Critici proza
Profilul Cleopatrei sub pălăria de pai
http://jurnalul.ro/cultura/carte/profilul-cleopatrei-sub-palaria-de-pai-649091.html
Autor: Clara Margineanu 02 Aug 2013 – 20:32
Cleopatra Lorinţiu este o profesionistă a seducţiei prin limbaj. În fiecare dintre ipostazele sale, poetă, prozatoare, jurnalistă, realizatoare de televiziune, diplomat, este limpede, expresivă, sigură pe sine ştiind să surprindă esenţialul şi din întâmplările, aparent, derizorii. În literatură, conferă sens şi nobleţe durerilor, sfâşierilor, experienţelor care dor până la os. Ca jurnalist, a aşezat o lumină puternică asupra figurilor marcante din cultura română. Prin tot ce este, Cleopatra Lorinţiu dezvăluie o ereditate rafinată, şlefuită de un destin scris frumos. Mă gândesc la şansa de a călători şi de a pătrunde în spaţii, culturi şi civilizaţii descântate de istorie pe care le-a transpus memorabil în cărţi şi în filme. Cel mai recent roman al său, ,,Pălăria de pai” (Cluj Napoca, Editura Eikon, 2013) închide între coperţi povestea călătoriei unui cuplu, în marea necunoscută poleită cu splendori visate, care este insula Corsica. ,,Noaptea visam peisaje albastre, cu plaje întinse şi păduri de pini, cu palmieri şi, mai ales, cu arbuşti coloraţi: asta văzusem din Corsica eu, mai ales prin poze, pe Internet şi prin filme” spune personajul feminin care se confesează la persoana întâi. Tot prin intermediul internetului, cei doi protagonişti, ea, femeia fără nume din roman şi soţul ei, Bertrand, îi întâlniseră pe cei ce urmau să le fie gazde. Comunicarea doar virtuală a fost perfectă pentru a ascunde mari şi halucinante necunoscute. Între promisiuni mirobolante livrate electronic şi realităţi întunecate descoperite la faţa locului rezistă ,,Pălăria de pai”. Pălăria observată de autoare în tabloul lui Delacroix, ,,Lupta lui Iacob cu îngerul”, pălăria ca simbol al copilăriei năsăudene, pălăria din poveste care în final, ,,zăcea terfelită în praf, pe jos”, pălăria sub care se ascund adevăruri zdrobitoare. Romanul Cleopatrei Lorinţiu ridică borul larg care învăluie unele asociaţii de binefacere. ,,Am început prin a le admira, considerând că e teribilă nobleţea acestor oameni altruişti. (…) Dar fapte concrete care s-au petrecut sub ochii noştri sigur că ne-au zguduit inocenţa încrezătoare cu care priveam către toată lumea prin anii nouăzeci.” Autoarea îşi deconspiră ochiul vulturesc, de reporter şi face observaţii crude, lucide, laconice, în care sunt recognoscibile pagini de jurnal. O recunosc de asemenea în text, pe Cleopatra cea foarte româncă, revoltându-se scrâşnit când o aude pe gazda sa spunând, între alte elecubraţii asimilate după ureche că ,,românii îşi vând copiii pe nimic.”
În esenţele lirice ale cărţii, autoarea vede în orice plecare, voiaj, călătorie sau vacanţă, o fugă. ,,Ducem cu noi această resursă mică, un portmoneu imaginar, o speranţă că toate se vor schimba, evident în bine, în altceva, neobişnuit şi conform cu un ideal pe care îl avem. (…) Duc cu mine iluzia că totul se va rezolva printr-o fugă de viaţa mea previzibilă.”
În Corsica însă, în această încercare de evadare, fugă şi posibil început de drum este vorba despre deziluzie, făţărnicie, comportament schizoid şi înfricoşător al gazdelor, despre localnici cărora nu le plac turiştii pentru că le tulbură atmosfera insulei, despre Omerta, legea păstrării tăcerii în mediile mafiote.
Cleopatra Lorinţiu trăieşte intens, cu toate simţurile şi scrie cu colţul inimii. O decupez din câteva amintiri plutind spre neuitare. O văd râzând pe malurile Senei. O văd încordată, pe culoarele Televiziună Române. O văd din profil, surâzând sub o pălărie de pai care o apără de toate şi de sine.
