământarea, durerea şi neputinţa, curajul şi lipsa de curaj din minţile şi sufletele celor care au trăit în comunism. „Mâinile” e o bijuterie . E o bijuterie şi azi. Atunci ar fi trebuit să fie pusă în coroana regală a rezistenţei. Dar n-a fost aşa. A fost publicată, cu toţii am răsuflat uşuraţi că „ a trecut” şi că nimeni nu şi-a pierdut postul sau nu a fost admonestat.( Dincolo de mizeriile personale când se întâmpla aşa ceva, rămâneai cu remuşcarea că şi alţii au de suferit de pe urma ta. De pildă articolul meu despre Ion Caraion a apărut în revista Amfiteatru la puţin după ce acesta rămăsese în străinătate şi se exprimase virulent la Europa Liberă: au avut de suferit redactorul şef Stelian Moţiu şi alţii. Sau poeziile mele difuzate la TVR de Tudor Vornicu,(în emisiunea la sfârşit de săptămânp şi rostite de actorul Marcel Iureş) au atras fulgerele de mâniei ale soţiei Preşedintelui, care îl sunase personal pe directorul televiziunii, sancţionând echipa de realizatori : Ileana Vlad Pop şi Ana Potra. Te simţeai prost după întîmplări din astea…)
Erau răzbunări mari doar pentru o literatură care nu le convenea. Literatura care nu convenea atunci o adună azi Ion Marin iar cititorul de azi o va citi ca pe o literatură pur şi simplu. Asta e.
Dar scriitura fermă, verbul precis, descrierile excelente şi suculenţa poveştilor ei bine astea toate, oralitatea extraordinară şi bătaia lungă a puştii, sunt lucruri care nu mai ţin de conjunctură. Ţin de talentul de prozator al scriitorului. „ Înaintea lui se despica drumul hodorogit, rula încet, era spre seară, veneau navetiştii, îi vedea aplecaţi sub greutatea sacoşelor ponosite de vinilin în care îşi cărau pâinea de la oraş!” Sau în „Coşmarul” , un român stabilit în străinătate se întoarce în ultimii ani de comunism într-un Bucureşti secătuit, distrus, acela al cozilor nefireşti pentru un strop de mâncare, al întreruperii furnizării electricităţii, al demolărilor mişeleşti, al suspiciunii şi trasului cu urechea, al opritului gazelor, al frigului şi mai ales al neputinţei.
Avem în prozele lui Ion Marin acel tablou concret al atmosferei de dinainte de 1989. El are nu numai forţă de evocare dar şi valoare documentară. Sunt şi povestiri croite pe schema cvasi onirică, atât de apreciată în epocă,precum reveria al cărei final este memorabil ; „ Nu credea că poate să treacă printr-o asemenea noapte, el, normalul,cerebralul. Să urcăm dealul, spuse majurul. Să urcăm, totuşi, idealul.Adevărată era doar această ciudată ultimă frază cu care se trezise din nesfârşita,din halucinanta reverie.”
Foarte atractive la lectură, scrise cu uşurinţă , cu dezinvoltură aş zice, povestirile lui Ion Marin au naturaleţe, au vivacitate, autenticitate şi mai ales au umanitate în ele. E umanitatea aceea rănită, aşteptândă, surprinsă în clipa îndurerată că ţara ne încăpuse pe mâna unora care nu ştiau să-i preţuiască valoarea oamenilor, a vieţii, a naţiunii adevărate.Aş mai adăuga că Ion Marin este unul din scriitorii patrioţi, adevăraţi, neintimidaţi de faptul că cineva ne călca în picioare, că trăiam printre sloganuri iar speranţa era undeva, îngropată în grădina din spate.
8.Armonie şi rafinament:Eniko Szilagiy
O atmosferă de visare, de nostalgie şi interiorizare, rafinată şi impregnată de un parfum franţuzesc vine din Cd-ul pe care îl ascult şi reascult: „Eniko Szilagyi chante Jean Musy. Valse” .
