Arte
Cronici și simple note despre arte vizuale, teatru, literatură,film
update
Cleopatra Lorinţiu a fost distinsă cu Diploma de Excelenţă din partea Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România.
Scriitor, realizator de televiziune şi diplomat, personalitate marcantă a artei şi culturii, Cleopatra Lorinţiu a primit distincţia „În semn de aleasă preţuire pentru contribuţia esenţială la îmbogăţirea patrimoniului cultural universal”.
30 Ianuarie 2023
Gala Uniunii autorilor și realizatorilor de film din România ,30 de ani de la înființare.
1.Imaginea care rămâne: o rememorare a fotografului francez Bernard Brumberg in revista Contact internațional,2021
https://tribuna-magazine.com/restituire-adevar-emotie-artistica/
https://tribuna-magazine.com/muzica-si-cuvant-vitralii/
https://www.salutsighet.ro/ziarul-zaman-despre-sculptura-lui-mihai-borodi/
Sculptura lui Mihai Borodi, cel pornit dintr-un Maramureş indimenticabil
Sursă articol: zamanromania.ro
Ca şi Brâncuşi, sculptoul Mihai Borodi s-a format într-o zonă subcarpatică românească, şi-a încărcat bateriile din spiritul artistic al ţăranului şi munteanului român şi a plecat în Franţa. La o distanţă de vreo suta de ani aproape.
Ca şi Brâncuşi a iubit lemnul şi piatra , marmura şi amintirile stilizate, transfigurate. Ca şi Brâncuşi, Mihai Borodi duce în lumea artelor plastice europene şi internaţionale, aerul paradoxal, proaspăt şi deopotrivă arhetipal al sculpturii româneşti. Iată ce spunea el nu demult într-un interviu pentru, aţi ghicit, Graiul Maramureşului.”Sculptura pentru artist şi sculptura pentru public, la un moment dat, se întâlnesc. În atelier sculptorul îşi propune o tematică pe care o dezvoltă; idei care-l preocupă, iar în afară de intimitatea lui, care este atelierul, el creează pentru public, participând la simpozioane, creînd opere monumentale. Aş menţiona aici expoziţii de grup în: Dijon (2005, 2007, 2008, 2009), Paris (Louvre, 2009), Shanghai (China, 2010) şi personale: Dijon (2011, 2015); simpozioane în: Germania (1997, 2001, 2003), Italia (Sardinia, 2003), Danemarca (2006), Japonia (2007), România (2008); lucrări monumentale: piatră: „Speranţa” (2007), inox: „Dialog intim” (2010) şi bustul în piatră „Abbé Pierre” (2015) toate în Saint Apollinaire, apoi machete şi proiecte ca propuneri.”
Cine idealizează viaţa unui artist în străinătate, chiar într-o ţară care pare a artelor şi a libertăţii de expresie cum e Republica Franceză, greşeşte. Viaţa e grea şi acum, aşa cum a fost şi pe vremea lui Brâncuşi, cel care se încălzea cu greu la o sobiţă în atelierul lui din Rue Odessa, la Paris.
Tenacitatea, capacitatea de a trece de greutăţile vieţii, de piedicile inerente dintr-un asemenea fel de activitate artistică sunt de observat în traseul acestui artist pe care l-am cunoscut acum aproape 40 de ani, acolol, la Sighetul Marmaţiei al cărui Cetăţean de Onoare a devenit mai apoi.
Anul care a trecut, 2016 i-a adus şi un splendid premiu internaţional :International Prize „Leonardo da Vinci”- Universal Artist, acordat de data aceasta pentru pictură, la Florenţa (Italia), înseamnă pentru artistul român o recunoaştere a bravurii sale, ca artist complet, aşa cum a remarcat criticul de artă italian Salvatore Russo la Festivitatea de premiere care a avut loc în monumentala sală a Palatului Borghese din Florenţa în 2016.Lucrarea premiată şi publicată în Revista Art International Contemporary 2016, intitulată „Apocalipsa”, face dovada unei imaginaţii artistice de excepţie.
Din acelaşi interviu acordat lui Echim Vancea, bine făcut de altfel şi plin de sinceritate artistul se întoarce cu recunoştinţă cu gândul către cei care l-au ajutat şi susţinut în formarea lui: ”Sincer vorbind, pot numi pe unchiul meu Gheorghe BORODI, primul care m-a incitat şi mi-a insuflat pasiunea pentru sculptură. Modul cum priveam lemnul i-a întărit credinţa în talentul meu. A văzut în mine pe urmaşul său în cioplitul lemnului şi, de ce nu, în arta lemnului. M-a învăţat totul despre lemn şi mi-a susţinut ambiţia de a îmi împlini visul copilăriei atât de mult dorit. Apoi nu pot uita şi aduc un „mulţam” din inimă sculptorilor din Bucureşti în ale căror ateliere mi-am format, oarecum, personalitatea artistică. Este vorba de sculptorul Alexandru Gheorghiţă, odihnească-se-n pace (!) şi doamna Geta Caragiu, soţia sa. Un mare respect îi port regretatului sculptor în inox, Constantin Lucaci, cel care mi-a predat, la propriu, lecţia inoxului.”
Artist plastic până-n măduva oaselor şi ultimul strat al conştiinţei sale, Mihai Borodi care se duce să-şi primească premiile internaţionale îmbrăcat în cojocel maramureşean, este un mare sculptor, un om reuşit deplin pe tărâmul artei sale.
De-a lungul vremii am scris de mai multe ori despre el, dar astăzi îl simt ca pe un prieten pe viaţă, graţie felului său de a fi. Simplu, deschis, altruist, artist în toate cele, român adevărat oriunde ar trăi, afirmând într-un chip splendid o identitate artistică românească.
Cleopatra Lorinţiu
3.Cristina Weiss- Metaforă și broderie .
O invitație la metaforă și culoare, în tehnici textile, colaje și broderii. Ceva ce îmi place mult.Ca dovadă, uitați ce-am scris.
”O lume paradoxală și incitantă ne sugerează lucrările Cristinei Weiss, executate cu tehnici de colaj textil, broderie. Artista crează de fapt o colecție de lucrări realizate printr-o viziune picturală, să nu uităm că ea și-a încercat puterile și în alte genuri precum pictură și sculptură. Dar în actuala etapă, prin aceste lucrări ea ne descoperă un evantai de emoții, aluzii și chiar sugestii metaforice.
Pur deliciu cromatic și armonic la prima vedere, lucrările ei în tehnici mixte sunt rodul imaginației, al umilului ac de cusut, și al combinării fâșiilor de țesătură. Ele îmbină până la urmă și fire de poveste nu numai de ață, abia ghicite, întrezărite în profiluri de bărci fantomatice, sugestii de țărmuri și plecări, sau rătăciri ale lui Hansel și Gretel prin păduri imaginare.
Privitorul se poate lăsa în voia gândurilor sale căci până la urmă lucrările ei sunt pure exerciții de gândire liberă, urzeală de inspirație.Sau poate că lucrările ei sunt o alegorie a realității, a acestei lumi de azi, făcută din frânturi, din fâșii atât de diferite, colorate viu sau sumbre, terne sau dantelate, uneori juxtapuneri de resturi, de deșeuri textile.
Iar deasupra tabloului, acel privitor care iubește frumosul, poate găsi sau închipui o poveste, un sens.
Îmi place să acord lucrărilor plasticienei israeliene de origine română, apanajul unui subtext motivațional optimist.”
4.Lumina în pictura Lianei Saxone Horodi
Care e dovada stilului profund personal al unui pictor? Atunci când vezi o pictură pe perete, și știi sigur că e semnată de acel pictor…Asta spun eu, ca simplă iubitoare de pictură, ca admiratoare a originalității înflorite din idee, a armoniei culorilor, a lucrurilor făcute cu cap și cu suflet, deopotrivă.
Aceste rânduri nu vor să se substituie unei cronici plastice, nu vor pretinde niciodată că sunt altceva decât ecoul în vorbe al impresiei pe care pictura Lianei Saxone Horodi a avut-o asupra mea.
Omul e cu totul deosebit. Originală, cu inimă mare, nu menajează pe nimeni, e o cascadă de energie… Și când se pune pe pictat… ei bine crează ceva indimenticabil. Pentru mine e cea mai frumoasă ilustrare a filtrului dragului de reperele românești și de reperele Țării Sfinte.Împreună. În fericită alăturare. Ar fi atât de multe de spus despre pictura acestei artiste fără pereche. ”Fără pereche” nu e o sintagmă mai colorată. Nu am mai întâlnit un asemenea pictor-personaj și ca să fiu sinceră am colindat multe ateliere și multe galerii, am avut și am în continuare prieteni pictori din multe țări. Critici de specialitate renumiți au reușit să traducă în vorbe esența picturii ei: timișoreanul Victor Neumann vorbea, pe drept cuvânt, despre întâlnirea Orientului cu Occidentul în opera ei, analizând comparativ picturi înfățișând vechiul București și cartierul Wadi Nisnas, veche parte a Haifei…Radu Boroianu punctează :”Liana are acest duh al împărtășirii voioase, profunde, de care oamenii au atâta nevoie în lumea noastră atât de neguroasă.Expresionismul ei sudic nu e tenebros ca cel nordic ci însorit și dătător de încredere .”
De la emoția amintirii maestrului ei Rudolf Schweitzer–Cumpăna înfățișat de ea în tabloul cu Piața Amzei, la emoția straturilor temporale din picturile făcute în Israel,mai cu seamă în Haifa în care locuiește, totul e poveste rostogolită cu har sau cum zice scriitorul Eugen Uricariu:
”În general artiștii care au făcut Alia, care au ajuns, evrei români fiind în statul Israel, au două etape în existența lor. La Liana Saxone Horodi e una singura: e un fluviu de înfățișare, de memorie și de prezent, de simboluri amestecate și până la urmă de pură bucurie a vieții.”Atașamentul ei față de România natală l-am putut simți în interviul filmat pe care mi l-a acordat pentru canaul yiu tube al ICR Tel Aviv , acel ”Portret de artist” în care se împletește biograție și înțelepciune.
