Zilele astea ”se strânge” expoziția ”Gheorghe Tomozei-un poet suav anapoda” de la Bacău. A fost un moment potrivit de reamintire, de rememorare a unui poet și a prietenilor lui. Unul dintre acestea a fost chiar Gheorghe Apostu, marele sculptor român considerat întâiul urmaș al lui Brâncuși.

Tomozei și Apostu au avut o prietenie bazată pe prețuire reciprocă, un text de prețuire scris de poet despre sculptor publicat într-un jurnal, a fost inclus în cartea șlui ”Filigran” publicată în 1968.

 Acest text așezat la intrarea în expoziția de rememorare Tomozei( 29 aprilie 1936-31 Martie 1997), stă dovada peste timp a rostului călătoriei acestei expoziții, la Centrul George Apostu.

APOSTU

Sunt artiști care par să ajungă „până acolo până unde poate ajunge arta”, așa cum s-a spus la moartea lui Beethoven, în urma cărora se crede că nu mai sunt drumuri și tărâmuri necercetate, și că totul trebuie luat de la capăt. Prezențe de geniu care „saturează” mijloacele de expresie, care „istovesc” limba – cuvintele – de prea multe cazne, ori culorile, ori sunetele. Dar, după perioade de aparentă descumpănire, solul se refertilizează și rodește, sub soarele unor noi artiști, alte proaspete vegetații.

Și, totuși, la stingerea lui Brâncuși, am avut toate motivele să ne spunem: Cum se mai poate sculpta după el? Cine se va încumeta să se apropie de inima pietrei, încercând să cheme din ea, izbucnit în afară, sângele stelar al marilor emoții? Cine va trezi, dintre fibrele lemnului cu miez pâlpâitor al pădurii românești, plăsmuiri de legendă, idei și conture numai lui relevabile?

Nu încercăm să dăm un răspuns întrebărilor de atunci, dar putem spune că am întrezărit în arta unor sculptori tineri semne prevestind o nouă înălțare în tipare de lespede sau bronz a geniului poporului care l-a ivit pe Brâncuși și l-a încredințat nemuririi.

Deci, se poate.

Se mai poate sculpta după acest Dumnezeu cu barbă de zăpadă al ființei lucrurilor, fierbându-și ierburile prânzului în ulcele de lut și așezând, în inima Parisului, tuciul afumat pe pirostriile vetrei țărănești. În chiar orașul în care bătrânului meșter i-a fost dat să închidă pleoapele, tânărul George Apostu a dobândit un mare succes cu o expoziție de sculptură care l-a impus în fața unui public exigent și îndeobște răsfățat de artiști. Succes care ne bucură și care, în ciuda vârstei sculptorului, mă obligă pe mine să mă gândesc „cum l-am cunoscut” și să-l evoc cu admirația și cu dragostea sfioasă cu care l-aș chema în vitraiul literelor pe Anghel ori pe Țuculescu. Acum cinci ani, când ne-am întâmplat amândoi într-o casă înzăpezită, a iernii și a vacanței, i-am ascultat tăcerea densă, sadoveniană, m-a uimit simplitatea cu care se rostea – mai mult cu ochii, repet – și am înțeles cum poate, în plină vârstă a pasiunilor, să părăsească Bucureștiul pentru luni și luni de zile pentru a se întâlni „la casa lor” cu piatra și cu lemnul. O dată s-a angajat ca muncitor la o carieră de piatră, altă dată s-a prefăcut într-un fel de pădurar, și rămâne această detașare de convențiile cotidiene și întoarcere la formele durabile, eterne ale vieții și elementelor, voluptatea de nimic contracarată a artistului.

Îi privesc, în fotografii, sculpturile. Nu știu totdeauna ce gând i-a condus mâna atunci când a fulgerat lemnul cu barda, dar văd în cocoșii de fag, în ulucile cu creneluri de cetate mitică, în roțile sale de car cu lumina soarelui fixată pe spițe, în trunchiurile din care a desprins femei vaporoase ori prunci, în dorul, apropiat de suferință, de a-și spirala stâlpii fantastici parcă până sub cleștarul unui văzduh de neatins, un meșteșug candid amintindu-i pe meșterii începuturilor artei. Un astrolog, citind stelele în ceruri ascunse. Și îi mângâi „lemnele” șiroite de sudoare omenească. Și le rânduiesc în cerdacul amintirilor.

Gheorghe Tomozei, „Filigran”, 1968