Eniko Szilagiy este, cum am mai spus şi am mai scris, o expresie perfectă, pură şi într-un anume fel liniştitoare de europenism. Unguroaică de origine, născută la Cluj , actriţă a Teatrului din Târgu Mureş şi apoi al celui din Budapesta , Eniko Szilagy a interpretat în România zeci de roluri de teatru şi de film, marcând publicul românesc de pildă cu imaginea Monei din” Steaua fără nume „de Mihail Sebastian.Dar nu numai. A rostit versuri pe scenele importante ale României, a interpretat pentru radio roluri memorabile,iar apoi a făcut o carieră europeană : cetăţean belgian(soţul ei este Mihai Dumitrescu), Eniko Szilagy a plonjat în cultura franceză şi în muzica franceză într-un mod de-a dreptul uluitor: ea a reuşit să cânte francezilor repertoriul Barbarei ( care e un mit în Franţa) şi al inegalabilei Edith Piaff, a cântat Kurt Weill şi imaginaţi-vă o sală plină până la refuz care o aplauda frenetic la Hotel Bheagues , în arondismentul 7 parizian, pe Eniko cântând repertoriul Mariei Tănase.
Actriţă plurivalentă, pasionată de poezie, rafinat intelectual, plină de talent şi în acelaşi timp om un om de echipă, generos şi plin de fantezie, solidaritate şi onestitate, Eniko Szilagyi reprezintă România de fapt în ce are ea mai frumos: deschidere multiculturală.
Vedeţi, marii oameni, marile spirite se pot ridica mereu deasupra prejudecăţilor, şi numai politicile înguste şi perfide ştiu şi pot să învenineze. Din studioul ei situat în inima inimii Oraşului Luminilor, pe Rue Bonaparte, în Saint Germain, lângă catedrala Saint Sulpice în a cărei criptă se roagă românii ortdocşi care trăiesc la Paris, Eniko este radiază frenezie de culturalitate, de muzică aleasă.
Pentru ea a compus ( şi pe versurile ei!!) unul din cei mai cunoscuţi şi mai interesanţi compozitori ai Franţei, autor în egală măsură de muzică de film dacă ar fi să amintim doar miticul film al lui Costa Gavras,” Clair de femme” din 76, sau inconturnabilul „Papy fait la resistence” a lui Jean Marie Poire .
Pentru Eniko, redutabilul Jean Musy a scris o muzică elaborată, orchestrată savant, cu armonii căutate şi subterfugii stilistice. O muzică subtilă, cu tristeţi incluse, cu nostalgii rafinate şi referinţe livreşti, pentru un text minimalist scris de ea însăşi, spre a ilustra stări de spirt, frânturi de tulburare, amintiri sau clipe fascinate dintr-un prezent ambiguu.Toate astea emană din cântecele cântate cu o voce rafinată, ( Cadeau celeste,Valse,55,rue Bonaparte,Absence) cu un patetism mai mult sugerat, cu o sumedenie de sugestii rafinate ori chiar din poemul rostit cu acel timbru incofundabil . Un caiet conţinând textele olografe şi superbe fotografii în alb negru ale artistei(autor Gabor Kasza)completează acest CD de excepţie (Skeletti Production ).
E o muzică de atmosferă, de mare calitate artistică, de un nivel intelectual care te linişteşte. Câtă vreme există asemeniea artişti, soarta muzicii e pe mâini bune.
9.Cleopatra Lorinţiu despre Colecţia de costume a Adinei Nanu
Un mit prezent printre noi : Adina Nanu
Am avut de curând şansa de-a o întâlni pe doamna profesoară Adina Nanu. Totul a început cu invitaţia colegei mele de-o viaţă, jurnalista şi criticul de arta vestimentaţiei Doina Berchină la Gala absolvenţilor de la UNARTE Bucureşti. Acolo le-am regăsit pe Doina Lucanu , profesoară în aceeaşi branşp şi plasticiană cunoscută ,de care mă leagă o prietenie de peste 40 de ani şi pe Unda Popp, doamna decan al acestei facultăţi curajoase şi novaroare. Care este chiar fiica doamnei profesoare Adina nanu. De aici până la ideea unei întîlniri cu maestra costumului din România n-a mai fost decât un pas.
Doamna Adina Nanu a acceptat imediar propunerea noastră aşa că iată-mă într-o caniculă de zile mari, la o adresă care la început m-a surpins. Generoşii manageri de la Universitatea Artifex şi-au pus la dispoziţie subsolul, în care maestra a adus mare parte din colecţia domniei sale . De la costume populare vechi de o valoare artistică incredibilă, la elemente de costum din istoria regulor României, la mostre dintre cele două războaie sau mult mai apropiate de noi , ca epocă, această poveste a cosumului este ceva unic în România.
