Uncategorized

Marginalii de interpretare

02/25/201502/25/2015 by Cleopatra Lorintiu

Rezumat pentru intervenţia în Conferinţa Internaţională de la Comrat :19-20 februarie 2015

Marginalii de interpretare şi provocări în spaţiul libertăţii de expresie

după recentele atentate din Franţa

Atentatele din Franţa din ianuarie 2015 au marcat fragilitatea societăţii europene în faţa fenomenului djihadist contemporan, au pus în dezbaterea societăţii contemporane problematica libertăţii de exprimare şi a specificităţii diferitelor culturi contemporane, au provocat de la discuţii aprige între teoreticieni, analişti politici, presă şi oameni de cultură până la măsuri practice de solidarizare, prin afirmarea pricipiului de laicitate, a valorilor democraţiilor contemporane şi al ideeii de respectare a specificului fiecărei culturi.

Dincolo de câtă dreptate pot exprima diferitele punct de vedere, constatăm că o sumă de pericole vizează societăţile europene.

Cum au fost posibile erorile din organizarea sistemului ? A fost sociatetea „drepturilor omului „ prea permisivă şi a permis falii de securitate ?De la eşecuri de integrare la cele ale familiei şi şcolii, de la laxismul judiciar la un comunitarism subvenţionat, de la un banditism orgnanizat la un anitisemitism primar, de la forme de anarhism „anti-flic” la infinita fragmentare a religiei musulmane, de la utilizarea internetului la o violenţă nihilistă a tinerilor fără repere, de la ideologia compasională a o educaţie naţională paralizată de frică, toate acestea sunt elemente de luat în considerare în societatea franceză de astăzi. Şi dacă luăm Franţa drept exemplu şi bază de discuţie, o facem atât datorită faptului că atentatele s-au produs acolo, că solidarizarea internaţională s-a produs acolo, că Franţa este în miezul Uniunii Europene dar şi pentru că ea se situează în problematica cea mai fierbinte a momentului.

Lumea contemporană evoluează între restrângerea flagrantă a dreptului de exprimare, ca dovadă arestarea jurnaliştilor în Turcia şi limitarea drepturilor cetăţeneşti pe de o parte şi pe de alta, tolerarea de cursă lungă a inflitrării unor ideologii primare, războinice, revanşarde şi în acelaşi timp primitive în ţările cele mai avansate ale societăţii occidentale.

Între aceste extreme, se caută o cale de mijloc care să asigure libertatea individului într-un spaţiu în care dreptul de a se exprima să nu pună în pericol însăşi viaţa.

Un cunoscut analist francez îşi intitula comentariul său, după atentatele din ianuarie 2015 de la Paris «Le réveil français ou la fin de la République gentille», Deşteptarea franceză sau sfârşitul Republicii gentile.

Titlul era implicit o recunoaştere a faptului că, dincolo de subtilitatea şi seriozitatea lor, serviciile de informaţii au fost poate fie credule, fie insuficient de eficace.

Numai o catastrofă ar fi putut să le trezească din gentileţea lor, consfinţită de multe legi şi regulamente specifice ţării drepturilor omului.

Nici nu se terminaseră bine înmormântările de la Paris şi opinia publică a început să se divizeze . Nu puţine au fost glasurile care se întrebau retoric de ce atâta mediatizare în cazul jurnaliştilor şi carcaturiştilor ucişi la redacţia Charlie Hebdo sau a ostaticilor din magazinul evreiesc şi nu aceeaşi emoţie planetară pentru alte cazuri, mult mai numeroase, mult mai consistente din punct de vedere numeric, precum adevăratul masacru comis în Nigeria aceloraşi zile de către mişcarea Boko Haram.

Răspunsul cel puţin parţial vine din analizarea unor indici care ar ţine de puterea de simbol pe care anumite evenimente o pot inspira dar şi din istoricul libertăţii de opinie dintr-o ţară cum e Franţa.

Primul element care ar trebui trecut măcar sumar în revistă este cel legat de caracterul laic al Republicii Franceze.