Şerban Cionoff:
Zâmbind, cu amară ironie, sub o pălărie de pai
De mult aşteptam o scriere precum romanul Cleopatrei Lorinţiu, Pălăria de pai (Editura EIKON, Cluj Napoca, 2013)! O carte care să spună, cu o ironică detaşare, adevărul amar despre cum se lovesc românaşii noştri cu capul de pragul de sus atunci când văd cu ochii lor şi simt pe propria piele cum stă treaba cu Occidentul care numai atâta aştepta: să venim noi, la masa pusă, în „societatea tuturor posibilităţilor”.Fiindcă asta este morala captivantului roman scris, cu mână sigură, de poeta Orei culorilor. Aşadar, un el, Bertrand, cunoaşte pe net – unde altudeva?! – pe Ange Colona d’Istria din Corsica. Acesta îi promite marea cu sarea, îmbiindu-l să vină cât mai degrabă spre a se apuca de o treabă nemaipomenit de frumoasă şi, mai ales, de bănoasă. Pe scurt, acel Ange dimpreună cu soaţa sa erau nişte filantropi cu pungă doldora şi cu inima larg deschisă, care puneau la cale nişte caravane umanitare pentru România, ţara natală a soaţei lui Bertrand şi într-un fel şi a lui Bertrand însuşi. Spaţiul virtual al internetului şi imaginaţia înfierbântată a omului de bună-credinţă concură la o poveste în care feeria peisajului Corsicii se împleteşte cu promisiunile de opulenţă şi de ospitalitate debordantă, aşa încât Bertrand şi soaţa lui nici nu mai stau pe gânduri şi iau calea spre „tărâmul făgăduinţei”. Unde mai pui că tot pe acolo Bertrand mai avea un vechi prieten de nădejde, unul Jean Castaldi, pe care la un ceas de ananghie îl ajutase şi care, acum, era şi firesc să îl omenească aşa precum scrie la carte.
În semn de „porte bonheur”, naratoarea, soţia lui Bertrand, îşi ia pălăria de pai, soră bună, crede ea, cu pălăria dintr-o celebră pânză a lui Delacroix, dar şi amintire a copilăriei sale năsădudene.
Dar, odată ajunşi în Corsica, pe cei doi îi încearcă o amară dezamăgire. Palatul unde urmau să locuiască e, mai degrabă, o coşmelie, iar acel (zis) don Ange numai a… înger nu arată. Ca să nu mai vorbim despre acritura lui de nevastă… Despre bănetul care urma să curgă în valuri de neoprit, nici pomeneală! Cât îl priveşte pe samariteanul Jean Castaldi, orice încercare a lui Bertrand de a-i da de urmă se loveşte de netrecuta lege a tăcerii. Motivele nici nu sunt prea greu de bănuit…
Dar capacul peste toate astea îl pune aroganţa găunoasă cu care nişte terchea-berchea de teapa lui Ange îi tratează pe români. Care aroganţă nu trece mai departe de acest clişeu grobian: „Românii îşi vând copiii pe nimic, ştiu asta în mod pozitiv, zise Ange. Mi-a spus mie un prieten care a fost în Bucovina. Stau pe marginea drumului şi îi oferă pentru nimic, nici o sută de euro nu costă un copil din România, dar ce să faci cu el aici?”
Primitivismul acestei prejudecăţi, din păcate încă răspândită în anumite straturi ale unor occidentali numai prin apartenenţă geografică dar nu şi prin elevaţia spirituală, însă cu impertinente pretenţii de campioni ai super-democraţiei şi de arbitri ai ultra-civilizaţiei, contrastează frapant cu vastul bagaj de informaţii despre Corsica, oamenii, locurile şi istoria sa, cu care se înarmează, înainte de a pleca la drum, eroina şi cronicara acestei jalnice Odisei. În semn de respect faţă de gazde, dar şi de propria-i condiţie, de oaspete civilizat.
În felul lor, flăcările care au făcut scrum pălăria de pai sunt un simbol al iluziilor spulberate… Aşa după cum fuga din Corsica, ţara iluziilor spulberate, a celor doi naivi dobândeşte valoarea unui simbol existenţial: „O fugă de un vis neîmplinit, de o nebunie de neînţeles, de o lume în care nu ne potriveam, de o ameninţare reală sau imaginară?”
