Daniel Dragan
A fost un scriitor de cursă lungă, pornit din creuzetul căutărilor de la începututl anilor 50 .
L-am regăsit abia în anii 2000 când, conducător și prieten al artelor și scriitorilor la Brașov, mi-a trimis cu gentilețe cartea lui ”Subreta”, în care ficțiunea se împletește cu amintirea într-un gen literar mixtum compozitum, de efect, în care prietenul lui,poetul Gheorghe Tomozei devine…personaj !
Am citit cartea cu sentimente amestecate – și tristețe și interes și am scris câteva cuvinte despre ea.
Iată că peste ceva ani, acum când Daniel Drgan devine și el amintire, unul din mai tinerii săi prieteni , Laurențiu Ciprian Tudor, organizeaza un fel de rememorare literară, extrem de frumoasă și de tandră, care le-ar fi plăcut celor doi plecați dincolo: Daniel Dragan și Gh. Tomozei .Asta se petrece sub sigla unei publicații digitale: Revista Epithet !https://www.revista-epithet.com/post/timpul-neiert%C4%83tor?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTEAAR14w2hJKOP_zh7vo7ZnsOxis8TWwxgW1CWoNTVuivOJadzLGeuCPWpjH34_aem_Opj6b0csuMhwWTytLaskLA
Iata Textul meu publicat pe websiteul meu acum 10 ani :https://cleopatra-lorintiu.net/articole-2/
Daniel Drăgan.Amintire, evocare și personaje.Timpul neiertător.
Făcuserăm planuri, desigur, la telefon, încântați cumva de regăsire după mulți ani de absență și mai cu seamă doritori să povestim despre Tom,
ne luam vorba din gură, cum se zice.
Amintirile lui Daniel Drăgan coborau în vreme spre anii cincizeci, eu încă nu venisem pe lume, dar el și Tom( Gheorghe Tomozei) erau prieteni și colegi.
Două linii caligrafiate cuminte, scrise cu cerneală albastră, într-o scrisoare de Miron Radu Paraschivescu, adresată lui Tom și aflată acum în dosarele mele cu amintiri, vorbeau despre o călătorie cu trenul în care Daniel Drăgan îl vorbea de bine pe tânărul Gheorghe Tomozei! ( ” Când m’am
întors de la Bălcești am cunoscut în tren pe un tânăr coleg de-al tău , Daniel Drăgan, cu care am vorbit de tine. Mi’a spus, spre bucuria noastră, că ești un tip foarte bine și talentat-, și arăta o mare stimă față de tine că nu te’mbulzești la publicat.Bravo copile! Așa să faci mereu!Să cauți să fii exigent cu tine și să nu cedezi în fața redacțiilor numai de dragul de a’ți vedea numele tipărit. Fragment din scrisoarea lui Miron Radu Paraschivescu către Gheorghe Tomozei, 8 octombrie 1953, 0r.Stalin”, adică Brașov.)
Eu recompuneam din frânturi o atmosferă, un timp despre care mai auzisem, mai citisem și care în mod ciudat exercitase o fascinație
anume asupra mea. (Paranteză, explicație personală. Mama, Eleonora Leonte, elevă la liceul de fete din Fălticeni, colegă de clasă la școala paralelă de băieți cu
Niculae Labiș, fusese și ea propusă spre admitere la Școala de literatură căci dovedise calități literare dar până la urmă dosarul îi fusese respins ca fiică de chiabur.Se înscrisese la Drept, la Iași, unde după un an fusese exclusă sub același motiv de dosar, obișnuit de altfel în epocă.
Bunicul meu, Leonte Constantin din satul Probota, nu fusese chiabur ci pădurar și își dăduse de bună voie tot pământul ca să își protejeze ceinouă copii, dar asta, se pare, nu mai contase. Erau vemurile cu duba neagră care venea noaptea și îi ridica. Mama ratase școala iar cealaltă fată aleasă ca viitoare candidată fusese Mihaela Monoranu. Aveam să ne întâlnim peste 30 de ani, în redacția revistei Luminița unde scriitoarea de literatură pentru copii era angajată ca redactor și ea avea să se poarte foarte frumos cu mine, evocând întâmplarea selecției. Așadar mama mea Eleonora ratase drumul de-a fi fost colegă de clasă cu Labiș, Daniel Drăgan și Gheorghe Tomozei. Nimic nu prevestea faptul că peste 33 de ani , la brațul lui Tomozei aveam să pășesc în Oficiul de stare civilă al
sectorului 2 ).