Societatea franceză a fost vreme de secole întregi teatrul de lupte necruţătoare dintre adepţii creştinismului .E ceea ce se cheamă «la guerre de religion», războiul religios, mai exact o serie de opt conflicte majore care au devastat Regatul Franţei în a doua jumătate a secolului XVI, şi care i-a opus pe catolici protestanţilor, numiţi adeseori şi hughenoţi.

Practic, între persecuţiile începute în 1520 şi până la Edictul de la Versailles din 1787 putem vorbi de conflicte care s-au politizat, de clivaje puternice şi de un adevărat război civil, distrugător, întins de-a lungul secolelor.

Amestecul bisericii în stat devenise devastator iar proclamarea legii laicităţii la început de secol XX a reuşit să creeze în Franţa un climat poate greu de acceptat de biserici, dar în orice caz benefic dezvoltării statale.

Legea separării bisericii de stat a fost adoptată la 9 decembrie 1905 la iniţiativa deputatului republican socialist Aristide Briand şi este supranumită legea laicităţii.

Adoptarea ei a fost însă precedată de aproape un secol de dezbateri, adeseori dureroase şi urmată de ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul. De asemenea, în anii 2000 ea a fost completată cu anumite amendamente să zicem recente şi legate de evoluţiile situaţiilor practice.

În 2003 legea este completată de un articol care se referă la purtarea semnelor religioase ostentative în şcoli .Şi adoptarea acestui articol a suscitat la vremea aceea dezbateri, proteste, puncte de vedere pro si contra exprimate în presă, discuţii despre libertatea de expresie proliferate pe tot mapamondul.

Unii au criticat Franţa de a fi impus cetăţenilor săi un comportament public anume , interzicând în instituţiile de stat, în şcoli de exemplu, semnele religioase ostentative: voalul islamic ce acoperă creştetul femeilor, kipa evreiască sau o cruce exagerat de mare purtată la vedere.

În condiţiile în care nici un creştin nu cară după sine o cruce enormă, iar evreii sunt asimilaţi în societatea franceză, kippa fiind purtată în general în sinagogă, evident că articolul de lege părea că vizează femile care purtau niqab . La vremea aceea era vorba de interdicţia de purtare a acestui obiect vestimentar în şcoli, tribunale, spitale publice.

Scandalul voalului islamic a durat ani întregi, s-au comis atentate împotriva acestui articol, adoptarea lui a creat o stare de tensiune crescândă, dezbateri efective cum am mai spus.

Franţa îşi apăra prin acel articol ceea ce presimţea că va deveni… o problemă.

A şi devenit o problemă, doar că problema s-a diversificat, au apărut ramificaţii din ce în ce mai complicate.

Instalarea unei importante populaţii de religie musulmană în Franţa, fie prin imigrare, dinspre foste colonii, din protectorate sau chiar din ţări cu religie musulmană predominantă, pe de o parte şi pe de alta, un soi de importare involuntară a conflictului israeliano palestinian pe sol francez, nemulţumirile populaţiei de cult mozaic legate des gesturi deplasate făcute de extremişti asupra locurilor de cult evreieşti , au creat în permanenţă un teren de dezbatere şi discuţie pe alocuri tensionată, în societatea franceză.

Pe lângă milioane de emigranţi care s-au integrat acesteia, contextul actual a dovedit existenţa unor comunităţi de clivaj.

Avantajele sociale oferite de societatea franceză, proclamată mereu ca a respectului drepturilor omului au creat bazele şi premisele proliferării unor grupuri de esenţă extremistă, alimentate fie de către anumiţi imami fie de curând aflate sub fascinaţia malefică a noilor forme de manifestare a organizaţiilor teroriste, din când în când rivale: Al Qaida şi autointitulatul stat islamic, SI sau Daesch cum il numesc francezii.