Zâmbind, cu ironie amară, pe sub borurile pălăriei sale de pai, Cleopatra Lorinţiu a scris o carte dureros de sinceră prin adevărurile sale. Atât de sinceră încât nu m-aş mira dacă mâine-poimâine, vreun ifosat cu aere de revelaţie planetară o va acuza pe autoare de… „euro-scepticism”!Consemnare:
Un limpede loc, prezentat de Cleopatra Lorintiu
Duminica, 02 Octombrie 2016 Menut Maximinian
Scurte intalniri. Exista un limpede loc, cartea Cleopatrei LorintiuIntotdeauna intalnirile cu Cleopatra Lorintiu sunt memorabile. Doar
cateva minute petrecute in compania scriitoarei iti dau energia atat de necesara in zilele de astazi de a merge mai departe pe drumul artei. Cleopatra Lorintiu este o luptatoare, o aparatoare a limbii romane, un nume cu radacini in Tara Nasaudului, urmasa demna a granicerilor de aici. Nascuta la Nasaud, iar mai apoi cu resedinta de vara la Bistrita, unde locuiesc parintii, Cleopatra Lorintiu este o personalitate complexa (scriitoare, jurnalista, realizatoare de televiziune, scenarista, autoare de filme documentare si diplomat).
Publicatia Zaman, la care este redactor-sef, aduce in fata cititorilor povesti interesante din culturi diferite, impunandu-se deja pe piata de specialitate. Se vede clar, in tot ceea ce face, interesul pentru complexitatea intalnirii dintre civilizatii, deschiderea catre alte zone culturale, de altfel una dintre resedintele ei fiind la Paris, acolo unde ani buni a reprezentat tara in calitate de diplomat. Zecile de studii publicate oglindesc toate aceste framantari ale lumii, venind intotdeauna nu doar cu o simpla relatare, ci si cu solutii.
Mai presus de toate, Cleopatra Lorintiu este insa o poeta ce s-a impus inca de la debut, in anul 1978, cu volumul Regina pasilor furati, aparut la Editura Dacia. Scriitorul Ioan Pintea ne relata cum a mers din Runcul natal la targul nasaudean si si-a cumparat din librarie aceasta carte, pe care a citit-o pe nerasuflate. La fel s-a intamplat cu multi dintre noi, care am citit cu interes cartile Cleopatrei, fie ele de poezie, proza sau eseu.
Volumul Scurte intalniri. Exista un limpede loc, aparut anul acesta la Editura Charmides, manageriata de Gavril Tarmure, este, asa dupa cum sugereaza si titlul, din doua parti. O prima parte relateaza intalnirile scriitoarei cu personaje memorabile, iar partea a doua este o reeditare revazuta a volumului Exista un limpede loc, aparut in anul Revolutiei, 1989, la Editura Sport-Turism. O carte ce a descris frumusetea plaiurilor judetului nostru, tirajul ei de cateva zeci de mii de exemplare fiind epuizat rapid. Iata ca, la initiativa vicepresedintelui Consiliului Judetean Bistrita-Nasaud, Alexandru Pugna, Exista un limpede loc a vazut, dupa 25 de ani, din nou lumina tiparului, readucandu-ne pagini care sunt adevarat reper pentru Transilvania, conturand un portret a tot ceea ce au mai frumos aceste tinuturi ale inaintasilor nostri – Liviu Rebreanu, George Cosbuc si Andrei Muresanu.
Mai mult, cartea este intregita cu alte aproape 300 de pagini care vorbesc despre arta si modul in care o scurta intalnire cu o personalitate iti poate schimba viata. Cleopatra Lorintiu aduce in fata noastra si reportaje, cum ar fi cel in care ne descrie modul in care a realizat un film documentar cu Benjamin Fondane, amintindu-mi astfel de prezenta noastra la Herta, acolo unde scriitorul isi are radacinile si unde, la biblioteca in fata careia se afla statuia acestuia, am donat carti pentru romanii ce, iata, fac acum parte dintr-o alta tara, Ucraina, insa nici o clipa nu au uitat de limba lor romana.