Doamna Adina Nanupredă de peste 50 de ani cursuri de Istoria Artelor, Istoria Stilurilor si a Costumului la Universitatea Nationala de Arte si Universitatea Naţionala de Artă Teatrală şi Cinematografică, din Bucureşti.A publicat peste 30 de volume despre arta, din care printre cele mai recente : Arta pe om (Editura Compania, 2001), şi Vezi? Comunicarea prin imagine (Editura Vizual, 2002).„Arta Stil Costum”, prima şi singura istorie a costumului universal scrisă în Romania, a apărut într-o prima formă la editura Meridian în 1976 şi a fost reeditată într-o varianta extinsă sla Editura NOI ( 2006.)
Interviul cu doamna Adina Nanu mă aşteaptă cuminte , pe banda de sunet , îl voi transcrie cu grijă, fiindcă felul în care dumneaei vorbeşte, despre costum dar şi despre epoci, despre stiluri, despre oameni şi devenirea lor este o adevărată delectare.
Am vrut să punctez felul în care două iniţiative personale s-au întîlnit fericit: generozitatea profesoarei care pune la dispoziţia publicului rodul eforturilor dumneaiei de o viaţă şi cea a unei facultăţi particulare care îşi face un titlu binemeritat de glorie prin adăpostirea acestei istorii a costumului , reprezentată de o expozţie care conţine mii de obiecte. Nu e unica manifestare de acest gen căci holurile facultăţii sunt pline de lucrări de pictură. Aceşti studenţi ( mai ales la finanţe, contabilitate, management etc) vor avea şansa de a pleca în viaţă înarmaţi şi cu acel respect pentru artă de care , din nefericire, la marea majoritate a tinerilor nu e de găsit.
Haina nu-l face pe om, imaginea, da, spune într-un interviu marea doamnă a artei vestimentaţiei !
Doamna Adina Nanu e membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România de la înfiinţarea acesteia, din 1950,în secţia Critică de artă şi a expus desene şi sculpturi în 5 expoziţii colective ale UAP şi într-o expoziţie personală la galeria Galateea din Bucureşti în 2008.Cărţile scrise şi publicate de dumneaei nu doar că ocupă un raft de bibliotecă dar au şi îmbogăţit mintea şi sufletul generaţiilor de artişti şi preţuitori de cultură. Să cutezăm o enumerare ? Greu. Pictorul Gh.Tattarescu,( ESPLA, 1955)Albrecht Durer, ESPLA, 1957,Theodor Pallady, Ed. Meridiane, 1963
Istoria Institutului de Arte plastice, cap 2 şi 4, Ed Meridiane, 1964,Pe scurt despre sculptură, Ed. Meridiane, 1966,Pictorul Octav Angheluţă, Ed. Meridiane 1967,Pictorul Sabin Popp, Ed. Meridiane, 1968,Antonello da Messina, Ed.Meridiane, 1969,Cunoştinţe despre artă, în „Desen 5”, Ed. Didactică, 1969A.Durer: Hrana ucenicului pictor (scrieri despre artă), studiu introductiv, note, corectarea traducerii, Ed.Meridiane 1970,Sculptorul A.Bourdelle, Ed. Meridiane 1971,Lucas Cranach cel Bătrân, Ed. Meridiane, 1972,Cunoştinţe despre artă, în „Desen 6”, Editura Didactică 1973,Sabin Popp, organizarea expoziţiei retrospective la Muzeul Naţional de Artă şi catalogul- album,Andre Lhote:” De la paletă la masa de scris”, traducere, studiu introductiv şi note, Ed.Meridiane, 1974,Pe urmele lui Durer, Ed. Albatros, 1976,Artă, Stil, Costum, Ed. Meridiane 1976, versiunea engleză în 1981, Sculptorul Donatello, Ed. Meridiane 1980
Sculptorul I. Gr. Popovici, Ed. Meridiane, 1984;Ion Lucian Murnu (în colaborare cu Doina Mândru), Ed. Meridiane 1986;Sculptorul Alexandru Călinescu (în colaborare cu Florica Cruceru), Ed. Meridiane 1988;Spiru Chintilă (în colaborare cu Florica Cruceru), Ed. Meridiane, 1989
Educaţie Plastică pentru clasa IX liceu, Ed. Vizual, 2000;Educaţie Plastică pentru clasa X liceu, Ed. Vizual, 2000Arta pe om, Ed. Compania 2001,VEZI ? comunicarea prin imagine, Ed. Vizual 2002
Olga Greceanu, Ed.Palatelor Brâncoveneşti, Mogoşoaia, 2004;
Theodora Cernat Popp, expoziţie retrospectivă şi catalog, Ed. Palatelor Brâncoveneşti , 2004ş.a.m.d
Undeva , se destăinuie :” În decursul anilor, am alcătuit o colecţie de costume autentice din secolele XIX şi XX, cu piese din familie, de la rude şi prieteni, pe care am folosit-o drept material didactic la cursuri. În cercetarea şi expunerea costumelor am antrenat-o pe fiica mea, Unda Popp, prof. dr. şefa departamentului Modă de la UNA, pe fiica ei, Ana Oprescu, preparator la catedra de scenografie din UNATC, şi fiul ei Vlad-Iosif Oprescu, asistent la catedra de design din UNA”.Generaţiile din familia doamnei Adina Nanu îşi trec cu naturaleţe ştafeta. Toţi sunt din aceeaşi lume: a gustului, a preţuirii pentru valorile autentice, a înaltei culturi, a valorilor umaniste.15 iulie 2015.