Viitorii terorişti au beneficiat cu alte cuvinte, de ajutoare sociale, de sprijin financiar, de acces chiar la programe sociale şi chiar creditări din partea băncilor. Viitorii terorişti erau o parte din ei născuţi în Franţa, cetăţeni francezi, cam fără căpătâi, având probleme în general cu justiţia ba chiar ieşiţi din închisori- ineficientele închisori franceze care par a fi mai degrabă pepiniere pentru racolare decât cadre de educare .

Un analist de renume al acestui conflict civilizaţional Francois Kersaudy evocă într-o lucrare intitulată « Franţa în faţa terorismului « câteva coordonate care au făcut posibil acest moment de impas.

-laxism judiciar

demisia parentală, deci abandonarea de către unii părinţi a rolului lor educaţional
imigraţia necontrolată
integrarea nereuşită, comunitarismul subvenţionat
antirasismul agresiv
banditismul organizat
islamofobia

-un antisemitism primar

-un tip de anarhism antipoliţienesc

– infinita fragmentare a religiei musulmane

– ura difuzată pe internet

– violenţa nihilistă a tinerilor fără repere

– educaţia naţională paralizată de teama de a nu fi criticată, arătată cu degetul

guvernare orbită de ideologia compasională

Iată aşadar o plasă de păianjen de situaţii, cauzalităţi din cele mai diverse zone,libertatea şi responsabilitatea fiind esenţiale în înţelegerea situaţiilor :

-Libertatea unei societăţi de a trăi conform propriilor ei obiceiuri, cutume , norme , potrivit dorinţei de liberă exprimare în care nu există nici un fel de oprelişte şi în care blasfemia nu mai este un păcat prin lege .

-Libertatea unei ideologii cu nuanţe de extremism şi care se pretinde religie cu toate că înşişi reprezentanţii religioşi cei mai înalţi refuză să-i trateze pe asasini drept religioşi, de a replica cu armele ignorând faptul că societăţile europene şi occidentale dar nu numai , şi multe alte ţări din lumea largă găsesc ca termen de rezolvare dezbaterea publică sau instanţa judecătorească.

Deci avem de a face cu două « idei de libertate »complet diferite :

Libertatea de exprimare din presă, literatură, artă, televiziune, comunicare reglemantată de deontologie , de Consiliul National al Audiovizualului şi uneori chiar de justiţie.

Libertatea de exprimare înţeleasă ca anarhie, ca terorism, ca drept barbar de a ucide pentru a-ţi face singur dreptate.

Teoria lui Hungtington a fost multă vreme acuzată şi relativizată.

S-ar părea că în aceste momente ar trebui să o revizităm.

Samuel Huntington, director al Institutului de studii strategice Harvard publica în anii 90 «Şocul civilizaţiilor », iniţial un pamflet dirijat împotriva unui teoretician rival din Departamentul de Stat american, Francis Fukuyama. El enumera atunci opt culturi diferite :occidentală, confuciană, japoneză, islamică, hindus, slavă, ortodoxă,latino americană şi africană. Fiecare dintre acestea incarna sisteme de valori în general simbolizate printr-o religie , el spunea de altfel că aceasta este « fără îndoială forţa centrală care motivează şi mobilizează popoarele .»

Teoria lui Huntington a fost criticată cu pasiune, minimalizată şi acuzată.

Totuşi, la anul de graţie 2015 constatăm că suportul pe care îşi bazează factorii distructivi din acest stat autoproclamat acţiunile, este chiar invocarea religiei!

Motivul pentru care teoria lui era mai ales criticată şi respinsă cu atâta vehemenţă este acela că, şocul promis dintre lumi ar fi îngăduit compexului militaro industrial american să se pregătească de război.Principala linie de fractură ar fi fost între Occident şi restul , căci «Occidentul valorizează individualismul , liberalismul, Constituţia, drepurile omului, egalitatea,libertatea, puterea legii, a democraţiei . Din acest motiv Vestul trebuie să se pregătească militar pentru înfruntarea civilizaţiilor rivale, mai cu seamă cele primejdioase, şi care dacă s-ar uni ar ameninţa şi diviza umanitatea.Lumea nu e una singură. Civilizaţiile unesc şi divizează umanitatea. Sânge şi credinţă: iată cu ce se identifică oamenii,pentru asta ei luptă şi mor.»