Cleopatra Lorintiu
Cleopatra Lorintiu scrie cu acelasi patos de Nasaud, Bistrita, Bucuresti sau Paris, Viena si New York, fiecare popas al ei intr-un loc al lumii fiind adus si in fata noastra prin „jurnalul” ei. Iata cum isi incepe o cronica in Paris: Cu creionul suspendat in aer si ganduri reduse asteptam asezata pe cheiul Senei clipa in care gandurile o sa aiba dreptul de a se scurge in cuvinte, cand mana nu e lenesa si butonul de avertizare nu semnalizeaza (p. 33). Am fost pe malul Senei, am trecut podurile faimoase ale acesteia, insa si daca nu ai calcat niciodata in anumite locuri, Cleopatra Lorintiu, prin descrierile ei, ti le aduce aievea in fata ta. Pentru ca a realizat o serie de documentare prezente acum in arhiva Televiziunii Romane, era intr-un fel firesc ca scriitoarea sa se apropie si de film, cronicile ei surprinzand in mod placut. Remarc aici doar Marginalile la filmul Kira Kiralina in regia lui Dan Pita.
Cleopatra Lorintiu trage un semnal de alarma si in ceea ce priveste literatura din ziua de azi, cand exista o moda ca toata lumea sa scrie. Vorbeste deschis despre scriitorii ignorati, abandonati total de institutii si comunitate, intr-o societate in care altii, mai putin talentati, se pun stapani asupra clipei. Pana la urma vom scrie toti cate ceva, iar vraful de carti tiparite sau digitale, pai, o sa se descurce posteritatea cu el (p. 65). Cleopatra Lorintiu jongleaza cu cuvintele, dar si cu geografia, azi aflandu-se in sudul Libiei, unde scrie despre masivul Akakus, maine pe Valea Somesului, unde va scrie despre Tibles si Calimani. Oriunde ar fi in lume, aduce cu ea prospetimea omului cultivat, a scriitorului care mai apoi stie sa creioneze cu pana sa minunile lumii, prezentandu-le cititorilor.
Impresioneaza intalniri cu oameni precum Ion Caraion si povestea legata de revista „Amfiteatru” si de postul Europa Libera, dar si o intalnire cu un ambasador precum cel al Iordaniei, Sakerm Malkwi, si mai apoi vizita la Muntele Tabor. Emotionante, acum dupa ani, sunt si ultimele interviuri acordate de personalitati precum Ion Vlasiu sau academicianul Romulus Vulcanescu, care se confeseaza scriitoarei pe pagini intregi, apoi extraordinarul interviu cu Cella Serghi despre personajele sale sau gandurile celebrului Stefan Augustin Doinas, intr-un dialog natural purtat cu Cleopatra. Despre toate acestea puteti lectura in volumul aparut la Editura Charmides. Nu lipsesc nici bistritenii Cleopatrei Lorintiu, pe care de-a lungul timpului i-a promovat atat prin articolele ei in presa literara, cat si in documentare, amintind aici portretele facute lui Alexandru Pugna, Valeria Peter Predescu, Ioan Pintea, Melania Cuc, Elena M. Cimpan, Marcel Lupse, Alexandru Gavrilas, Miron Duca s.a.
Partea a doua a cartii, de la care a pornit de fapt si ideea acesteia, Exista un limpede loc, incepe cu o confesiune sub genericul Dimineti in Bistrita-Nasaud. O carte despre acest tinut trebuie sa inceapa dimineata. Ca sa va tulbure in suflet dorul de calatorie, sa-l simtiti ca pe o fiinta nelinistita, pusa pe duca. Si sa vedeti deodata in fata ochilor peisaje si oameni, si pagini de istorie, prezentul si trecutul acestui tinut prin care, cu orgoliul si limpezimea celui ce iubeste pur si simplu, vreau sa va port pas cu pas, pagina cu pagina (p. 287). Judetul Bistrita-Nasaud devine, prin scrisul Cleopatrei Lorintiu, un loc de basm, binecuvantat de Dumnezeu.
Despre Bistrita, Cleopatra scris: Cladirile acestui oras se completeaza parca unele pe altele intr-o rezolvare arhitectonica inteleapta, nu doar conciliatoare, ci avantajoasa deopotriva pentru cladirea gotica, pentru friza romantica, pentru manierista poarta ori cupola secession, pentru casa modesta cu veranda si gradinita cu flori dinainte si pentru cladirea lunga, tip vagon, cu briz-brizuri austrocratesti, pentru lucarnele desuete si vechile porti sasesti, pentru balconasele demodate si pentru blocurile zvelte, cu acoperisuri inclinate (p. 290)
Nasaudul este descris si el in cuvinte pastelate: Aici toamna vine cu o ora mai devreme. Te trezesti dimineata si simti o infiorare racoroasa de parca aerul, castanii cu frunze tivite de arsura inca neuitata a verii pe sfarsite, te-ar fi indragostit cu de-a sila (p. 324).