Paranteză închisă. Zic, amintirile lui Daniel Drăgan mă interesau, aveam atracție spre recompunerea acelui timp și a acelui cerc despre care în general se spuneau prin presă fie răutăți fie aiureli.
Acel experiment proletcultist făcut după model sovietic în care după o selecție vagă de aptitudini și dosar, tinerii epocii erau școliți , cu bune și cu mai puțin bune în frumoasa clădire Toma Stelian din Șoseaua Kiseleff , pe care la început de secol ilustrul avocat o lăsase de bunăvoie statului român.
…Așadar ne promisesem să ne vedem, să ne auzim și să lucrăm la acel puzzle. ( Să ne grăbim, Cleopatra, cu întâlnirea! zicea el )
Mi-a trimis cartea lui ”Subreta”, prin poștă,la redacție, am citit și am scris și am publicat, pe vremea aceea mă amăgeam ca redactor șef al
unei publicații săptămânale cu un tiraj minuscul, dar cu apariție pe hîrtie ceea ce ființei demodate care sunt, i se părea un triumf, o rezistență. ( Păstrez o parte din colecția Zaman în limba română pe șifonier, partea postată pe net a fost suspendată, ce fusese stocat
acolo a dispărut, câtă irosire. Ecourile hâde ale unuor revanșe politice venite din zona autocrației turce sângeroase și care călca totul în picioare. )
În roman, Daniel Drăgan făcuse din Tomozei un personaj, nu doar prieten adevărat ci și resonneur !
” Al doilea personaj într-un fel raisonneur care apare în carte, prin câteva întâlniri sporadice, întâi prin amiciţia de juni preadolescenţi la Târgovişte, apoi prin aceea de colaboratori tineri la ziarul local în sfârşit colegi la celebra Şcoală de literatură Mihai Eminescu, este chiar Gheorghe Tomozei.
Se simte o prietenie tandră, pe care Tom însuşi o evoca adeseori cu drag în ultima parte a vieţii, când traseele de viaţă îi despărţiseră şi se vedeau rar.
În anul de pedeapsă petrecut la Braşov, celebrul oraş Stalin, autorul îşi descrie golgota zilnică prin scrisori închipuitetrimise prietenului Tom : E o convenţie de rememorare căci acele scrisori nu au putut fi scrise niciodată şi evident avem nevoie de convenţia literaturii, cea care trebuie să reconstituie scene de viaţă, fapte şi întâmplări. În totul, cartea are o prospeţime şi o naturaleţe a povestirii, un fel de a amesteca râsu-plânsu şi o capacitate de a da încredere,
calităţi care o fac o lectură foarte plăcută. Am apreciat aceste lucuri, sunt calităţi devenite rare, puterea de a povesti fluent, cu farmec, de a amesteca amărăciune şi umor, suav şi metaforă exact cât trebuie, şi mai cu seamă capacitatea de a depăşi cu serenitate durerile, indignările, ranchiunile, umilinţele.
E uşor să zici « fii bun ! » şi e atât de greu, chiar să fii…”
Tom apăruse benefic în viața lui Daniel. Devenise amintire și personaj.
Tom apăruse, la o distanță de 33 de ani și în viața mea, luminând cu umbra genelor lui șăgalnice, un timp.
Nu s-a ales nimic din planurile noastre, ale lui Daniel și ale mele, acelea de-a scrie despre un timp și despre colegi.
N-am ajuns la Brașov.
Ziarul s-a desființat.
Peste timp, a apărut Laurențiu pe radarul prieteniilor și al reamintirii și iar am început să facem planuri .
Avea dreptate Daniel Drăgan. Să ne grăbim cu întâlnirea. Și Tom avea dreptate. Are dreptate și Laurențiu Ciprian Tudor care le păstrează vie
memoria, într-o vreme a indiferenței și uitării și între oameni cărora nu le mai pasă, totuși el a scris o admirabilă carte-mărturie cu Daniel Drăgan.
Numai timpul, timpul ăsta, nu are deloc dreptate.
Cleopatra LORINȚIU
20 decembrie 2024, la București
**
O poveste care curge dulce-amar într-o carte cu cheiţe
Daniel Drăgan: Subreta
Când am terminat de citit ultima filă a cărţii aveam o senzaţie confuză, amestecată: înduioşare, tristeţe, speranţă,indignare, toate erau acolo amestecate într-o reţetă personală.
Ce-mi destăinuie această poveste care este în mod deliberat autobiografică dat dar propune până la urmă o perspectivă asupra unui timp şi mai mult, o filozofie de viaţă ?