10.Marcel Lupşe:Ierburi şi chipuri de leac
Pentru public, pentru cel ce priveşte o expoziţie de artă plastică, pentru iubitorul de pictură, primul semn al valorii artei expuse este probabil, chiar dacă nu recunoaştem acest lucru, recognoscibilitatea artistului. Vizibilă în temă, manieră, coloristică, tehnică sau în mai ştiu eu ce.
Din acest punct de vedere Marcel Lupşe este pe culme : îl recunoşti dintr-o mare de lucrări. E asta puţin lucru? Cred că nu. Născut la Dej în 1954,Membru al Uniunii Artistilor Plastici1976-1979 Absolvent al Institutului de Arte Plastice, Cluj-Napoca, sectia Pictura, clasa prof. Vasile Crisan, Cluj-Napoca,Marcel Lupşe este un pictor cu trecut, cu experienţe şi participări prin străinătăţuri, cu succes şi critică de specialitate din plin,încununat de premii şi elogii.Transilvania sa natală e ca un cocon miraculos din care iese inspiraţia şi se cuibăreşte în lucrările sale „Un mare artist se construieşte pe el în adâncul lui, se umple de simţire şi apoi, prin lucrările sale, transmite arta celorlalţi” declara pictorul care vorbeşte inspirat, calm şi cumpănindu-şi bine vorba. Expoziţia sa cea mai recentă este bogată şi are câteva constate tematice care-i conferă un fel de coerenţă a recapitulării.Aşadar, să recapitulăm. O serie amplă de autoportrete, diferite priviri aruncate către sine însuşi, introspecţie, reflectare de stare prin sublimarea propriei fizionomii. Apoi, vine rândul tematicii herbale căci ,precum un Dioscorides de Dej, Marcel Lupşe şi-a clasicizat deja ierbile, de frumuseţe şi de leac.Recentul vernisaj (Evenimentul a avut loc în spaţiul Galeriei de Artă Contemporană a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsău şi au fost prezenţi alături de poetul Ion Mureşan, colecţionarul Georg Lecca, criticul de artă Oliv Mircea, preşedintele Consiliului Judeţean, Emil Radu Moldovan, primarul Ovidiu Teodor Creţu, subprefectul Ovidiu Frenţ, directorul Centrului Judeţean pentru Cultură, Gavril Ţărmure, şi directorul Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, Alexandru Gavrilaş, gazda!) a fost un eveniment de rezonanţă pentru urbe. De densitate majoră ,pentru pictor dar şi pentru pictura transilvană, românească,modernă, cum vreţi a spune.Aş relua o frază rostită de poetul Ion Mureşan, care sintetizează frumos tentaţia autoportretului :”Nu aş putea spune ce intervale de timp, ce vârste (interioare?) măsoară autoportretele lui Marcel Lupşe, nici dacă punctează momentele de apogeu sau de crize. Sigur e că prin autoportret bate orologiul şi se vede timpul”.Da , Marcel Lupşe nu vrea să ne surprindă căci a făcut-o acum mai bine de douăzeci de ani, nu vrea să ne şocheze şi nici să ne îndurereze în vreun fel…Sau, poate da? Căci din pânzele sale, ceea ce se degajă este mai cu seamă melanholia timpului care fuge, iremediabil şi netrebnic. Asta e. E rolul artiştilor să ne pună pe gânduri şi apoi să ne abandoneze în sala de muzeu, între culori, pereţi şi neoane, ca să ne amintim poate,de noi.
11..Cronica unei pasiuni: gazetăria.Nicolae Dan Fruntelată
(decembrie 2014)
Dacă apuci să citeşti primele două, trei pagini din cartea lui Nicolae Dan Fruntelată „Gazetăria, viaţa şi dragostea mea! (Editura Rawexcoms)„ nu mai ai nici o şansă să o laşi din mână până când o citeşti cu plăcere, nostalgie şi preocupare până la ultimul cuvânt.