Gasim aici, in Tara Nasaudului, pe Valea Somesului, o lume tainica, o lume cu multe secrete, povesti, obiceiuri si ciudatenii. O lume cu o aula de mister si de fantastic (p. 400) pe care Cleopatra Lorintiu o aduce in fata noastra. Povesti asezate pe un traseu pentru suflet in patria in care exista Virtus Romana Rediviva, poduri de lemn, Cuibul visurilor din Maieru, Hora de la Prislop, dar si piscurile Muntilor Tibles, Calimani si Bagau, completate de campia de inalte coline. Despre Cleopatra Lorintiu putem afirma ca este un scriitor complex, care impartaseste prin aceasta carte gandurile, fericirile, amintirile, dar si nelinistile si evenimentele societatii actuale. O carte ce se citeste cu placere, fiind un discurs pur pentru apararea culturii adevarate, a reperelor pe care le avem la nivel mondial, dar si aici in tara noastra, de la peisaje mirifice la oameni care, prin creatia lor, au facut ca lumea sa-si schimbe infatisarea. Exista un limpede loc, acela in care ne invita Cleopatra Lorintiu. Vizitati-l cu incredere! (Menut Maximinian)
Cronici la cărţi mai vechi :
1. Mihai Ungheanu (1939-2009)
în revista Luceafărul nr.42, 1989
Despre : Cleopatra Lorintiu „Exista un limpede loc”
Cleopatra Lorintiu încearcă o carte de reportaj despre împrejurimile Bistriţei şi Năsăudului sub titlul” Exista un limpede loc”.(editura Sport Turism,1989). Titlul este o reminiscenţă de lectură din Grigore Vieru care a vorbit în versurile sale despre „un limpede loc „.Pentru poeta Cleopatra Lorintiu „limpede loc” este Bistrita naşterii sale cu locurile dimprejur ,este Nasăudul ,Tiblesul, Calimani,Bargaul.Poeta ne anunţă din primele pagini că e vorba despre o cronică sentimentală, de un mod de a-şi rememora străzile şi plaiurile copilăriei , mirată şi fascinată de diferenţele pe care le constată,pe care le provoacă atât ieşirea din vârsta candorii cât şi dezvoltarea vertiginoasă a localităţilor cunoscute.
Bistriţa este ca o carte care se citeşte la o altă vârstă :locurile, oamenii par a fi cele vechi şi în acelaşi timp, altele.
Reportajul Cleopatrei Lorinţiu nu apelează la mijloacele şocante ale reportajului modern, menite a izbi urechea imaginaţia şi a mobiliza către o înţelegere nouă.
Este cu alte cuvinte o carte de amintiri şi de de descinderi la faţa locului, cel ce vede şi şi transmite cele văzute care dă deci şi altora senzaţia participării.
Nu aceasta este specia practicată de Cleopatra Lorinţiu care apelează la o manieră eseistică ,îmbinând amintirile cu faptele văzute direct dar şi cu o documentaţie de cabinet, fie de naturăistorică, fie economică.
Fluxul reportericesc este întretăiat şi filtrat de un proiect al expunerii, care are aspect didactic.Intenţia este aceea de a epuiza toate datele privitoare la locurile despre care se voirbeşte de a transmite atât o impresie , cât şi o informaţie de a imprima o imagine completă asupra lumii cercetate.
Acest mod de a concepe cartea o îmbogăţeşte sub unghiul istoric şi cultural. Cleopatra Lorinţiu construieşte de altfel o imagine istorică şi culturală a teritoriilor Bistriţei şi Năsăudului demnă de toată lauda.
Este o surpriză de altfel să constaţi câtă tradiţie istorică şi culturală este comprimată în acest colţ de lume umbrit de prestigii urbane mult mai zgomotoase.
Trebuia într-adevăr sufletul şi mintea unui om al locului pentru a face şi Cleopatra Lorinţiu a făcut-o.
Cine parcurge toată cartea „ Există un limpede loc” obţine un interesant tablou al societăţilor bistriţene şi năsăudene, a tuturor aşezărilor din acest univers atât de autonom şi unic pentru autoare.
Unele pagini sunt pline de emoţia amintirii, cum sunt cele privind atrocităţile petrecute după ocupaţia ungară impusă de dictatul de la Viena. Alte pagini sunt nostalgice.