”Aș spune despre doamna Liana Saxone Horodi ca ar trebui prezentată ca un model pentru cei născuți în România și trăitori pentru vreme scurtă, lungă sau definitiv în străinătate. Un model al relațiilor cu țara de origine, tradițiile și valorile sale culturale.”scrie atât de pertinent prof .univ. dr. Lavinia Betea.
Textele despre Liana Saxone Horodi sunt ele însele minunate, în sine. Ce bucurie e viața asta, oameni buni ! Pare ea să spună în formă și culoare, cu toate că nu uită suferințele din vremuri staliniste din România când tatăl ei, marele avocat Saxone fusese închis primind o pedeapsă care-i atârna amenințător deasupra capului: 16 ani de pușcărie. A fost să fie mai puțin. Iar stenica fiică, întreprinzătoare și talentată, avea să se descurce, bravă, în toate împrejurările vieții: chiar și atunci când îi era mai greu, și-a revărsat harul ei genuin asupra păpușilor și obiectelor de artizanat confecționate. Forma și culoarea au scos-o din toate impasurile. A știut să facă cu mâinile și cu bunul gust ceva care să îi bucure pe alții. Zice o vorbă veche românească :”Fă Rai cu ce ai…”Nici o inhibiție în așternutul culorii pe pânze, nici o inhibiție în felul în care scrie publicistică. O cascadă de energie. Contaminantă.
Când povestește, uiți să scrii și să întrebi. Aștepți, rostogolindu-te dintr-un subiect în altul, din amintire în prezent, din tristețe în bucurie, un râsu plânsu pe care i l-au elogiat nume celebre : Eugen Uricaru, Radu Boroianu, Alexandru Marinescu, Lavinia Betea, Radu F. Alexandru, Mihai Bujeniță, Ioana Pavelescu, mulți,mulți alții, toți au trimis noian de vorbe care de care mai meșteșugite și sincere , atunci când cu modestele noastre mijloace în ”Portret de artist” am sărbătorit-o în aceată toamnă la cei 80 de ani împliniți. L-aș cita doar pe Alexandru Marinescu fiindcă el spune ceva așa de inspirat și de potrivit pentru lumea acestei picturi:”Pictura Lianei Saxone are un echilibru al formelor și culorilor, încât să privești un tablou al ei echivalează întotdeauna cu o evadare din cotidian și o pătrundere într-o lume liberă, caldă, armonioasă.Liana are și o tehnică a luminii mereu surprinzătoare, încât subiectele sunt puse perfect în valoare, fie că este vorba de un peisaj sau de o vază cu flori.Dacă în viața de zi cu zi Liana este un Vezuviu care poate erupe oricând, ca artist este poarta către Eden!”Da, totul depinde cum cade lumina, scria un poet român, mai demult. Și la Liana Saxone Horodi, asemeni. Lumina însuflețește în galeria ei de portrete, deopotrivă un chip de doamnă aflată la vârsta senectuții și al unei celebre actrițe , lumina învăluie scena de excepție a întoarcerii de la munca câmpului și a mărăcinișurilor mediteraneene, lumina coboară pe dovlecii cărați cu cărucioara și se revarsă peste menora.Lumina bucuriei de a picta.(Cleopatra Lorințiu,Tel Aviv, 14 octombrie 2020)Ziua de 31 august 2020,Ziua Limbii Române am petrecut-o vorbind românește cu minunata pictoriță Liana Saxone Horodi si soțul ei,Mirel Horodi un inginer de referință pentru domeniul energiei electrice din Israel, originar din Pașcani, vlăstar al unei vechi familii evreiești care-și are începuturile în Horodnicenii de pe lângă Fălticeni…. .Fiica marelui avocat Saxone, se pregătește să împlinească 80 de ani :farmecul ei intact, vorba de o precizie intimidantă, spiritul viu, agilitatea observației se adaugă talentului enorm revărsat pe pânzele sale. Alături de colega mea Andreea Soare, am vizitat-o la Haifa ,în pregătirea unui mic portret,modestă formă de recunoștință pentru tot ce înseamnă ea pentru spiritul românesc, pentru această lume evreiască cu sorginte românească din Israel.
5.Vernisajul expoziţiei artistei plastice israeliene Bella Rosenbaum.
„In această seară a avut loc vernisajul expoziției pictoriței Bella Rosenbaum,o sărbătoare a culorilor !
De la prima vedere m-au cucerit pânzele Bellei Rosenbaum fiindcă erau dezinvolte, inspirau o bucurie a desenului și o ”frazare” plastică imaginativă și personală.Îți declarau instantaneu că sunt făcute din inimă, că vin dintr-un preaplin destăinuit. Expoziția care se află acum pe simeze* a fost întâi o căutare prin atelierul din casa încăpătoare a artistei, la Herzliya, nu departe de mare, într-un spațiu care respiră bucuria căutării formelor și culorilor.
Ideea însă, cea a rimei dintre starea de nostalgie de România și starea de realitate a Israelului, a urmărit-o toată viața. Din Fălticenii cei molcomi ai copilăriei, din dealurile idealizate ale preadolescenței nemțene, Bella Rosenbaum aduce în arta ei deplinătatea stării de contemplare a naturii, a peisajului generos, rotunjimea colinelor, acel clin d’oil aruncat unor căsuțe pașnice cocoțate pe versanți.
Din Israel, Bella Rosenbaum ia impetuozitatea mării, incomparabila Mare Nostrum, farmecul vegetației mediteraneene, misterioasele țărmuri cu povești de când lumea,foșnetul brizei prin rozmarin, salvii și acante ori oleandri și apăsătoarele zile de hamsim,vântul fierbinte și prăfos al zonei, sau silueta ambarcațiunilor legănând-se în rada micilor porturi.
Pictura ei are fluență, culoarea curge, ne ademenește, ne dăruiește o stare de spirit.Marchează diferența între tern și vivace, între banal și scânteietor. Haideți să ne gândim cum ne obosește și plictisește un discurs sacadat, poticnit, forțat al cuiva care nu are har dar vrea să vorbească cu orice preț – și cum, prin comparație, ne ridică, ne dă aripi un discurs fluent, neforțat,care vine din preaplin sufletesc! Așa cum este discursul plastic al pictoriței israeliene care are rădăcini românești: venită de foarte tânără în Israel, preocupată de activități care aveau mereu legătură cu studiile ei de plastică și arhitectură, Bella Rosenbaum a pictat, a desenat, s-a încercat în guașe, în acuarele, în ulei și în acrilic, de multe ori alături de cunoscuți pictori israelieni, precum, mai demult, pe când trăiau, Rachel Shavit sau Ruth Goldenberg, sau astăzi Shlomo Swartz și Eliahu Gat, ori cei din grupul de artiști de la Herzliya, cei care descind în vechea Apollonie-Arsuf să deseneze la lumina dis-de-dimineții într-o lume antică ce pare neatinsă.
”Între două țări natale”, titlu preluat dintr-o poezie( și care accentuează acel ”Double Je” pe care îl așeza sub lumină Bernard Pivot când aducea în fața noastră personalități culturale îmbogățite de dublă identitate), expoziția Bellei Rosenbaum ne îmbogățește și ne farmecă, adăugând meșteșugului artistic, o stare de spirit binefăcătoare, de celebrare a vieții.
Cleopatra Lorințiu
23 septembrie 2019, Tel Aviv
( Mai jos, un Portret de artist dedicat artistei israeliene, interviu și comentarii de Cleopatra Lorințiu oentru Icr Tel Aviv, 2020)
6Arie Lamdanhttps://www.youtube.com/watch?v=wTMW7utA5Qc
Bun venit în lumea lui Arie Lamdan! lCălătoria aceasta este deopotrivă surprinzătoare, fermecătoare, uneori amuzantă, alteori vag melancolică și nostalgică. Artistul israelian se leagă de memoria noastră afectivă prin filiera apropierii și prieteniei cu Baruch Elron, israelianul cu rădăcini românești devenit un simbol. Arie Lamdan este pictor, acuarelist de ha, desenul de mare profesionist se îmbină întotdeauna cu simbolul, cu mitul,cu sugestia istorică ori livrescă,cu trimiterea la realitățile trecutului apropiat ori chiar ale prezentului.
Ne-a primit cu bucurie și zâmbet în această vară neobișnuită în casa și atelierul lui,în grădina lui plină de instalații și alcătuiri moderne,în pinacoteca lui tainică, lânga presa de gravură și litografie, lângă șevaletul său de artist complet și complex. Ne-a primit într-o clipă de confesiune care s-a transformat într-un moment de grație. Iar colega mea Andreea Soare, a filmat și a editat cu pasiune, căldură și devotament , ca totdeauna !
https://www.facebook.com/icr.telaviv/photos/a.1507418362890387/2430362187262662/?type=3&theater
7.Magicele interferențe din lumea desenelor și schițelor lui
Baruch Elron
Lumea culturală a celei de a două jumătăți a secolului XX a fost fascinată de un curent cultural preluat din pictură, cuceritor, ulterior în proză, ba chiar în film: realismul magic. Cu multiplele lui fațete și nuanțe, realismul magic ( teoretizat de Franz Roh și făcut celebru și nemuritor de Borges, Marquez ori Alejo Carpentier ) a fost un adevărat échappatoire pentru artiștii din toată lumea, dar mai cu seamă pentru cei din culturile oprimate de politici. Căci el nu făcea casă bună cu autoritarismul, cu dictaturile de toate felurile. Ca orice tendință ”dăunătoare” îngrăditorilor de libertate , a fost calea aleasă de mulți artiști de valoare .