Veţi spune că aceasta a fost teoria găsită vinovată pentru intervenţii militare în arealul geografic ocupat de popoare cu credinţă musulmană.De când Huntington a enunţat-o s-au întâmplat multe: confruntările din Irak, atacul din 11 septembrie, acţiunile Al Qaeda şi autoproclamarea statului islamic, SI,o aberaţie care se sprijină pe realităţi economice clare: devalizarea unor bănci precum cea din Mosulul irakian, ocuparea unor cîmpuri petroliere importante şi contrabanda majoră, adeseori la nivel de stat.

„Le monde dimplomatique” cunoscutul jurnal de analiză internaţională, enunţă în cuvinte simple ce s-a petrecut la Paris: Urmare a atentatelor care au făcut 20 de morţi la Paris, mai bine de 4 milioane de oameni au demonstrat cu seninătate în străzile Franţei în numele libertăţii de exprimare. După groaza şi emoţia resimţite, vine dorinţa de a înţelege. Aceste evenimente inedite, atacul terorist şi demonstraţia enormă care i-a urmat, aceste evenimente subliniază că este urgent să desfacem iţele conflictelor regionale care au urmat fenomenelor numite „primăverile arabe” şi care au inflamat o bună parte din Africa.

Mobilizarea cetăţenească împotriva violenţei nu poate fi fecundă dacă ignorăm teritoriul, social , înainte de toate care o hrăneşte. Radicalizarea tinerilor djihadişti este aliementată , aţâţată, de intervenţiile străine din Orientul Apropiat. Această radicalizare se petrece într-o Europă care se deprtează de spritul luminilor lăsân să prospere prejudecăţi şi discriminări , în primul rând împotriva celor mai săraci.

De ce am selectat aceste fraze din tonele de lucruri care s-au scris? Pentru că ele pun accentul pe câteva elemente, într-un mod sincretic:analiştii caută cauza acestei radicalizări, dincolo de emoţionalitate. Ei sugerează pe undeva că islamul, apărarea unor precepte din Coran, este cumva un pretext pentru manifestarea frustrărilor enorme ale unor populaţii întregi, scăpate ,parte din ele din chingile unor dictaturi şi care sunt în căutare de scop. Scopul de dinainte era supravieţuirea, în mare parte, şi ura dirijată împotriva dictatorilor. Odată dictatorii goniţi sau ucişi, aceste populaţii sunt în căutare de sens , mai cu seamă pe fondul unui nivel de educaţie scăzut şi în condinţiile asaltului pe care îl dau mereu adepţii Islamismului radical, djihadiştii originari cum am spune, cei pentru care valorile sunt diferite de ale noastre.

Veţi spune că autorii multor atentate sunt născuţi în Franţa, că o bună parte din cei care pleacă spre teritorul ocupat în Siria de ISI au paşapoarte franceze sau belgiene sau englezeşti. Este dovada faptului că acest tip de cangrenă ideatică ( puterea armei împotriva libertăţii de exprimare, forţa armei împotriva raţiunii sau a valorilor şi fundamentelor unor societăţi democratice) odată implantată în aceste societăţi, profiferează, hrănită fiind de frustrare, de neputinţă, de lipsa educaţiei în mare parte şi de capacitatea de a se lăsa manipulaţi. Somnul raţiunii naşte monştri.

Reacţia unor celule teroriste cum au fost cele care s-au manifestat în ianuarie 2015 la Paris, cum au fost cele ale căror atentate au fost dejucate în Franţa, Marea Britanie, SUA, Canada, Danemarca,Suedia, Italia, Spania, Norvegia, Austria şi după câte ştim astăzi,Ungaria,Polonia ,Bulgaria şi România prezintă o specificitate : obiectul, uneori aş îndrăzni să spun pretextul, este lezarea unor simboluri religioase.