Pe alocuri se creionează siluete de oameni descrişi în dinamismul profesiei lor. Nu sunt uitate nici obiceiurile populare.
Bine înrădăcinate şi probabil foarte vechi pe care poeta ţine să le aşeze lângă realităţile foarte noi, nu atât pentru contrast ci pentru a lumina coexistenţa lor fericită.
„Există un limpede loc” rămâne o carte interesantă, instructivă scrisă cu sentiment şi cu dragoste de adevăr, cu o specială aplecare către istorie şi aspectele culturale (…)
2. Andrei Milca în ” Cronica română ” 9 mai 2003 .
Lumini şi…enigme – Cleopatra Lorinţiu
Timp de 25 de ani, începând cu 1976, Cleopatra Lorinţiu a realizat o serie de interviuri cu personalităţi româneşti din diferite domenii, adunate în 2002 într-un volum denumit „O lumină suplimentară“ (Editura Muzeum, Colecţia Punct pe i, pe copertă folosindu-se reproducerea lucrării „Poarta Soarelui“ de Nicolae Zambroianu).
Este o lucrare esentiala pentru acest gen dificil, al interviului,
mestesug gazetaresc, in radio, TV, ziare si reviste, autoarea fiind mahnita ca a pierdut in timp casete sau foi cu Nichita Stanescu, Teodor Mazilu, Dan Laurentiu, Nicolae Velea, Grigore Hagiu, VirgilMazilescu s.a. „Microbul“ acesta, de a dialoga cu oameni de excepţie, obiceiul de a pune întrebări, este o boala „rea“, absolut necesară pentru orice ziarist care se respectă, frenetic sau timid.
Cartea de faţă este o selecţie a unor interviuri publicate în periodice sau o reproducere a unor dialoguri filmate, dintr-o „nevoie sincera de comunicare sau iesire din singuratate“. Impartita in cateva „etape“, munca scriitoarei se reduce la „fluxul memoriei“, „misterioase intalniri ale vietii“, „intalniri esentiale“ plus o lista incompleta a interviurilor realizate din anii ‘70 pana in 2001. Sunt prezenti intre aceste pagini Ion Vlasiu si lumea lui (ultimul sau interviu!), Romulus Vulcanescu si „pulberea mitologica“ (idem), Cella Serghi (1983, „Eroinele mele sunt invingatoare, fiindca imi seamana“), dar si Margareta Zirra, Gabriel Popescu, Guy Pariseau, Marina Krilovici, Gheorghe Tomozei, Marin Preda (!), Gheorghe Rosetti, Dorel Onacaetc.
Se aduna, ca sa citam din Cleopatra Lorintiu, amintiri de un farmec discret despre cei mai frumosti ani ai unei sarbatori continue, unele mangaiate de jarul memoriei, vieti framantate, destine neobisnuite, experiente impresionante, femei in tara barbatilor s.a.m.d. La final, cateva note de calatorie la Roma, Caracas, Rabat, Chicago si un „vis de Danemarca“. „Atata timp cat arta exista, spatiul dintre oameni e inca plin de substanta si talc“, spune unul dintre cei intervievati, autoarea aducand printr-o raza de efect noi si neobisnuite imagini ale unor chipuri ce ne pareau (arhi)cunoscute. De la „Regina cu pasi furati“ (poezii, 1978, premiul de debut al Editurii Dacia) si pana la povestirile din 1998 („Un ghem de vise“), nasaudeanca Lorintiu a ramas acelasi incisiv comentator publicist, realizator de emisiuni in mass-media (Premiu pentru emisiune de cultura APTR, 2000), imbinand talentul de jurnalist cu acela de literat (Premiul Asociatiei Scriitorilor in 1984 pentru „Exercitii de vacanta“), demonstrand ca isi priveste si iubeste lucrarile „ca pe niste copii“…
Andrei Milca
3.Diana Soare( în Suplimentul de cultură, Iaşi,decembrie 2006 )
Poveşti de adormit părinţii
Sischiri şi cornuleţe cu gem
„De dragul tău, copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă deşi ştii prea bine că n-o să-l ajungi, fluturând o batistă murdară de afine coapte, de dragul tău aş ţine vacanţa cu mâinile amândouă, aş ţine-o cu putere să mai stea, să mai stea.” Pe mine m-au tuns dintotdeauna scurt. De asta nu seman cu Crinuţa. Crinuţa are funde-n păr şi o rochiţă de catifea vişinie cu puişori galbeni. Nici rochiţă de catifea n-am avut vreodată. Cea mai frumoasă era una de un albastru prăfuit, cu mâneci albe, bufante; îmi plăcea pentru că părea sa se desprindă în zbor la fiecare piruetă pe care o făceam demonstrativ.