Generații succesive s-au cristalizat (și în România) prin lumile literare ale scriitorilor citați mai sus și ale multor altora, că gândesc mai ales la influența uriașă a lui Julio Cortazar, iar plasticienilor de-a fost la îndemână să zboare pe acest covor fermecat, postexpresionist.
Îmi amintesc Bucureștiul anilor 80 în care pictorul Semproniu Iclozan, plecat ulterior în SUA, strălucit reprezentant al acestui curent( dominat de umbra lui Salvador Dali),”frisona” la sugestiile oferite plastic de pânzele populate de himere, magie și metafore.
Chiar evocând personalitatea lui Semproniu Iclozan care a marcat într-un fel tinerețile noastre culturale, ajung la subiectul principal al acestui text: Schițele și desenele lui Baruch Elron.
Personal, sunt fascinată de desen, schiță, crochiu, fie că e vorba despre o prefigurare a unei picturi ori sculpturi, ori că e vorba despre o lucrare care rezistă în sine. Tocmai de aceea partea de desen ( în cărbune, peniță, creion ori tuș) din ansamblul operei lui Baruch Elron îmi este cea mai aproape de suflet și, de ce nu, de preferința mea artistică.
Dar cine a fost acest prețuit plastician israelian ?
Mergând pe drumul autobiografiei sale, iată că îl regăsim între studenții la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, în anii cei grei de după perioada stalinistă, pe când cultura noastră se zbătea să reziste, încă dominată de comisarii sovietici.
Institutul a fost însă mereu o excepțională școală formatoare, meseria, tehnica deprinse acolo fiind fără cusur: aceasta este baza evoluției artistice viitoare.Artiști care mai sunt astăzi în viață, colegi de generație ori din generațiile imediat următoare și-l amintesc pe Barbu Teodorescu drept un artist care trudea din greu, pasionat, tenace, complet înrobit desenului și mai apoi picturii) căci a avut parte de învățători mitici: Ciucurencu, Molnar, Vasile Kazar, Corneliu Baba…)
Lucrările sale țipau de talent, motiv pentru care erau trimise la expoziții internaționale precum la Sao Paolo, Dresda sau Moscova. Azi, călătoria unor lucrări și participările internaționale ne par ceva firesc. Dar să ne imaginăm ce însemna pentru anii șaizeci acest lucru, când selectarea și ”promovarea” unui artist era ceva extraordinar așa cum și stagiile sale făcute la Bruxelles ori Paris. În 1963( perioadă în care mulți evrei originari din România au făcut Aliya), alături de tânăra sa soție Lidia, s-a stabiliti în Israel devenind din acel moment Baruch Elron(1934-2006).
Drumul artistic a fost unul dificil, pasionant și fără odihnă…dar marcat de succese, de recunoașteri naționale și internaționale de mare valoare. Există biografii, albume care îl prezintă pe de-a-ntregul, însă prilejul acestor cuvinte ale mele este prezența pe simezele IcrTel Aviv a unei selecții de desene, schițe, crochiuri pe care am avut privilegiul de-a le vedea înainte de a fi o expoziție, chiar în casa-atelier a artistului, grație remarcabilei sale doamne, avocata Lidia Elron, cea care a continuat expunerea lucrărilor, participările internaționale ale acestora, publicarea lor în albume structurate de Adrian Grauenfels, fondatorul Editurii Saga din Israel, care îsi așază semnătura și pe cel mai recent album publicat de dumnealui : Baruch Elron:Desene și schițe.Lumea magică din lucrările sale a fost fin analizată în cărți scrise de Miriam Or, în The Magical World of Baruch Elron”Israel, 2004, ori de Héctor Martínez Sanz, Niram Art Editorial (Spania, 2012).
Fără îndoială expunerea desenelor și schițelor sale, acest acces uimitor în laboratorul său de creație ( posibil grație generozității soției sale) va da teren fertil de analiză și disecare a ideilor : obsesia păsării, a zborului, a craniului și a claustrofobiei ori poate a limitărilor omenești, motivele recurente ale deplasării pe ciudate biciclete premonitorii într-un fel, anticipative,magia, misterul, fantasmagoria, somația biologicului, a melcului, a formelor preistorice dar și întoarcerea la mit, la legendele biblice, la partea de ezoterism și la spiritul Cabalei care planează asupra unor teme recurente.Exegeza operei lui Baruch Elron – deopotrivă cea destăinuită prin desen și cea populată de culori, mari ansambluri picturale, serii mirobolante care sunt chemate spre expunere în mari expoziții ale lumii, e un drum al criticii care abia începe. Ne mulțumim să fim încântați de faptul că suntem printre primii care pot vedea această expoziție interesantă, care deschide perspective exegetice și îndeamnă la plonjarea în gânduri, aducând omagiu acestui important artist.Cleopatra Lorințiu
Tel Aviv,27 octombrie 2019
8.Surprinzătoarea călătorie fotografică a doamnei Ruth Oren
9.Vladi Alon- fotograf israelian. Expoziția Pareidolia
EMOȚIE ȘI ÎNCHIPUIRE. FOTOGRAFIILE LUI VLADI ALON DIN EXPOZIȚIA ”PAREIDOLIA”*
Emoție și închipuire . Fotografiile lui Vladi Alon din expoziția ”Pareidolia”*
Într-o lume a vizualului din ce în ce mai complexă, adeseori surprinzătoare ori chiar șocantă, drumul fotografiei artistice pare din ce în ce mai anevoios. Când tehnica digitalului este atât de performantă încât dă iluzia oricărui posesor de aparat digital sau de telefon mobil că, gata, poate apăsa pe o tastă și devine fotograf, merită să ne punem întrebarea ce diferențiază arta fotografică de hobby-ul fericit al fotografiei?
O sută și mai bine de ani, marii fotografi erau recognoscibili prin tematică, cadrare, prin abordările personale care ni i-au lăsat în memoria culturii noastre generale: Robert Doisneau cu ale sale scene pariziene de după război, Robert Kappa (adeptul apropierii maxime de subiect :„Dacă nu-ți sunt suficient de bune pozele, înseamnă că nu ai fost suficient de aproape”), Henri Cartier-Bresson supranumit și ”Ochiul secolului ”, cel care a acoperit marile evenimente, de la eliberarea lagărelor de concentrare de la Dachau, la imaginea lui Gandhi chiar înainte de asasinarea acestuia, contemporanul nostru Yann Arthus-Bertrand care e strigătul de ajutor al planetei și suspinul frumuseții acesteia, (vezi La Terre vue du ciel)David Hamilton sau de curând descoperita, ignorata la vremea ei, Vivian Maier.
Istoria românească rămâne imortalizată de Carol Pop de Szathmari dar și de pasionatul Samuilă Mârza, un reper în reconstituirea mulțimilor impresionante ale Marii Uniri.Nu continuăm această călătorie în amintirea lumii maeștrilor, călătorie care ar putea fi subiectul unui tom cu zeci de mii de pagini, căci lansarea acestor gânduri vine exact din necesitatea de a caracteriza originalitatea unui fotograf și a expoziției lui din această vară fierbinte și grea.Ce poate căuta azi un fotograf ? Ce ne propune el și cum nu se descurajează într-o lume a supraabundenței de imagini?Fotograful este un israelian născut în România, plecat din Bucureștiul lui de licean la ”Spiru Haret”, care expune azi sub numele de Vladi Alon și propune o temă pe cât de interesantă pe atât de ascunsă în mintea fiecăruia dintre noi.Să vezi chipuri de oameni, paseri ori animale, să închipui realitate și sens în ceea ce este întâmplare,aleatoriu pur în formele din jur : copaci, țesături,garduri, rugini,moloz, putregaiuri, nori sau vopsele este, să recunoaștem, fascinant.
Nu degeaba scrie despre el astfel Katerina Koina, de la Departamentului de Teoria și Istoria Artei, Școala de Arte Plastice din Atena „Fotografia lui Vladi Alon dezvăluie o lume secretă, o lume a formelor ascunse care se trag din pete, resturi ruginite, trunchiuri de copaci, ziduri de ipsos, resturi de afișe rupte și texturi din lemn. Formele lor, familiare sau imaginare, sunt salvate în obiecte simple din viața de zi cu zi, cum ar fi cele pe care le-am observat când eram copii, când descoperim sau ne creăm propriile lumi particulare. Figuri feminine, figuri care arată ca opere de artă, puncte pe care trebuie să le unești pentru a recrea imaginile, constituie mitologia personală a artistului și intervenția lui în realitate. Spectatorul are parte de o dublă provocare: să dea viață gândurilor pe care vârsta adultă le dă la o parte și să redescopere jocul lumilor fantastice și al ființelor imaginare.”
Cer iertare pentru citatul lung dar este atât de potrivit pentru descrierea lumii fotografiei lui Vladi Alon: e o lume descoperită de el? Închipuită? E o lume la granița dintre real și imaginar, a căutării cu orice chip a înțelesurilor ascunse?Expoziția se cheamă ”Pareidolia”, de un termen folosit mai rar .
Pareidoliaînseamnă tendința de a interpreta un stimul vag ca fiind ceva cunoscut de cel care observă, cum ar fi formele ce apar în nori, fețele ce par a apărea în obiecte neînsuflețite sau modele abstracte.Termenul vine din greacă,și a fost introdus prin lumea culturală germană chiar prin 1866 de Karl Ludwig Kahlbaum în cartea lui “On Delusion of the Senses”.Cert e că științific, medical ori fotografic, haideți să recunoaștem, toți observăm o pată de cerneală sau de vin care ne evocă o formă comună,ne duce cu gândul la ceva, sau un nor pe cer,urmărit melancolic în copilărie și care părea o corabie fantastică..Rămâne în memoria tuturor acea fotografie captată de sonda Viking pe suprafața Planetei Roșii, denumită în toată lumea The ”Face of Mars”imagine de-a dreptul halucinantă a unui ”chip” și care a înflăcărat imaginațiile la nivel planetar.