Scriitorul Daniel Drăgan îşi ordonează însă amintirile şi le aşază într-o convenţie literară de poveste care curge, cu caracater autobiografic, în care câteva personaje care sunt de fapt câteva persoane din viaţa sa devin un fel de resoneuri.
Unul este Subreta însăşi care e o persoană reală dar şi un principiu.
Suberta e un personaj real, e vorba despre o prietenă a autorului numită Sanda Simionescu, o femeie dintr-o familie bună care are de suportat pe cont propriu toată oroarea stalinismului, închisoare, procese trucate, umilinţă, decădere din drepturi, urmărire tot, tot,şi o face cu o licărire de curaj, de zâmbet şi de înţelepciune care te lasă paf. Alţii ar urî, ar detesta, s-ar răzbuna şi prin urmare s-ar urâţi la suflet, dar ea nu.
Firişorul de viaţă care i-e dat, ea ştie să îl lumineze şi lupta acestei femei înduioşează extrodinar, până la lacrimi aş zice devenind prin ceea ce scrie Daniel Drăgan un fel de personaj exponenţial. Pretextul vine din teatru liric, căci subreta este un fel de personaj de legătură care întreţine şi facilitează curgerea firului operetei. Într-un anume fel, femeia asta devine o întruchipare a explicaţiei rezistenţei poporului român la nimicirea staliniană, crundă, cruntă, metodică şi progresivă.
Istoria acelui timp rămâne insuficient scrisă, dincolo de eforturile remarcabile ale unor.
Căci noi, ca autori şi scriitori şi oameni care ne ocupăm zice-se de literatură, ne-am lăsat antrenaţi mult de « evidenţierea » mizeriilor perioadei 64-89 şi am lăsat de multe ori complet neatins timpul cel mai greu, acela de după război, de după proclamarea RPR şi mai ales din perioada lui Stalin precum şi cea imediat următoare.
Anii spaimei, terorii, anii discreţionismului bolşevic, anii în care oamenii stăteau noaptea cu spaima « dubei negre », anii în care plutea groaza gulagurilor şi în care o viaţă de om ajungea să atârne de un fir şi să nu mai reprezinte nimic, anii aceia ar trebui înţeleşi dar cu onestitate, cu obiectivitate. În schimb situaţii din acei ani sunt analizate , disecate uneori chirurgical pe mari spaţii de publicare, mai ales de « organe» (vorba şugubăţilor de la şcoala de literatură) care dovedesc că există bani puşi la bătaie de noii executanţi justiţiari ai literaturii noastre ,cei care îl judecă pe un scriitor condamnat la moarte, muncă silnică pe viaţă, la canal, la puşcărie cruntă, că a semnat în anii cincizeci sub bastoane şi torturi o filă de hâtie dar care îi lasă în pace pe cei care au torţionat, înrăit şi asuprit poporul român. Cazurile Ion Carion, Adrian Marino, Ştefan Augustin Doinaş sunt celebre.
Dar să revin la cartea prozatorului Daniel Drăgan pe care îl descopăr prea tîrziu,lucru pe care mi-l reproşez.
Al doilea personaj într-un fel raisonneur care apare în carte, prin câteva întâlniri sporadice, întâi prin amiciţia de juni preadolescenţi la Târgovişte, apoi prin aceea de colaboratori tineri la ziarul local în sfârşit colegi la celebra Şcoală de literatură Mihai Eminescu, este chiar Gheorghe Tomozei.
Se simte o prietenie tandră, pe care Tom însuşi o evoca adeseori cu drag în ultima parte a vieţii, când traseele de viaţă îi despărţiseră şi se vedeau rar.
În anul de pedeapsă petrecut la Braşov, celebrul oraş Stalin, autorul îşi descrie golgota zilnică prin scrisori închipuite trimise prietenului Tom : E o convenţie de rememorare căci acele scrisori nu au putut fi scrise niciodată şi evident avem nevoie de convenţia literaturii, cea care trebuie să reconstituie scene de viaţă, fapte şi întâmplări. În totul, cartea are o prospeţime şi o naturaleţe a povestirii, un fel de a amesteca râsu-plânsu şi o capacitate de a da încredere, calităţi care o fac o lectură foarte plăcută. Am apreciat aceste lucuri, sunt calităţi devenite rare, puterea de a povesti fluent, cu farmec, de a amesteca amărăciune şi umor, suav şi metaforă exact cât trebuie, şi mai cu seamă capacitatea de a depăşi cu serenitate durerile, indignările, ranchiunile, umilinţele.
E uşor să zici « fii bun ! » şi e atât de greu, chiar să fii…