Crinuţa e mică şi urăţte şosetele albe. Are un izvor doar al ei, pe care l-a botezat Sischiri, şi stie sumedenie de poezii cu vrăji (era una cu „muştar, dosar, măcar”…). În plus, alt temeinic motiv de invidie ascunsă, are bunici care stau într-o caăuţă cu prispă, plină de comori: zahar cubic, sare zgrunţuroasă şi codiţe de cireşe amare în „camera cealaltă”, bufetul cu farfurioare în „camera roz” şi-o puzderie de coşuri şi geamantane, fascicole de cărţi şi caiete vechi de şcoală şi fel de fel de plicuri cu scrisori vechi în „şandramaua” cu lut pe jos.
Bunicii mei s-au mutat la bloc şi nu-mi lăsau spre cotrobăială decât câteva misterioase sertare roşii, pline cu şuruburi, nasturi coloraţi, insigne şi capete de creioane…
Moş Crăciun se uită la noi şi râde
„De dragul tău aş lasă gladiolele roşii să crească, să crească şi fiecare floare aş închiria-o unui prinţişor pitic sau unei dulci maimuţici, iar seara i-aş pune să danseze pe masa mea acoperita cu satin roz.”
Eu n-am avut nici gladiole rosii in gradina, nici lalele, nici dalii sau garofite cu miros piparat… Doar un smochin cumva exotic, crescind asa, la citeva palme de trotuarul prafuit. N-am fost niciodata „la polog”, precum Crinuta, sa-mi pun mâinile sub cap şi sa închipui balauri din norii pufoşi, adormind în miros de fân fierbinte. N-am avut nici gradiniţa cu vâzdoage, nici un măr bătrân care sa facă mere dulci, nici câine, nici coroniţa din sânzâiene, împletită migălos printre cosaşii mititei din iarbă…
Până şi ninsorile Crinuţei au fost dintotdeauna mai frumoase, pentru că ei mereu i se năzare că ninge cu zahar farin dintr-o sită aflată-n palme de uriaş peste satul Anieş. Aş da orice să mă pitesc în bucătăria ei în care lemnele trosnesc şi miroase a cocă, a zahăr ars şi a vanilie, abţinându-mă din răsputeri să nu pun mâna pe cornuleţele fierbinţi, înşirate ca nişte soldăţei pe tava neagră şi, în timp ce Crinuţa ma învaţă una dintre poeziile ei cu vrăji (ceva cu „compas, popas, ramas”…), să mă întreb în gând dacă nu cumva suntem pitici într-o casuţă piticească şi Moş Crăciun se uită la noi şi râde…
„De dragul tău m-aş ascunde într-o carte din bibliotecă şi-aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi carte dupa carte, raft dupa raft şi într-o bună zi mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…”
*Cleopatra Lorinţiu, Fetiţa care eram, Editura Intact, Bucureşti, 1992. Coperta şi ilustraţiile: Octavia Ţarălungă
4.Trezire din vis
de Grete Tartler
(fragment) din cronica publicată în Revista Luceafărul la cartea „Cineva din trecut”ed.Luna 1995
…Dacă poeziile Cleopatrei Lorinţiu nu părăsesc lumea semitonurilor,unde e uşor „de la fericire la deznădejde să faci un pas mic”,proza se ridică mai lucid ajutată de ironie,deasupra necunoscutelor teritorii.”Plăcerile verii”ironizează reveriile literare,clipa când „toţi aveau să se culce… să ascult sâsâitul şarpelui,la talpa casei.” Sensibilităţi care se pierd nereceptate ca fulgii de zăpadă pe plita realităţii,concretizează portretele unei provincii greu de imaginat ca atare;Santa Lucia,Casa cu volbură,Singurătatea.Poveşti de dragoste desfăşurate mai ales pe „impecabile pagini albe scrise sau desenate în fiecare seară ( Tristeţile dinanintea ninsorii) ,neliniştea unui medic aflat în concediu la ţară, asaltul brusc al „petelor negre” din cariera sa (Sila deastronomie) ,frica de moarte a unui aviator (Un zbor) ,neânţelegeri de familie, treziri la realitate „în clipa cheie a visului” şi mai ales arte poetice : „scrie mai degrabă ce ţi se întâmplă în fiecare zi, sincer şi fără să adaugi nimic, dacă se poate”-Urme de cerneală ) toate aceste respiraţii care nu sunt ample . „de prozatoare”, au totuşi o grabă, o tulburătoare fierbinţeală a vieţii.Cineva care s-a trezit din vis , care se ia peste picior –„fără tentaţia aceea a extraordinarului!Imaginaţia nu e mare lucru „ şi care îşi propune să ia lucrurile ca atare.Fără paşi mari, dar câtă culoare!.