Pe această stradă intră fotograful Vladi Alon în expoziția lui de la reprezentanța Icr Tel Aviv ( curatori ai expoziției Maria Minerva Roșca și Andreea Shemesh ) moment care completează o carieră interesantă, ce include participarea la expoziții individuale și de grup, organizate și găzduite de importante instituții de cultură din Israel, precum Teatrul Habima (2017), Teatrul din Ierusalim (2003 și 2005), Muzeul din Yaffo (2006), Galeria Municipală din Herzlya (2019)ș.a.
Poet în felul lui, Vladi Alon ne-a marcat memoria prin umbrele de pe zidurile Ierusalimului, împietrirea hieratică a unui pește ciudat, prin formele fantastice ale unor animale marine sau fruza de cactus ce pare un chip de femeie îndurerată. Nimic nu e numai ce e, orice poate fi și altceva și un amestec subtil între ce e și ce se conturează în lumea noastră este trambulina spre arta lui fotografică.
Crezurile sale artistice se regăsesc în câteva citate faimoase din Antoine de Saint Exupery( „cu adevărat nu poți vedea decât cu inima… esenţialul este invizibil pentru ochi” și Anais Nin – „nu vedem lucrurile așa cum sunt ele, ci așa cum suntem noi”.https://leviathan.ro/emotie-si-inchipuire-fotografiile-lui-vladi-alon-din-expozitia-pareidolia-articol-de-cleopatra-lorintiu/
Atât. Fotografia se cere văzută, nu explicată.
1.Pictură cu abur şi nuanţe de Orient (martie 2015).
O lume proprie, cu semne şi semnale, cu o armonie cromatică îmbătătoare şi o potrivre de ritm interior care duce cu gândul la poezie, crează pictorul Ammar Alnahas, trăitor, iată, pe meleaguri româneşti şi care ştie să arunce priviri pline de complexitate picturală către Orient.Marele Orient, fascinantul Orient către care se duceau cărturarul-domnitor Dimitrie Cantemir şi Stolnicul Cantacuzino şi din care ne-au venit idei, semnale, cunoaştere şi inspiraţie şi nouă, pe parcursul secolelor.Acest pictor de o modernitate reconfortantă, are o amprentă inconfundabilă, ceea ce îl consacră deja ca artist adevărat. Expoziţie după expoziţie, pe simeze mai ştiute sau total necunoscute, pe la facultăţi, primării şi hoteluri, pictorul scoate din jobenul său neobişnuit, pictură după pictură, serii diferite de lucrări având capacitatea aceea, aş zice eu excepţională, a artiştilor care pot să fie şi respectaţi de critici dar şi iubiţi de public.
„Mozaic din Mesopotamia” este cea mai recentă expoziţie a sa, deschisă în mod original la Pucioasa, iar astăzi când lumea mare a devenit mică, orice loc este pe rând centrul lumii. Centrul lumii s-a mutat pentru o vreme la Pucioasa pentru că tablourile de acolo ( în sfîrşit, spaţiu pe simeze după voinţă , adică mult) sunt o lume, o lume cu aluzii (semne şi noduri cum ar fi scris Nichita Stănescu), cu simbolistică şi culoare. Sunt contururi de oraşe care te duc cu gândul la fascinaţia pe care o avea Lawrence Durell pentru lumea arabă, peşti primordiali şi peşti biblici, un măgăruş de-o tandreţe uluitoare şi culori din orient.Mai zilele trecute plângeam cu lacrimi adevărate distrugerile făcute de nişte descreieraţi (autointitulaţi cu neruşinare crasă „stat islamic”, cea mai mare ameninţare pentru islam, de o mie şi ceva de ani) în lumea asirocaldeană şi mesopotamiană, dărâmarea unor cetăţi precum Hatra, din regiunea Ninawa, actualmente pe teritoriul irakian şi construită prin secolele II,III î.e.n. de Imperiul Seleucid, capitala probabilului întâi regat arab.
Transportat pe teritoriul european, pictorul acesta aduce cu el sincronicitatea lumilor în care se presară mult amintire. Cocoşul şi peştele, floarea şi silueta întresimţită sunt compuse cu atâta nuanţare aşa încît ansamblul îţi dezvăluie suflet, nostalgie. Culoarea dă optimism, încredere, chef de viaţă. Simbolurile dau îngândurare. Subtextul te duce cu gândul la spaţiile largi şi atemporale.Sunt şi feţe omeneşti, superb stilizate, (Femei de la Eufrat) în decorul aceloraşi omniprezenţi peştişori, mesajul e probabil codificat iar cheia o are pictorul nostru. Culmea e însă, că se vor potrivi toate, dar toate cheile privitorului care-şi poate spune povestea pe care el însuşi, în funcţie de informaţie, gust artistic şi apartenanţă la o lume culturală, o poate imagina. Modern în sensul de „la modă” (pentru că expoziţia sa este din fericire atemporală), îl găsesc pe pictor mai cu seamă în subiectele „ siluete de femei”,; el are o aplecare către exprimarea feminităţii într-un fel, aş zice, gingaş. Modelele lui făcă chip ţin între palme păsări, cântă la acordeon sau la nai sau la vioară, se odihnesc pe o bancă şi aşteaptă.
Sigur că-i gustăm pe artişti în funcţie şi de propriul nostru gust artistic, de propriile sensibilităţi şi repere culturale şi s-ar putea ca eu să rezonez perfect cu sunetele gândurilor sale.Într-o lume îngrijorată şi neatentă, când recepţionăm în general semnale negative care ne vin de peste tot, într-o lume a distrugerii sau a neatenţiei, al negrijii şi egoismului, iată că acest pictor, cu vreo nouă dacă socotesc eu bine, expoziţii personale în România şi cu zeci de participări la expoziţii colective, este o miraculoasă expresie a globalizării bune, a osmozei culturale, a comunicării dincolo de frontiere, a apetenţei pentru estetică şi bun gust. Eu personal pariez pe acest destin artistic, simt că există o pepită superbă, şi că prezenţa sa în spaţiul românesc este o şansă şi pentru noi. Cleopatra Lorinţiu
2.Un interviu cu Unda Pop.Se împlinesc 10 ani de când Departamentul Modă din cadrul Facultății de Design UNARTE – București a suferit un radical proces de restructurare.
3.Gavrilaş, sculptorul şi memoria locului
4.Sculptura lui Mihai Borodi la vremea toamnei
Ca şi Brâncuşi, sculptorul Mihai Borodi s-a format într-o zonă subcarpatică românească, şi-a încărcat bateriile din spiritul artistic al ţăranului şi munteanului român şi a plecat în Franţa. La o distanţă de-vreo suta de ani aproape.Ca şi Brâncuşi a iubit lemnul şi piatra , marmura şi amintirile stilizate, transfigurate. Ca şi Brâncuşi, Mihai Borodi duce în lumea artelor plastice europene şi internaţionale, aerul paradoxal, proaspăt şi deopotrivă arhetipal al sculpturii româneşti. Iată ce spunea el nu demult într-un interviu pentru, aţi ghicit, Graiul Maramureşului.”Sculptura pentru artist şi sculptura pentru public, la un moment dat, se întâlnesc. În atelier sculptorul îşi propune o tematică pe care o dezvoltă; idei care-l preocupă, iar în afară de intimitatea lui, care este atelierul, el creează pentru public, participând la simpozioane, creînd opere monumentale. Aş menţiona aici expoziţii de grup în: Dijon (2005, 2007, 2008, 2009), Paris (Louvre, 2009), Shanghai (China, 2010) şi personale: Dijon (2011, 2015); simpozioane în: Germania (1997, 2001, 2003), Italia (Sardinia, 2003), Danemarca (2006), Japonia (2007), România (2008); lucrări monumentale: piatră: „Speranţa” (2007), inox: „Dialog intim” (2010) şi bustul în piatră „Abbé Pierre” (2015) toate în Saint Apollinaire, apoi machete şi proiecte ca propuneri.”
Cine idealizează viaţa unui artist în străinătate, chiar într-o ţară care pare a artelor şi a libertăţii de expresie cum e Republica Franceză, greşeşte. Viaţa e grea şi acum, aşa cum a fost şi pe vremea lui Brâncuşi, cel care se încălzea cu greu la o sobiţă în atelierul lui din Rue Odessa, la Paris.
Tenacitatea, capacitatea de a trece de greutăţile vieţii, de piedicile inerente dintr-un asemenea fel de activitate artistică sunt de observat în traseul acestui artist pe care l-am cunoscut acum aproape 40 de ani, acolol, la Sighetul Marmaţiei al cărui Cetăţean de Onoare a devenit mai apoi.
Anul care a trecut, 2016 i-a adus şi un splendid premiu internaţional :International Prize „Leonardo da Vinci”- Universal Artist, acordat de data aceasta pentru pictură, la Florenţa (Italia), înseamnă pentru artistul român o recunoaştere a bravurii sale, ca artist complet, aşa cum a remarcat criticul de artă italian Salvatore Russo la Festivitatea de premiere care a avut loc în monumentala sală a Palatului Borghese din Florenţa în 2016.Lucrarea premiată şi publicată în Revista Art International Contemporary 2016, intitulată „Apocalipsa”, face dovada unei imaginaţii artistice de excepţie.Din acelaşi interviu acordat lui Echim Vancea, bine făcut de altfel şi plin de sinceritate artistul se întoarce cu recunoştinţă cu gândul către cei care l-au ajutat şi susţinut în formarea lui: ”Sincer vorbind, pot numi pe unchiul meu Gheorghe BORODI, primul care m-a incitat şi mi-a insuflat pasiunea pentru sculptură. Modul cum priveam lemnul i-a întărit credinţa în talentul meu. A văzut în mine pe urmaşul său în cioplitul lemnului şi, de ce nu, în arta lemnului. M-a învăţat totul despre lemn şi mi-a susţinut ambiţia de a îmi împlini visul copilăriei atât de mult dorit. Apoi nu pot uita şi aduc un „mulţam” din inimă sculptorilor din Bucureşti în ale căror ateliere mi-am format, oarecum, personalitatea artistică. Este vorba de sculptorul Alexandru Gheorghiţă, odihnească-se-n pace (!) şi doamna Geta Caragiu, soţia sa. Un mare respect îi port regretatului sculptor în inox, Constantin Lucaci, cel care mi-a predat, la propriu, lecţia inoxului.”
