Era talentată, îndrăgostită de literatură, iubea oamenii, era prietenoasă, sociabilă, fermecătoare când vroia și al naibii de intransigentă când vroia tot ea, era pătimașă, visătoare,( suflet slav… bulgăroaică din Murfatlar, de!) citise biblioteci întregi dar numai ce voia ea, recitise toate romanele ”bune” de mai multe ori, era melomană, casă deschisă, aiurită,se uita la canalele tv de sport, plină de farmec, sensibilă și acidă, muncitoare și delăsătoare, fără nici un pic de simț practic. Prietenia era una din valorile esențiale în viața ei și cu câteva luni înainte de a se îmbolnăvi îmi făcuse teoria unei cărți viitoare care urma să se cheme ”Oamenii vieții mele ”, pe care nu a apucat să o facă.

Mintea ei a fost grav lovită de decepții pur familiale, suflețelul ei zbuciumat asemeni. Desfidea magistral micile organizări ale vieții.

La ultima întâlnire în trei din apartamentul aflat la Râul Doamnei unde se cocoțase,când eram cu Bernard,soțul meu, și el bolnav grav , cu doar doua luni înainte de finalul lui, îi dusesem Smarandei sacoșe substanțiale cu mâncare multă de toate felurile, toate alimentele necesare unei gospodării…Era 15 decembrie, ziua ei. Ea ne-a privit cu iritare și mi-a spus : ”Mie îmi aduci mâncare ?( notă: frigiderul era complet gol) trebuia să îmi aduci de ziua mea niște cercei…”

Asta era Smaranda , o formă atipică și de gazetar și de autor. Orgoliul a împiedicat-o să își depună măcar dosarul la Uniunea Scriitorilor (doar publicase cărți de poezie, proză, însemnări). Orgoliul a împiedicat-o să se înscrie într-o altă uniune de creație ( a ziariștilor, de pildă , doar publicase mii de cronici din 1970 începând, o viață de om. )Așa era Smaranda Jelescu(15 decembrie 1942-10 aprilie 2017), originală,paradoxală, ca nimeni alta, si nu se gândea la moarte. O singură data mi-a zis:” Crinuța,( era puțin puțin peltică), la moartea mea vreau să-mi pui Valsul revoluționar al lui Chopin.”

Așa am făcut.