Este o autobiografie a gazetarului, poetului, autorului,poetului în care locul principal îl ocupă felul în care el însuşi i-a văzut, i-a cunoscut şi i-a înţeles, i-a judecat sau i-a acceptat pur şi simplu pe ceilalţi, dintr-o lume gazetărească ce ne apare acum, cu toate relele şi foarte relele posibile, o lume dinamică, a valorilor, a prieteniilor tenace, mai ales o lume a pasiunii pentru o profesie fără pereche !
Această rememorare care a avut nevoie de o documentare importantă şi probabil de o ordine în ţinerea fişelor sau dacă nu, de o memorie prodigioasă, este făcută cu farmec şi melancolie, cu o nostalgie blândă care nu face rău şi are calitatea uriaşă de a puncta evenimente, de a explica situaţii, de a pomeni nume de oameni aşezând sub fiecare din ei un gând, o etichetă măcar.
Acum, bănuiesc că există două categorii de cititori ai acestor pagini: cei care, să zicem că nu au trăit acele vremuri şi care iau totul ca pe o poveste bine scrisă şi nostalgică ( îmi fac iluzii, nu ? ) şi categoria acelora care au trăit sau au scris în acele vremuri, şi pentru care fiecare notă, fiecare însemnare fiecare relatare înseamnă ceva. Ceea ce impresionează în această spovedanie este bunul simţ, înţelepciunea, şi evident naturaleţea. El însuşi poet valoros, Nicolae Dan Fruntelată îşi asumă toate etapele vieţii cu un simţ al discrenământului şi al valorilor etice, morale. Iată, aleg absolut la întîmplare un paragraf : „Are Tudor Gheorghe un poem tulburător: Au făcut copiii noştri dinţi/Muşcă din bunici şi din părinţi! Mă întreb dacă şi noi,când am fost tineri şi lupi am procedat la fel ? Îmi răspund cu tot sufletul că nu, noi nu i-am judecat aşa pe părinţii noştri,hărţuiţi în al doilea război mondial,cei care au trăit sfârtecarea ţării,furtul Transilvaniei străbune sub steagul pactului ticălos Ribbentropp-Molotov , furtul Basarabei străbune pe care Armata Roşie a transformat-o într-o gubernie a disperării.Ei,părinţii noştri,au adus comunismul bolşevic în România ,ei au vrut să ne urâm şi să ne ucidem elitele culturale,să învăţăm limba rusă cântând şi să ne lăsăm conduşi de comisari aduşi de crivăţ?Nu, Doamne fereşte,n-am putu să admitem această judecată,atâta timp cât am citit,am înţeles şi am suferit la gândul că ţara asta a fost pusă pe taraba imperiilor şi hăcuită cu satîrul pe care îl manevrau Stalin cel rău, Churchill cel bonom şi Roosevelt cel gingaş”.
E scris cu mână de gazetar, cu suflet şi bun simţ, cu înţelepciune. Înţelepciunea, ponderarea, bunul simţ şi respecul pentru valoare, umanitatea în ultimă instanţă, toate astea fac parte din profilul acestui scriitor dus de valurile istoriei în posturi cheie ,în care a încercat să facă bine atâtor confraţi.
Ce răzbate cel mai înduioşător din aceste pagini?Eu cred că prietenia. O valoare în care Fruntelată crede cu toate că a fost de atâtea ori trădat. El însă trece peste trădări (cu eleganţă uneori, alteori punctând fără milă, asta de la caz la caz ) şi îşi aminteşte ceva interesant, atracţios sau glumeţ presărând omenie sau acid, după situaţie. Împărţită, fireşte, în câteva capitole ( după perioada jurnalistică pe care o evocă, vezi „ Viaţa studenţească-falansterul de la Scăieni”.Zile şi nopţi în Casa Scânteii,Luceafărul de sâmbătă dimineaţa şi de nouă ani în mină, Presă şi democraţie cât încape „) şi completată de un şir de fotografii imprimate în condiţii tipografie uluitor de proaste ( cred că nu calitatea era obiectivul de atins ci mai degrabă afirmarea unor relaţii, solidarităţi chiar după moarte sau după linşaje mediatice) cartea lui N.D.Fruntelată va rămâne ca o mărturie despre o profesie care nu se exercită nici uşor, nici oricum.O carte despre importanţa valorilor morale dar şi a pasiunii, scrisă cu fler şi cu talent, iar până la urmă asta face dintr-o înşiruire de pagini, o adevărată carte.