Artist plastic până-n măduva oaselor şi ultimul strat al conştiinţei sale, Mihai Borodi care se duce să-şi primească premiile internaţionale îmbrăcat în cojocel maramureşean, este un mare sculptor, un om reuşit deplin pe tărâmul artei sale.
De-a lungul vremii am scris de mai multe ori despre el, dar astăzi îl simt ca pe un prieten pe viaţă, graţie felului său de a fi. Simplu, deschis, altruist, artist în toate cele, român adevărat oriunde ar trăi , afirmând într-un chip splendid o identitate artistică românească.
5.Marcel Lupşe:Ierburi şi chipuri de leac
Pentru public, pentru cel ce priveşte o expoziţie de artă plastică, pentru iubitorul de pictură, primul semn al valorii artei expuse este probabil, chiar dacă nu recunoaştem acest lucru, recognoscibilitatea artistului. Vizibilă în temă, manieră, coloristică, tehnică sau în mai ştiu eu ce.
Din acest punct de vedere Marcel Lupşe este pe culme : îl recunoşti dintr-o mare de lucrări. E asta puţin lucru? Cred că nu. Născut la Dej în 1954,Membru al Uniunii Artistilor Plastici1976-1979 Absolvent al Institutului de Arte Plastice, Cluj-Napoca, sectia Pictura, clasa prof. Vasile Crisan, Cluj-Napoca,Marcel Lupşe este un pictor cu trecut, cu experienţe şi participări prin străinătăţuri, cu succes şi critică de specialitate din plin,încununat de premii şi elogii.Transilvania sa natală e ca un cocon mirculos din care iese inspiraţia şi se cuibăreşte în lucrărlie sale „Un mare artist se construieşte pe el în adâncul lui, se umple de simţire şi apoi, prin lucrările sale, transmite arta celorlalţi”declara pictorul care vorbeşte inspirat, calm şi cumpănindu-şi bine vorba. Expoziţia sa cea mai recentă este bogată şi are câteva constate tematice care-i conferă un fel de coerenţă a recapitulării.Aşadar , să recapitulăm. O serie amplă de autoportrete, diferite priviri aruncate către sine însuşi, introspecţie, reflectare de stare prin sublimarea propriei fizionomii. Apoi, vine rândul tematicii herbale căci ,precum un Dioscorides de Dej, Marcel Lupşe şi-a clasicizat deja ierbile, de frumuseţe şi de leac.
Recentul vernisaj (Evenimentul a avut loc în spaţiul Galeriei de Artă Contemporană a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsău şi au fost prezenţi alături de poetul Ion Mureşan, colecţionarul Georg Lecca, criticul de artă Oliv Mircea, preşedintele Consiliului Judeţean, Emil Radu Moldovan, primarul Ovidiu Teodor Creţu, subprefectul Ovidiu Frenţ, directorul Centrului Judeţean pentru Cultură, Gavril Ţărmure, şi directorul Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, Alexandru Gavrilaş, gazda!) a fost un eveniment de rezonanţă pentru urbe. De densitate majoră ,pentru pictor dar şi pentru pictura transilvană, românească,modernă, cum vreţi a spune.Aş relua o frază rostită de poetul Ion Mureşan, care sintetizează frumos tentaţia autoportretului :”Nu aş putea spune ce intervale de timp, ce vârste (interioare?) măsoară autoportretele lui Marcel Lupşe, nici dacă punctează momentele de apogeu sau de crize. Sigur e că prin autoportret bate orologiul şi se vede timpul”.
Da , Marcel Lupşe nu vrea să ne surprindă căci a făcut-o acum mai bine de douăzeci de ani, nu vrea să ne şocheze şi nici să ne îndurereze în vreun fel…Sau, poate da? Căci din pânzele sale, ceea ce se degajă este mai cu seamă melanholia timpului care fuge, iremediabil şi netrebnic. Asta e. E rolul artiştilor să ne pună pe gânduri şi apoi să ne abandoneze în sala de muzeu, între culori, pereţi şi neoane, ca să ne amintim poate,de noi.***
http://aarc.ro/articol/vacanta-cea-mare-secventa-prolog
Dimineaţa artelor
Sub acest titlu, rubrica prezenta evenimente artistice, tineri artişti şi memorabile momente de cultură . Articole publicate între anii 1983-1986 în Suplimentul de cultura Slast (vezi pagina Slast) și in Noul Cinema
Ca o flacără : Irina Petrescu
(publicat în 19 ianuarie 1986 )
http://aarc.ro/en/articol/despre-doua-personaje-feminine-dar-nu-numai
Emoție filigranată 
Ascult o nocturnă de Chopin într-o versiune pentru violoncel semnată de George Iarosevici. Cântă Ioana Ostafi. Vraja aceasta romantică, un văl răcoros pe memoria zilelor de la Zelazova Wola, înţelepciune tristă? Bucurie tăgăduită? Iluzie? Vis? Miniatura instrumentală e aidoma bijuteriei filigranate. Truda îndelungă, minuţioasă , se-ntruchipează până la urmă în linii subţiri. Discul ce cuprinde lucrări pentru harpă şi violoncel, semnat de Carmen Lupan şi Ioana Ostafiatrage atenţia mai ales prin sobrietatea abordării, prin acurateţea redării unor piese,limpezimea unei arii de Pergolesi,un Adagio de Bach, fragment din Toccata în do major pentru orgă în transcripţie pentru violoncel şi harpă ,cele Şase dansuri germane de Beethoven,Allegro appassionato de Saint Saens, maestru incontestabil al muzicii intrumentale de mici dimensiuni. Când am văzut zilele trecute discul cu miniaturi instrumentale într-o vitrină, coperta lucioasă, poza puţin desuetă,puţin naivă a celor două interprete fotografiate …pe treptele ateneului ,să recunoaştem, nu e chiar cea mai roginală copertă cu putunţă şi nici cel mai atracâios tip de fotografie, interpretale noastre meritau sincer altceva…) mi-a reventi în minte o seară de concert la ateneu, acum câţiva ani ,când compozitorul Dinu petrescu,consilierul muzical al Filarmonicii George Enescu ştiindu-mi interesul pentru ceea ce făcea obiectul rubricii mele Mica antologie a artei tinere mi-a spus: „ Uită-te te rog cu atenţie la fata aceea de la violoncel. Cea de la al treilea pupitru. Compar-o puţin cu ceilalţi…” Despre Ioana Ostafi era vorba. Ea atrăgea atenţia evident în corpul patridei de violoncel deşi o lege intzerioară a orchestrei zice că instrumentistul trebuie să fie uniform, să nu iasă în evidenţă, subsumat ideii de ansamblu , să strălucească numai în solo-uri. Iana ostafi trăia, transpusă, pătimaşă aproape.În fiinţâa ei se decanta toată emoţia muzicii pe care o interpreta. Lucru care, la un moment dat, îmi amintesc, chiar i se reproşa, prin felurite cronici. Am văzut-o mai apoi în solo-uri de neuitat la Seratele duminicale tv alcătuite cu acea generozitate rară întru muzică de care era capabil Iosif Sava. Acum am luat discul, recunosc, cu emoţie. Un disc nu e puţin lucru. E un semn de neuitare,o probă de memorie. Un examen, la urma urmelor. Concertul e altceva. Atmosfera electrizată, fâşâitul dulce al programelor de sală, vişiniul şi auriul sălii, acordul zumzăitor induce un fel de tulburare de pregătire în suflet, sala care se potoleşte încetişor,luminile care se sting treptat, vibraţia,tensiunea, aura, până la urmă… Discul nu te ajută cu nimic. Ca o dovadă uscată, ca un lujer dintr-un ierbar tulburător, mărturie puţin crudă a ceea ce a fost calitatea unei interpretări, tehnicitatea, asimilarea până la perfecţiune a fiecărui detaliu, a fiecărei flageolete, sincronizarea fiecărui atac. Puţin crud, nu? Puţin straniu. O stare de graţie declanşată cu ajutorul unui aparat.Şi totuşi… O interpetare cu adevărat frumoasă,supravegheată, atentă, a reuşit violoncelista Ioana Ostafiabsolventă în 1979 a Conservatorului Ciprian Porumbescu,membră a partidei de violoncel a Orchestrei Filamonicii George Enescu.Frazări frumoase, o disciplină excelent asimilată a nuanţelor dinSiciliana de Fauré ori Beau soir de Debussy,un strop pătimaş,tocami atât cât trebuie în Andaluza de Granados, perfect echilibrată în Allegro appassionato de Saint Sans,de-o gravitate profund tulburătoare,o graţie noptatecă a tonului,răscolind emoţii adânci în cotloane ale sufletului parcă pecetluite pentru totdeauna, în Chopin.” Slast,1985
Octavia Țarălungă – ilustratoare de carte pentru copii. Desenatoare,acuarelistă, pictoriță plină de talent ,Octavia Țarălungă are un parcurs artistic marcat de ilustrarea a zeci și zeci de cărți.Expozițiile ei au fost elogiate nu numai de critica de artă cât și de scriitori dascăli, copii. Ilustrațiile ei au bucurat și însuflețit generații după generații de copii vreme de mai bine de 40 de ani. Iat-o în interviu la Punct de întâlnire, 1996 ,TVR
Cronici din anul 1986
Tricy Abramovici- o stea.