Evident, se intră pe acelaşi teritoriu riscant, spinos al religiilor.

Nu e nou subiectul, marele scriitor Salman Rushdie este urmărit de ani buni de zile de o fatwa emisă, el este practic condamnat la moarte aşa cum în anii comunismului unele persoane care defectau, care părăseau ţărişoarele noastre comuniste erau condamnate la moarte în contumacie.

Reamintim că „Versetele satanice” , al patrulea roman al romancierului de origine indiană a fost publicat în 1988 şi a luatWhitbread Award. La 14 februarie 1989, ayatollahul Khomeini este cel care a publicat acea fatwa a morţii contra scriitorului, obligîndu-l implicit să intre în clandestinitate.

Sper ca alăturarea exemplelor să slujească exemplului meu.

Dacă să zicem celula terorista care l-ar fi urmărit vreme de douăzeci de ani ar fi reuşit în acţiune, dacă scriitorul n-ar fi fost atât de bine păzit de Scotland Yard , nu am fi avut azi în raftul de bibliotecă multe cărţi de mare valoare cum este de exemplu această carte recentă , tulburătoare „Patrii imaginare”.

Nu mai vorbim de celalte sute, mii, zeci de mii de situaţii în care persoane sunt molestate sau ucise din cauză că au încălcat un text scris cu peste 1300 de ani în urmă.

Arta plastică, literatura, jurnalismul, sunt vizate. Dar când vine vorba de patrimoniu cultural al umanităţii ? Iată că în Italia , la Bologna mai exact , extremiştii au ameninţat în repetate rînduri că vor arunca în aer Catedrala San Pietronio care conţine o frescă veche de şase secole inspirată din lucrarea Infernul de Dante ce înfăţişează un personaj … nereprezentabil azi, torturat de diavolii Infernului. Veţi remarca poate faptul că m-am autocenzurat , că nu am mai pomenit nume, că am făcut deja un pas înapoi ?

Câţi paşi de acest gen vor fi făcuţi prin autocenzură şi cât de aproape suntem să ne reîntoarcem la mentalitatea Evului Mediu ? Evul Mediu, Inchiziţia, legile totale în care există delictul de opinie, în care interpretarea religiilor duce nu la confraternizare şi schimb de cunoaştere ci la război, la pusul mâinii pe armă şi la lichidarea celuilalt fiindcă nu are aceeaşi opinie cu tine.

N-aş vrea să mă pierd în exemple, mai zilele trecute la Copenhaga într-o dezbatere cam cum este şi cea noastră, din nou armele au demonstrat că secole de cultură şi civilizaţie pot fi anihilate de barbarie.Analiştii se întrec în decorticarea fenomenului, caută vinovăţii, caută explicaţii.Un val de islamofobie e pe cale să se formeze, aruncând în aer secole de bună înţelegere sau de convieţuire paşnică. Ceea ce până mai ieri se dovedea a fi bogăţia unor culturi care se revitalizau exact din multiculturalitate, astăzi rămâne suspendat,formaţiunile extremiste se vor alimenta din aceste evenimente nefericite.

S-ar putea spune că cel mai mare rău posibil îl face această aşa zisă doctrină djihadistă Islamului însuşi, perceperii lui la nivel mondial , vieţii co religionarilor lor.

Acţiunea autodistructivă antrenează cu sine mulţi inocenţi, mulţi nevinovaţi. Pioni într-un război pe care nici chiar ei nu-l pricep.