12.Ioan Pintea şi căldura credinţei creştine
“On ne voit bien qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible pour les yeux.”
Antoine de Saint-Exupéry
Încercările succesive de-a nota cumva câte ceva despre întâlnirile mele cu Ioan Pintea au dat mereu greş. De ce ? Pe de o parte pentru că mereu mi se părea mult prea puţin, mult prea puţine idei pe care reuşeam să le adun şi să le notez. Mult prea mic unghiul de deschidere pentru câte vorbiserăm împreună dar şi pentru diversitatea de-a dreptul uluitoare din cariera acestui om.
Pe de altă parte, oameni de vază din cultura română nu au încetat să îl elogieze, să scrie despre dumnealui, să îl ridice în slăvile modestiei şi să se mândrească oricum cu prietenia lui aşa încât dificultatea scrierei mele modeste creştea văzând cu ochii.
Cu timpul se adăugau dificultăţile create ba de prietenii comune, ba de amiciţia noastră, ba din preţuirea deosebită pe care mama mea, credincioasă pioasă din parohia ortodoxă bistriţeană, i-o purta nedezminţit.
Păi cum în aceste condiţii să mai poţi purcede la scris ?Am notat cu parcimonie câteva vorbe despre una din cărţile dumnealui publicate de dumnealui, într-un jurnal. Dar aceea era o carte elogiată pe parcursul a 40 de minute de însăşi Ileana Mălăncioiu la o festivitate de lansare petrecută la Târgul de carte de la Romexpo Bucureşti, ceremonie în care toată lumea suferea de dureri de picioare ori de coloană vertebrală, fiind ea,ceremonia, foarte lungă şi participanţii fiind mai toţi de vârsta senioriei.Dar era oarecum normal: toţi cei prezenţi voiau să adauge o vorbă frumoasă la ceea ce însemna marcarea apariţiei unei cărţi speciale.”O carte de însemnări luminate din interior de căldura credinţei creştine ortodoxe şi deopotrivă de iubirea de cultură, de literatură de mari modele, publică scriitorul şi poetul Ioan Pintea a cărui existenţă literară a fost luminată ea însăşi de o mare întâlnire: aceea cu Nicolae Steinhart.Este de fapt un Jurnal care a avut deja parte de laudele şi prezentările marii critici de întâmpinare din România,devenind chiar o carte premiată şi mult recenzată. Care ar mai fi raţiunea prezentării ei în paginile acestui jurnal ?( Zaman Romania n.n.) Aş zice, exact toleranţa şi marea iubire care se degajă din aceste scrieri zilnice,marcate de lecturi şi întâlniri, pline de o credinţă profundă, fericită, doldora de înţelesuri.
Scriitorul e un om special înainte de toate,îşi împărtăşeşte gândurile, fericirile, iluminările, amintirile, extazurile sau chiar neliniştile şi aprehensiunile într-un discurs marcat de talent pur.Talentul pur al scriiturii.Să publici un jurnal în viaţă fiind, consider că este proba superemă, cere talent sinceritate şi foarte mult curaj.
Să te dezvălui cititorului nu drept cel care construieşte un personaj, o acţiune presupus imaginară, ceva care din tactica şi strategia narativă să te poată feri sau chiar proteja, ei bine iată un exerciţiu mai degrabă contemporan şi în opinia mea de-a dreptul temerar.Am fost mereu o mare iubitoare de jurnale,ele ajungeau însă la mine după „degustarea „operei şi în majoritatea cazurilor în postumitatea autorilor.Vremurile s-au schimbat şi tot mai mulţi scriitori ne racordează la intimitatea lor cea mai tainică.
Un exerciţiu de „dezvelire”, un exerciţiu dublu izvorât din vocaţia sacerdotală şi din aceea culturală. Lecturile, împrejurările vieţii, amintirile, adeseori sunt prilejuri bune pentru a picura ceva,cu talent,cu inteligenţă, într-o scriitură adeseori superbă, ceva din ceea ce autorul a reuşit deja cu propriul eu şi propria conştiinţă şi, s-ar zice că ar întinde o mână de nădejde şi celui care e descumpănit sau caută doar. Lecturi intense,zilnice,întâlniri binecuvântate şi mai ales multă iubire şi multă credinţă,aşa aş rezuma în câteva vorbe„Proximităţi şi mărturisiri