http://amintiridinteatrulromanesc.blogspot.ro/2014/11/tricy-abramovici.html
Ea poate să joace orice. Comedie suculentă, divertisment,dramă psihologică,melodramă lăcrămoasă,tragedie uscată. Orice. Poate să cânte, să danseze şi să anuime orice sală somnolentă. Poate să provoace o mulţime de stări, de la râs la plans, de la înduioşare la melancolie ,de la deprimare la extraz. În crinoline smmptuoase,în rochii de seară gracile, în frac şi-n fustă creaţă, în redingote care-i vin ca turnate, că de, e o miss şi încă dintre cele mai celebre. Cu o putere de muncă senzaţională.Rar actriţă cu atâta disponibilitate scenică şi cu atâta dăruire. Perfect bilingvă. Aceeaşi,în faţa unei săli arhipline şi-n faţa unei săli aproape goale. Adică respectând cu sfinţenie, măria sa, spectatorul. Fermecătoare.Dăruită artei pe care o slujeşte.Am urmărit-o mai zilele trecute în divertismentul muzical « Între caftan şi smoking » de Bebe Bercovici şi Rudy Rosenfeld a Teatrului evreiesc de stat.Un spectacol colaj din cuplete,dansuri,cântece checiuri şi mai ales eşantioane de înţelepciune, aforisme, spuneri de toate felurile care-l pun pe spectator pe gânduri,îndemnându-l să filozofeze un pic ,în drum spre casă… Atât de stăpână pe ea în nu ştiu câte ipostaze : dansatoarea plină de nerv, sublima care declanşează emoţie, gingaşa care te tulbură,înduioşătoarea,malefica,incitanta,amuzanta Tricy Abramovici.O adevărată stea. Tânără, tonică, plină de idei , de imaginaţie, inspriată coregrafă, cântăreaţă.Apariţia ei e o adevărată bucurie.extras din 1986
*Contemp
„Contemp” cu Adina Cezar şi Sergiu Anghel În casa Adinei Cezar totul este parcă un început de spectacol. Cel mai banal obiect poate provoca un gând. Parchetul sălii de repetiţii. Senzaţia de sărbătoare a dansului.Orice lucru pare un fir găsit care te incită, te-ndeamnă să gândeşti mai departee, să visezi… Adina însăşi este o artistă care tot timpul se frământă,caută şi până la urmă găseşte. Găseşte,aplică şi după succes sau triumf, cum vreţi să-i spuneţi, se apucă, bineînţeles, cu naturaleţe desăvârşită de altceva. Am scris cu foarte multă dragoste şi cu entuziasm necenzurat despre gupul de dans Contemp .In iarna aceasta l-am văzut la Sala Mică a Palatului într-un rafinat spectacol,interesant alcătuit din punct de vedere plastic şi muzical. Aşadar Adina Cezar,Sergiu Anghel,Ortansa Niculescu,Liliana Tudor şi specialul muzician care este proaspătul absolvent de Conservator, Ovidiu Bădilă.Iubesc cu tot sufletul acest gruă pentru neoboseala lui,pentru prospeţimea lui firească,pentru puterea de-a nu se repeta, de-a nu se autopastişa. Adina Cezar este chiar întruchiparea ideii de nelinişte artistică-o coregrafă excepţională, o balerină talentată, o profesoară de dans cu mari calitpţi pedagogice,teoreticiană străluciă şi recent actriţă de film excelentă pe partituri de compoziţie importante în crearea unei atmosfere. Despre Sergiu Anghel mi-e greu să vorbesc. El este o moară de gânduri. Acumulează idei, sugestii care vin din toate zonele artei cu un firesc graţios care farmecă. Ca să vorbesc despre el, mi-ar trebui o tolbă de adjective.ca să descriu cum gândeşte el dansul, limbajul lui, uneori paradoxal nu mi-ar ajunge o tolbă din metaforele lui Fănuş Neagu ! Ceea ce cred că trebuie însă neapărat , spus despre Sergiu Anghel este însă ceva despre interesul proaspăt pe care şi-l păstrează pentru Artă, spontaneitatea lui de-a dreptul şocantă, cum o ironie surprinzătoare, dulce-acrişoară , ca un foarte dorit soare cu dinţi…. (9 februarie 1986 )
Vacanța cea mare − Secvența prolog.Andrei Blaier.
E aici un accent subtil și delicat pus de scenaristul−regizor Andrei Blaier pe o problemă de viață, un accent care vine din unghiul sociologiei familiei. E vorba nu doar de bătrânețe care, precum orice vârstă, contează cum e trăită. Mai e vorba și de distanțarea dintre părinte și copil. Timpul a trecut, fiecare are problemele lui și iată, între ei s-a și instalat vidul. Intervine și ceva din „pana” cuplului conjugal: el, soțul, foarte prins de treburi, în timpul anului, nu se mai poate relaxa pe țărmul mării; nici de bucurat pare că nu mai știe, năpădit brusc de remușcări. Soția lui, doctorița, poartă și ea pecetea contradicției, parcă ar sta pe marginea unui stress iminent. A așteptat atâta vreme concediul mult sperat, poate și ca să mai ungă vreo rotiță obosită din mecanismul acestei căsnicii, dar vizita bătrânului i-a spulberat speranțele. Tamara Crețulescu și Marcel lureș „joacă” un cuplu cu nuanțe și probleme.”http://aarc.ro/articol/vacanta-cea-mare-secventa-prolog
*Teatrul botoşănean
O trupă de teatru tânără înseamnă o mână de actori proaspeţi şi în plus un aer reconfortant de plăcere a jocului.Cel puţin aşa cre. În ce priveşte trupa botoşăneană a teatrului Mihai Eminescu i se potriveşte de minune această sumară caracterizare.Am văzut « Cercul în patru colţuri » de Valentin Kataev,spumoasă comeie delicată, inocentă, irnnică şi ascuţită comedie de avertizare a lui kataev , jucată de o echipă tânără şi sprinţară la cre se simte imediat pur şi simplu, bucuria de a juca ! Şi în turneu ! Şi după un drum obositor. Şi două spectacole unul după altul. Deci cele patru colţuri s-au numit de astă dată Maria Roxana Ionescu, Adriana Galben, Constantin Ghiniţă şi Dan Puric-fiecare convingător în felul cu propriile-i mijloace şi propria putere de a crea un pesonaj într-o regie suficient de flexibilă( semnată de Laurian Oniga) încât să îngăduie libertatea de creaţie actiricească. Aşadar protagoniştii Constantin Ghiniţă –un imaginativ deghizat,lăsându-se în voia entuzaismului romanitc,desenează un pesonaj plauzibil- iar Dan Puric-care îmipare un doisciplo fidel al lui Mihai Mălaimare- excelează în comicul de situaţie. Adriana Galben- cu multe disponibilităţi actoriceşti şi o sensibilitate de radar- şi Maria Roxana Ionescu ,un talent pur şi simplu poate atât de expansiv încât uneori e tentată să supraliciteze din preaplinul inspiraţiei de moment. Oricum trebuie să recunoaştem e greu să te fereşti de tentaţia îngroşării tuşelor- mai ales că publicul să zicem chiar publicul e turneu pare că abia asta aşteaptă, stă pitit la cotitură şi pândeşte gata să izbucnească într-un hohot de râs stimulator, încurajant la un gest în plus, la o replică ajustată, la o grimasă în plus. Laurian Oniga a reuşit o regie simplă, firească şi eficientă,sprijinit de asistenţa de regie a unuia dintre actori , e vorba de dan Puric şi de scenografia celuilalt, Constantin Ghiniţă. Oricum jocul actorilor bine pus în pagină strunit şi cu sificiente nuanţe a creat o stare de plăcere explozivă şi de natzraleţe bucuroasă . Tinereţea –fermecătare la o adică a celor patru actori a făcut totul plauzibil şi nici o tuşă mai îngroşată mai ales din primul act , n-a fost până la urmă de o stridenţă supărătoare. În turneu prin ţară cu Cercul în patru colţuri de Kataev, trupa teatrului din Botoşani ne dovedeşte încă odată ce superb este să faci ceea ce-ţi place, să joci cu bucuria limpede ,necenzurată, dintr-un preaplin sufletesc. 1986
*Planetă de copilărie cu Laurențiu Profeta
Poveste şi feerie,haz răcoros şi înduioşare,cascade de-ntâmpări personaje ,căţei fabuloşi, minuni din ţara copilăriei şi mai ales muzică, muzică din belşug, unduitoare, povestitoare, senină, amintind ceva din aburul acelor de neuitat ”Chity, Chitty Bang Bang” ori ”Marry Poppins.” Toate acestea adunate pe disc. Este vorba despre opera lui Laurenţiu Profeta Povestea micului Pan, libretul de Eugen Rotaru după J.M.Barrie în interpretarea corului de copii Voces primavera dirijat de Claudiu negulescu şi editat de casa de discuri Electrecord. Cele două discuri, într-o mapă elegant prezentată redactor Ştefan Bonea, sunt un fel de dar făcut copiilor fiindcă, se vede, e aici vorba despre multă pasiune.Cu pasiune a scris opera compozitorulLaurenţiu Profeta, revenind într-un teritoriu unde a avut mare succes , e vorba despre Întâmplarea din grădină ,opera-oratoriu pentru copii. Cu pasiune a condus o trupă de copii Claudiu Negulescu, cu pasiune a lucrat şi Electrecordul pentru apariţa aceasta. Fermecătoare această poveste muzicală doldora de armonie, de arii memorabile. De la duioşia unui splendid cântec de leagăn la contaminantele coruri hazoase, de la voioşie la melancolie, muzica aceasta suplă, armonioasă, pur şi simplu frumoasă, de ascultat, străbate spaţii largi , bucurând. Slast anul VI, sâmbătă 19 iulie 1986
