La întâlnirea poeziei , Festivalul Getafe,( inițiat de Juan Jose G Garcia,ediția   București aprilie 2025).

Editoarea mea(Nadia Farcas)  m-a invitat să spun câteva cuvinte despre cărțile publicate la Editura Ecou Transilvan, eu am improvizat cu totul altceva, mai apoi Eugenia Vasile mi-a trimis un fișier conținând ceea ce am simțit eu în acel moment.

Un scurt fragment l-am transcris aici. Conținea un mesaj ascuns către cei care scriu, publică, iubesc poezia.Un îndemn la modestie, altruism, solidaritate confraternă.

https://www.youtube.com/watch?v=eAq5w4nIBAY

~Gheorghe Tomozei a fost un mare poet.

Prietenia lui pentru Nicolae Labiș și Nichita Stănescu a făcut să le sacrifice mult timp din timpul  lui și să le păstreze memoria.

A fost aceasta pentru mine o dovadă de altruism.Așa cum fac poeții adevărați.

Ieri mă gândeam ascultându-i pe mulți dintre cei care sunteți aici și care sunteți autori, traducători, poeți, scriitori, iubitori de poezie, prin câte vârste a trecut poezia română!

Și m-am gândit așa, repede, la momentul prin care au trecut cei din anii 50, chinurile la care au fost supuși, toate privațiunile și toate încercările lor de a ieși cumva din chingile acelui stalinism /bolșevism. Și s-au salvat unii dintre ei.

Și-apoi a venit generația cealaltă, într-o perioadă de relativă deschidere, aceea a lui Nichita Stănescu, a lui Cezar Baltag, a Anei Blandiana, a lui Florin Mugur, i-aș pomeni acum pe toți ! Ei au sărit în altă parte și au avut parte și de cărți mule. Au făcut unele compromisuri dar au rămas mari scriitori ai literaturii române.

Noi, cei din generația mea, am venit în anii 70-80 când deja șurubul se strânsese. Vreau să vă spun că atunci noi publicam cu greu o carte de poezie, eu am nimerit chiar perioada în care erau obligatorii concursuri de debut ale editurilor, erau câte două mii, trei mii de manuscrise depuse la o editură iar câștigător era unul sau erau doi. Eu am ieșit cu volum la editura Dacia, ardeleancă fiind, acolo mi-am depus cartea și am apărut între Petru Romoșanu și Emil Hurezeanu.

Am fost obligați la alt regim, la parcimonie maximă și la atenție maximă. Critica literară, cea adevărată, era foarte dură iar cei care ieșeau în față erau foarte puțini.

Și m-am gândit acum la șansa uriașă pe care democrația literară și culturală a dat-o celor care după 1990 au început să publice, au început să publice mult, unii chiar zeci de volume de poezie!

(Mă gândeam doar  la faptul că Daniel Turcea, mare poet fiind, a publicat ”Epiphania” lui,  o singură carte și aia cu  sacrificii uriașe.)

Este bine. Este și periculos. Pentru că autorul poate să fie emoționat, dar poate să fie orgolios, poate să fie generos dar poate să fie și vanitos.Depinde de fiecare cum știe să se apere de toate pericolele pe care literatura și poezia -poezia este ceva periculos de frumos, ați spus ieri, doamnă …Suntem aici noi între noi, cei care zicem că suntem mulți dar de fapt suntem puțini, un strop pe lângă ceea ce se întâmplă în lumea asta. E bine să ținem alături, e bine să-i citim și pe ceilalți…”