Tot în linia de explicitare a subtilităţii libertăţilor de exprimare trebuie să nu neglijăm teoria conform căreia atentatele sunt un răspuns la islamofobia care se dezvoltă. Constatarea ar fi că e doar un adevăr parţial. Atentatele sunt importarea în Franţa a unei derive patologie din marginea Islamului, care a prosperat în aceşti ultimi 40 de ani mai cu seamă pe terenul fertil al zonelor de lipsă a statului de drept, a laxismului judiciar şi tutoror cauzelor enumerate mai înainte. S-ar spune că autorii acestor atentate nici nu îşi dau seama cât rău pot face percepţiei propriei lor religii. Azi asistăm la o limpede împărţire : pe de o parte adepţii islamului , majoritarii care afirmă că islamul este o relgie a păcii dar nu pot să nege că islamul este în acelaşi timp profund politic. Pe de altă parte o minoritate care se barbarizează pe zi ce trece, mizând mai cu seamă pe reacţii instinctuale şi pe şteregerea creierelor , care reprezintă un teren fertil pentru aşa ceva: cei nepregătăţi, dezorientaţi, sau cu înclinaţii din zone umbroase neuropsihice.

Analiştii au conchis că unul din meritele primului ministru francez Manuel Valls este acela de a fi avut curajul să desemneze deschis drept vinovat „ djihadismul şi islamismul radical”. Reuşind astfel să depăşească un fel de reticenţă, de pudibonderie mai cu seamă a partidelor de stânga care evită să spună lucrurilor pe nume. Evident din teama de a nu leza, de a nu fi înţeles greşit sau de a jigni o populaţie enormă, se spune că în jur de o cincime din populaţia Franţei care are rădăcinile în alte părţi de lume.

Că islamul ar fi o relgie a păcii, ei bine asta depinde în întregime de felul în care cel ce se apropie de cartea sfântă îşi alege versetele din Coran la care se raportează, cele pacifiste sau cele războinice, cele de la Mecca sau cele de la Medina, cele care spun „ nici o constrângere în privinţa religiei” sau dimpotrivă”ucide-i pe necredincioşi unde îi întâlneşti”. Acei extremişti care se raportează la cele 114 surate din Coran aşa zis războinice, sunt capabili să intreprindă acte de maximă violenţă împotriva evreilor, a creştinilor, a necredincioşilor şi ipocriţilor şi mai ales împotriva tuturor curentelor din Islam care nu coincid cu exactitate cu propria lor interpretare.

Căci în definitiv despre asta este vorba: impunerea propriei viziuni luând-o pe aceasta drept punct de referinţă. Există o frază citată copios, considerata de toată lumea ca aparţinându-i lui Voltaire. Ea este :« Je ne suis pas d’accord avec ce que vous dites, mais je me battrai jusqu’à la mort pour que vous ayez le droit de le dire » adică” Nu sunt de acord cu ce spuneţi dar o să mă bat până la moarte ca să aveţi dreptul de a o spune.” Fraza a fost copios citată, pusă în gura lui Voltaire şi se bazează pe o scrisoare care datează din 6 februarie 1770. De fapt Voltaire se adresa abatelui Le Riche , dar în următorii termeni :

« Monsieur l’abbé, je déteste ce que vous écrivez, mais je donnerai ma vie pour que vous puissiez continuer à écrire. » Până la urmă, după umila mea părere sensul este acelaşi.

Cum s-a petrecut răspândirea acestei spuneri apocrife ? Englezoaica Evelyn Beatrice Hall , în cartea ei „The Friends of Voltaire”, publicată în 1906 sub le pseudonimul de S. G. Tallentyre,a utilizat o formulă celebră pentru a rezuma gândirea voltaireană « I disapprove of what you say, but I will defend to the death your right to say it », aşadar autoarea rezuma cu propriile ei cuvinte ceea ce ea considera esenţa spiritului lui Voltaire.

De altfel ea a confirmat faptul că era propria ei interpretare rezumativă şi că nu ar fi trebuit să pună ghilimele fiindcă nu era un citat . Indiferent de povestea aceasta ce ţine de anecdotică, principiul rămâne şi devine un fel de chintesenţă a dezbaterii despre libertatea de expresie.

Civilizaţia contemporană, cea care s-a tras din epoca luminilor are nevoie de toleranţă. Dreptul de a avea opinii diferite presupune înfruntarea lor pe acelaşi teren: al ideilor.