*O lume minunată :Animafilm şi Victor Antonescu
Am fost iarăşi la Animafilm acum câteva zile.Acolo lucrează regizorul Victor Antonescu.Da, da… Autorul primului lung metraj de animaţie românesc, Robinson Crusoe. Al medaliatelor Robot şi roboţi, Greierele şi furnica, Stejarul şi trestia, Somn agitat,Misiunea spaţială Delta şi câte altele. Premiatul cu Perla Televiziunii Italiene, pentru regia celui mai frumos film de animaţie în 1970,laureatul de la Moscova din 1971 de la Tampere din 1973, de la Berlin, în 1985,distins pentru « Umanism, în arta filmului pentru pace şi prietenie „.Nu despre succesele de răsunet mondial ale regizorului Victor Antonescu autorul adoratului serial Cei trei muşchetari (s-a ajuns deja la episodul 11 !) e vorba în aceste rânduri. Ci de faptul că lândă el, pe lângă el, iar uneori cot la cot cu el s-au format sute de tineri artişti plastici animatori. Câteva nume din schimbul de azi .Anca Dumitrescu, Valentin Eliseu, Călin Cazan, Lucian Profirescu,Călin Giurgiu,animatori cu încercări de regie. Animaţia e o lume minunată. Totul e la început o idee.o poveste.Închipuirea personajelor. Se execută capetele de filmare.Apoi există un jurnaş care conţâine ordinea şi modul de filmare a desenelor sau cum spune Victor Antonescu « trăirea » . După asta, personajele sunt desenate pe calc. Urmează corecturile ; asistentul de regie urmăreşte nu care cumva să se fi strecurat vreo greşeală,vreo inadvertenţă- muşchetarul să-şi fi pierdur sabia sau Miaulady,trena purpurie…Urmează copierea de pe calc pe acetofan la secţia contur,o nouă verificare şi-n sfârşit, culoarea ! Apoi filmarea personajelor în decoruri,montajul,sonorizarea…Un drum, să recunoaştem, destul de complicat ! Tot timpul cu cronometrul în mână,numărînd,închipuindu-şi gesturi şi mişcări,colorând,cu imaginaţie şi har, e-adevărat,ocoliţi de enervanta publicitate,de lumina stridentă a reflectocurlui, de indiscreţia reporterului,desenând o lume fermecată care-i fericeşte pe cei mici şi-i amuză pe cei mari. Iar meseria se deprinde încet încet, Regizorul (care e în acelaşi timp şi scenarist, îşi desenează personajele,îşi concepe şi-şi realizează decorurile, mă rog şi multe alte lucruri din bucătpria minuţioasă şi dificilă a unui film !) este un pedagog excepţional, tocmai sub aparenţa colegului cu experienţă de la care meseria se fură. Când vedeţi un minut dintr-un desen animat, să ştiţi că pentru el au muncit,au desenat,au gândit şi-au asudat deasupra calcului, acetofanului şi-a peliculei,zeci şi zeci de oameni, alcătuind pentru el cam 1500 de desene…( 2 februarie 1986)
*Din demult către acum: restauratoarea Mihaela Nacu.
”Restaurarea operei de artă are într-însa ceva patetic şi fascinant. E o luptă a minţii şi a talenbtului cu îmbătrânirea. Pe el, pe artistul care restaurează, ni-l închipuiam nu ştiu de ce gârbovit de vreme şi cu chipul uscat,retras undeva ,dincolo de cortinele lucioase ale vernisajelor fastuoase ţi de bavardajul monden, evaluând, stabilind diagnostice ţi tratamente ca un doctor ciudat, privind cu lupa, observând stratul de grund, pelicula de culoare, verniul, obsedat de-un colţ de pânză, de-o ferecătură, de un support de lemn, răscolind în memorie şi în biografii. Un înţelept, adică.Un ştiutor şi un împăcat, în felul lui. Un împăcat cu viaţa, cu trecerea vremii, un fel de filozof.Un iniţiat în misterioasa lucrare a timpului. Iată-mă în laboratorul de restaurare al Muzeului de Artă din Bucureşti.Tânăra care salvează o rară icoană aparţinând meşterului valah Vlaicu Zugravu ,într-un decor de atelier presărat cu pensule,diapozitive şi culori,are mâini de aur. Ea însăşi pictoriţă,graficiană, creatoare de modele,Mihaela Nacu re-creează,re-face pagini din istoria artei româneşti.Lupta cu timpul cere răbdare,minuţiozitate,inteligenţă artistică,har. Până când forma şi culoarea ajung,iarăşi,în faţa ochiului încântat trece vreme, se consumă ore de studiu atent,aparent nespectaculos,muncă obstinată pentru câţiva centimetri pătraţi. Această închinare a tinereţii întru refacerea unui obiect vechi, a unui semnal venit din vechimeartistică îmi pare ceva fascinant. Un fapt de o profunzime realăî şi de o adevărată frumuseţe. Iar noi, cei ce privim azi Autoportretul lui Nicolae Grgorescu, ori Ţăranca de Theodor Aman,suava «Fata pădurarului « de Nicolae Tonitza ori tablouri de Van Dyck,Veneziano Donato, Lucas Cranach,Jacques Courtois,Vicenzo Catena, Agnolo Bronzino,Segal,Rubens,Murillo,Davind Heem , bineânţeles nici măcar nu ne putem gândi sau imagina persoana care, cu minuţiozitate răbdătoare şi talent şi-a transformat prorpiul prezent artistic într-o probă de altruism. Acolo, în colţul ei de atelier, apărată de fascicolul luminos şi uneori strident , al succesului, apărată de aparenţe şi superficiale mulţumiri, Mihaela Nacu e un om delicat.O adevărată artistă sub a cărei mână ceva din trecut ajunge la noi, cei de astăzi. ”text din 1986
*Fascinanta lume a călătoriei cu Valentin Borda
Intri în această lume cedând unei simple tentaţii şi-ţi dai seama,după câţiva paşi, adică după câtevapagini că este o lume absoluit fascuinantă. Cartea despre care e vorba e un dicţionar! Dicţionarul călătorilor şi exploratorilor români de Valentin Borda, apărută la Editura Sport Turism. Din informaţie e drept, de-a dreptul epatantă şi din selectivitate , pe buna filieră a bunului gust, rezultă pein compunere, o lume uimitoare, copleşitoare,o lecţie completă şi uite-aşa nu mai laşi dicţionarul din mâini ca pe o teribilă carte de aventuri. Deci călători şi exploratori, cum ne avertizează autorul,într-o accepţiune mai elastică ; nu doar globtroterii ori exploratorii de pământuri virgine ci călătorii care şi-au subordonat gestul lucrului în folosul ţării. Includerea în dicţionar s-a făcut pe criteriul finalităţii în folosul obştei de sorginte, cum ar fi redactarea unor memoriale de călătorie, realizarea unor opere de artă, reprezentarea ţării în aeropagul ştiinţelor şi culturii universale. De la iluştri pionieri –stolnicul Constantin Cantacuzino, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Nicolaus Olahus la « calătorii specializaţi » Dimitrie Brândză, Constantin Brătescu, Emil Racoviţă.O categorie bine reprezentată e cea a scriitorilor şi aici luista e işpresionantă ; de la Eminescu,Slavici,Alecsandri,Titu Maiiorescu,Odobescu la Jean Bart şi Lucian Blaga. Marii bărbaţi de cultură ai spirituaşităţii româneşti sunt aici,în paginile dicţionarului cîlătorilor ;Petru Maior, Bărnuţiu, Bariţiu, Vasile Lucaciu, Şincai, Kogalniceanu, Badea Gh.Cârţan, Dimitrie Gusti, ion Ionescu de la Brad, apoi Pârvan şi Iorga,Onisifor Ghibu şi Timotei Cipariu, Brâncuşi, Toniza şi Aman,Rebreanu şi sadoveanu, Titulescu şi henri Coandă. Pare doar atât ; un dicţionar. Dar ce pledoarie înforcată despre marea deschidere către universalitate a românilor,despre dorinţa de-a cunoaşte, de-a şti, de-a înţelege, de-a ignora fruntariile şi distanţele întru minunata idee de prietenie şi cunoaştere. Sunt mii de amănunte necunoscute pentru oricine ar deschide această carte pentru că ea însumează date din domenii diferite,informaţâie foarte vastă şi foarte diversă. Sunt lucruri emoţionante,surprinzătoare, pe alocuri şocante. Soarta lui Johan M. Honigberger,medicul din Braşov care ajunge medic al paşei din Tokat apoi în 1829 medicul, consilierul şi ministrul Majarajahului din Lahore, fascinate de India, practicând apoi homeopatia la Istambul,călătorind apoi de la Londra ,spre Capul Bunei Speranţe , de la Calcutta spre Himalaya, este de-a dreptul fantastică. Călători şi exploratori români de Valentin Borda dezvaluie o lume fascinantă. Începi să citeşti,afli cine ştie ce amănunt surprinzător şi nu mai poţi lăsa din mână acest dicţionar pe coperta căruia o caravelă romantică despică apele mării. O carte de-nvăţătură românească precum se vede,alcătuită cu har şi cu pasiune adevărată, cu scrupulozitate profesională şi impresionantă documentare.
