Recenta ediție a podcastului Avangarda cu Ionuț Vulpescu m-a răvășit, emoționat, tulburat,toate la un loc. Cu fiul lui Iosif Sava,  Edward Sava un newyorkez excepțional, super inteligent, realizat și de un bun simț rar. Și iată, din șirul multelor amintiri ale mele legate de domnul Iosif Sava, atât de multe , aș zice, și majoritatea risipite, fie în pagini de gazete  fie doar în aducere aminte, iată că îmi răsare aceasta .

Ajutor de preț este o carte regăsită și o dedicație.

Cartea se cheamă ”Contrapunct liric , Arta Florescu în dialog cu Iosif Sava”.Ea include, prin alegerea domnului Iosif Sava , un început marcat de o cronică a mea la cartea lor precedentă ” Polifoniile unei vieți” și un final desprins din rubrica mea de acum 40 de ani, ”Dimineața artelor”.

Dedicația este aceasta: ”Cleopatrei Lorințiu, omului de talent, știință, farmec căruia îi datorez atit de mult, măcar pentru faptul că pe prima (7) și ultima(241) a acestei cărți este numele ei. Continuu devotat,Iosif Sava, București 11 Iunie 1987.”

Spicuiesc un fragment căci vai, prin ce colțuri de bibliotecă s-or mai găsi cărțile astea. Volumul începe cu un schimb de replici între marea artistă și profesoară Arta Florescu și maestrul Iosif sava, ca un fel de prolog. In care maestrul îmi citează în integralitate notația mea anterioară, cred că ea apăruse în SLAST și era despre ”Polifoniile unei vieți.”

Iosif Sava : Din cronici, iată, am cu mine o însemnare a Cleopatrei Lorințiu (…).Rândurile sunt intitulate ”Acel fel de încredere”…Ascultați:

”Despre viață, despre năvalnica putere de-a o trăi, cu intensitate,clipa de clipă, despre muzică și nevoia de ea,acolada în care poate crește gândul cel bun,  despre tenacitate (un cuvânt prozaic?) și despre  filierele emoției estetice.Despre încăpățânarea sublimă.Despre un copil-minune fermecător și blond  care țipă în sala Teatrului Elpis cu dulceața aceea inimitabilă…”De ce l-a omorât pe nenea Cavaradossi? ” Despre o mare cântăreață de operă a lumii,despre o profesoară unică prin inteligența,harul,rafinamentul și dăruirea dumisale.

Despre împliniri, amintiri, confesiuni, culmi, emoții și turnee ,străluciri și mai ales despre suflet. Despre cum poți iubi arta până la ultima extremitate…Despre bucuria profesorului de a forma artiști adevărați și despre integritate. Despre Madama Butterfly, Aida, Traviata, Bărbierul din Sevilla,Otello,Ebreea,Cavalerul rozelor,Boema, Rigoletto, Faust,Răpirea din Serai, Don Giovanni,Nunat lui Figaro,Paiațe și Maeștri  cântăreți.

Superbă intreprindere e cartea ”Polifoniile unei vieți”,dialogul plin de farmec al maestrei Arta Florescu și al omului de spirit care este Iosif Sava. Carte de ”Învățături de dăruire.” Amănuntele de realitate se adună într-un mozaic armonic. Dialoghează doi muzicieni.Fișele lor sunt doldora de amintiri.Conversația lor are un farmec de five o clock.Stilul colocvial cu farmecele lui.Fotografiile uimitor de vii.Surâzătoarea imagine a talentului împlinit. Desăvârșita maestră, orhidee a marilor jurii internaționale.Arta Floresccu povestește cu acribie. O lecție a unui artist care n-a făcut nimic la întâmplare. Efuziunea durează o secundă.Reveria, hai să zicem un minut. În rest,ordinea timpului drămuit. Soliditate și disciplină interioară. Ah, ce departe de viziunea boemă a nepricepuților ce-și imaginează ”viața artiștilor ” alcătuită din aplauze și supeuri!

Iosif Sava , despre care noi am mai scris și vom mai scrie,are și-n cartea aceasta aceeași dispoziție cuceritoare de bun conviv,comentator  avizat și dăruit pentru  ideea de muzică așa cum prea bine îl știm.

 Cărțile cu amintiri au un farmec nebun. E în ele atâta viață presată , ca-ntr-un ierbar prețios.le iubesc .Nu neapărat pentru că din ele poți învăța să trăiești.Dar  spiritul   are nevoie de încrederi,de noi și noi încrederi.

 Odată, trecând pe culoarul”castelului” ,într-o o duminică de octombrie ,știam că în spatele ușii Marin Preda scrie. Alături,mașina de scris sprințară a lui Mircea Ivănescu, traducându-l pe Joyce.În camera de după colț scrie dragul nostru Mazilu,iar sus la mansardă Virgil Mazilescu. Țăcănitul viteaz al mașinilor de scris și coșurile de hîrtie cu ghemotoace nervoase, îmi dădeau un acut sentiment de încredere. Sunt lucruri despre care n-am vorbit niciodată. Pare-se că m-am molipsit de dragul amitnirilor ,citind Polifoniile unei vieți. Dar sentimentu de încredere există,el crește prin acte de acest fel,cum e confesia Artei Florescu.Acest fel de încredere care te ajută să clădești.”

 Arta Florescu : -Frumos …Mă bucură că o tânără  și după cum mi se pare ,foarte talentată cronicară,înțelege resorturile acestui serial de ”polifonii” Să dăm tinerilor încredere, posibilitatea – bine scrie Cleopatra Lorințiu- de a se clădi…”

  Un gând pentru cei doi, de recunoștință pentru ce au făcut pentru educarea unor generații întru respect față de cultură.