1986
*Ipostazele liniştii cu plasticianul Retegan Macedon
Ce caută Retegan Macedon atunci când modelează în sticlă torsuri şi chipuri,corpuri omeneşti în mişcare ori în repaos pe care le aşază mai apoi sub cupole translucide ? Poate că o ipostază a liniştii. Ciudată stare îţi transmit personajele lui, izolate sub cupolele lor,un fel de meditaţie decupată de restul lucrurilor, efectul unei dureri consumate. Sticlar la început de carieră, proaspăt absolvent de institut ,repartizat la o cooperativă meşteşugărească într-o comună la graniţa judeţelor Mureş şi Bistriţa Năsăsud, Retegan Macedon este un curajos şi un nezgomotos,continuându-şi acolo, în aburul câmpiei transilvane şi în modestul atelier bistriţean, tentativele din facultate. Luptându-se cu dificultăţile sticlei, ale materiei prime şi ale navetei obişnuite, mizând în contunuare pe temele lui ciudate, meditaţii nesfârşite asupra condiţiei noastre umane. Ciudate zic,pentru că aceste studii de mişcare şi de repaos sunt legate de aleatoriul sticlei,de procedesul de suflare –brutală şi greiaie meşteşugire a focului şi a nisipului din care se naşte tihna siderală a sticlelor. Glajă albă şi rotunjită ,şlefuită şi răs-alcătuită, lucrare despre om şi sticlă a acestui necunoscut din mijlocul câmpiei transilvane merită din plin un gând bun. xxx Poetului liniştii i-a fost statornic aproape.În timp ce uşa aceea rămânea închisă multura, sau era ignorată de mulţi , ori chiar evitată…) In timpul acelei tensionate perioade clujene a poetului,cel despre care vă vorbesc acum era un intim al casei lui Lucian Blaga. A fost aceasta o proximitate aproape sfântă pentru Dumitru Andraşoni. I-a marcat total viaţa şi cariera literară. Autor de studii, comentarii,tabele cronologice şi eseuri,Dumitru Andraşoni poate spune unele lucruri cu totul deosebite despre viaţa,despre opera lui Lucian Blaga .iată de pildă « Lucian Blaga- mit şi cosmos arhaic » o incursiune în mitica blagiană ,în lumea subtilă a relaţiei poeticii cu plăsmuirile de intenţie revelatorie şi întâile mari manifestări ale unei culturi,cum spunea însuşi poetul. Depozitar al unui fond inestimabil de amintiri din studenţia sa,fidel atunci şi mereu imaginii poetului, exemplu de modestie sublimă ,Dumitru Andraşoni ne aminteşte prin propria lui atitudine ceva din regala înţelepciune şi paradoxala linişte blagiană. texte din Slast rubrica Dimineata artelor,1987
- Alte interviuri la Suplimentul literar artistic al Scânteii Tineretului condus de Ion Cristoiu(1982-1986)
La aceeasi publicatie si in aceeasi perioada Cleopatra Lorintiu a realizat şi interviuri cu personalităţi marcante ale vieţii culturale, înpaginile intitulate : Biografia unei operere de referinţă în viziunea autorilor ( printre care ample interviuri cu compozitorii Doru Popovici şi Laurenţiu Profeta (1925-2006), muzicologul Viorel Cosma precum şi: 
Magda Ianculescu (1929-1995) sporană româncă de notorietate internaţională, o mare doamnă a scenei lirice româneşti a debutat în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla, de Gioacchino Rossini, unul dintre succesele notabile ales carierei sale artistice. Alături de Dan Iordăchescu, Nicolae Herlea şi Valentin Teodorian (cu cel a din urmă a şi fost căsătorită) au alcăturit ceea ce mai târziu melomanii vor numi „garnitura de aur a Operei Române”. O voce uluitoare prin amploare, timbru, muzicalitate fină, o tehnică de cânt stăpânită la perfecţiune -toate acestea au propulsat-o pe firmamentul artei lirice . A cântat cu orchestre renumite în Belgia, Italia, Rusia, Franţa, Cehoslovacia, Iugoslavia, etc., avînd un repertoriu divers – peste 35 de roluri principale –, de la opereta vieneză, la opera contemporană românească. A interpretat peste 50 de roluri printre care : Iaroslava din Cneazul Igor de A. P. Borodin, Norina din Don Pasquale de Gaetano Donizetti, Donna Elvira din Don Giovanni, Blonda din Răpirea din Serai şi Suzana din Nunta lui Figaro,de W.A. Mozart. A făcut numeroase înregistrări la Radio, Televiziune şi la Casa de discuri Electrecord iar între 1969 – 1977 a fost profesor la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, formând şi lansând multe talente ale teatrului liric românesc.Interviul pentru SLASt a fost acordat în atmosfera caldă şi primtoare a casei sale din Bucureşti, în anul 1984.
-scriitorul Gheorghe Tomozei 
.(Fragment dintr-un interviu realizat de Cleopatra Lorintiu si publicat in 1982 despre cartea sa „Moartea unui poet” dedicata poetului Nicolae Labis , publicata la editura Cartea Romaneasca in 1972.vezi pagina Tomozei Dintr-o marturie târzie ”Pot spune ca Tom nu a fost deloc incintat de faptul ca redactia alesese din opera sa, as putea spune atita de substantiala, exact cartea de documente si marturii despre moartea colegului sau de genratie, Nicolae Labis. E drept ca dedicase el insusi ani intregi de efort, scris, publicat si recnstituit memoriei genialului poet mort la 21 de ani dar faptul ca, aflat in plina maturitate creatoare se trezea intervievat cu precadere despre ce facuse pentru memoria altora, incepuse sa il deranjeze…; Avea si de ce, astazi cind scriu, la o distanta de treizeci de ani de acel moment, pot spune ca opera lui Tomozei raminea putin cunoscuta contemporanilor tocmai datorita acelor productii ale sale care intrasera atit de usor in mintea publicului.Un paradox.”( un comentariu de Cleopatra Lorintiu scris in 2011, la alcatyuirea cartii de rememorari Fragmentarium Tomozei , aflata in publicare laFundatia Pietrele Doamnei din Domnesti, cu sprijinul lui Ion C. Hiru si George Baciu.)
-romanciera Cella Serghi (1907-1992), „Am cunoscut-o în ultimii ani de viaţă şi mi-a deschis cu bunăvoinţă uşa apartamentului dintr-un bloc vechi, pe o străduţă din spatele Pieţei Kogălniceanu. Un bloc gri, un apartament la etaj, plin de covoare,picturi, mobile înghesuite în care tronau amintirile. Chipul ei din tinereţe imortalizat în ulei de o prietenă pictoriţă domina încăperea în penumbră. Scriam , pe vremea aceea , la o pagină numită „Biografia unei capodopere” la SLAST, fusese una din ideile curajoase ale lui Ion Cristoiu, aceea de a aduce la lumină nume peste care deja se aşternuse dacă nu indiferenţa oricum, praful unei uitări. „ din prefața la editia Pânza de păianjen publicată de JurnalulNaţional în 2009
„Avea o scrupulozitate teribilă faţă de cuvântul scris, aşternut pe hârtie, îl sucea şi îl răsucea nesfârşit ca la final, el să pară foarte spontan, necăutat şi simplu ! Până la urmă am căzut de acord asupra manierei de lucru. Eu i-am scris întrebările, care rezultaseră ca fireşti după lungile noastre convorbiri, apoi i le-am lăsat câteva zile, apoi ne-am întâlnit şi dumneaei mi-a dat nişte pagini scrise, cu enorm de multe corecturi, greu inteligibile, apoi le-am redactilografiat la maşina mea de scris, apoi i le-am mai lăsat câteva zile după alte dialoguri lămuritoare, le-a corectat cuminuţiozitate şi am trecut să le iau. În fine am predat interviul, i-am dus apoi şpalturile, le-a corectat, am revenit la redacţie şi …în sfârşit interviul a apărut „(la 10 iunie 1984). vezi pagina Cella Serghi
compozitorul Gheorghe Dumitrescu (1914-1996 )
personalitate proeminentă în epoca realismului socialist, autor a sute de piese musicale, operă, balet, operete, cantate, oratorii ,pentru multe dintre ele fiind şi autorul libretelor. Compozitor, autor, theoretician .Interviul acordat s-a concentrat pe opera sa componistică , pe Oratoriul Tudor Vladimirescu şi opera Marea iubire Viaţa sa a fost zguduită de moartea fiului său, compozitorul Tudor Dumitrescu , în cutremurul din 4 martie 1977.
Ludovic Spiess (n. 13 mai 1938, Cluj – d. 29 ianuarie 2006, Drăgăneşti, judeţul Teleorman)
a fost un tenor lirico-spint român, ministru al culturii între „În 1984 când l-am cunoscut, Ludovic Spiess făcea deja figură aparte în peisajul artei româneşti.Vocea sa amplă, jocul său scenic animat şi acaparator, talentul , repertoriul pe care îl jucase în companii celebre, deschiderea sa către lumea europeană dar şi mica andecdotică care circula în jurul lui, aceea de mare amator de vânătoare şi pescuit ,m-au cam intimidat când am intrat în vila spectaculoasă în care locuia. Farmecul său personaj de bon vivant, iubitor de muzică şi…. de vânâtoare a intrat cu firesc în interviul înregistrat şi publicat, căci tenorul putea deveni un model pentru cei care citeau pe atunci revistele literare şi care îşi înconjurau artiştii cu un val de simpatie. A cântat alături de Brigit Nilsson, Martina Arroyo, Nicolai Ghiaurov, Christa Ludwig, Gwyneth Jones, Katia Ricciarelli, Virginia Zeani, Peter Schreier, Mario Sereni, Cesare Siepi, Sena Juriac, Dietrich Fischer-Dieskau…colaborând cu dirijori precum: Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Karl Bohm, Roberto Benzi, Giuseppe Patane, Alberto Erede, Otto Klemperer, Kurt Adler, Nello Santi, Wolfgang Sawalisch, Francesco Molinari-Pradelli, Josef Krips, Rafael Kubelik, Gianandrea Gavazzeni, Boris Haitink, Michel Plasson sau Ricardo Muti.”
Cronici de film. Vacanţa Mare.Revista editata de Uniunea Cineastilor din România.