5. Ioan Miclau ( Australia)
:„Pentru mine , cartea aceasta e un adevarat chivot biblic „
ARTUR SILVESTRI AJUNGE IN AUSTRALIA.Aceasta dorita veste vine odata cu cartea “ARTUR SILVESTRI-Vocatia Caii Singuratie” a autoarei Cleopatra Lorintiu,desigur prin bunavointa Asociatiei ARP-Bucuresti- Romania.Aceasta carte, un adevarat ghid in marea opera silvestriana, apare sub ingrijirea si coordonarea Doamnei Mariana Braescu Silvestri, sotia marelui om al culturii romane, trecut la vesnicia cerurilor(30.11.2008).
Pentru mine cartea inseamna un adevarat “chivot biblic” in care se asezase sufletul viu al lui Artur Silvestri ajungand astfel in Australia!Autoarea cartii doamna Cleopatra Lorintiu ne spune direct despre imboldul personal si de respect ce a avut pentru a aduna granitul, stralucirile, gandirile, aspiratiile, intr-un cuvant construirea acestei carti de prezentare si intelegere a ilustrului ganditor si deschizator de taine al sufletului romanesc, Artur Silvestri.Si iata marturisirea: “Vocatia Caii Singuratice” este un eseu subiectiv desprins din felul in care eu percep o parte din opera scrisa si publicata de Artur Silvestri.
Personalitate complexa, fara comparatie in literatura noastra de azi si in cultura
contemporana, adorat, idolatrizat de multi, neinteles complet de altii. Artur Silvestri a fost, prin insusi felul sau de a fi, de-a se forma si a creste in valoare si complexitate, În virtute crestineasca si din daruire altruista, prin insasi viata sa si mai ales prin cultul pentru carte si litera scrisa pe care l-a avut, o mare, enorma lectie pe care viata ne-a dat-o intr-o perioada de confuzii sociale.Aceasta carte e numai un semn modest de neuitare si pretuire”.Cu un patos de iubire amestecata cu durere prefateaza aceasta carte insasi eminenta scriitoare, vaduva de sotul ei Mariana Braescu Silvestri, numind aceastaprefatare “Cerul sufletesc”, desigur un gand inaripat daruit Cerurilor de peste Ceahlau!
“…Acum, de cand el nu mai este, astept si citesc fiecare pagina care se publica despre Artur Silvestri cu o incordare si o emotie ce nu se pot descrie. M-ar intelege doar acela care, naufragiat dramatic, pe un tarm uitat de lume, pandeste la orizont verticala subtire a unui catarg salvator.
Cleopatra Lorintiu este prima care scrie o carte despre Artur Silvestri. Marturiseste ca nu-si propune o lucrare riguroasa, cu toate instrumentele stiintei pe masa. Este poeta si isi permite mai multa libertate de stil si in stilul de abordare. Scrie ce simte, scrie cum simte. Nu a cuprins toata opera, o spune cu franchete, n-a avut destul timp si sunt de accord ca e de preferat o documentare imperfecta decat o amanare perfecta. Amanari vinovate, mai vinovate poate decat tacerile vinovate in voia carora prea des ne lasam, avertiza cu durere Artur Silvestri. Cleopatra Lorintiu ne arata ca lectia merita invatata.
Tocmai pentru ca natura ei poetica ii permite, ea se apropie de opera lui Artur Silvestri abordand-o din doua perspective ce o fascineaza: misterul, taina si stilul,scriitura.
Misterul – dar numai pana unde se lasa descifrat, taina – pana acolo unde nu e strivita frumusetea ei. Pentru ca se stie: Artur Silvestri era clar unde voia sa fie clar, dar daca voia sa duca scrisul acolo unde nu oricine poate patrunde…(…)
Cleopatra Lorintiu releva, inca odata, frumusetea prozelor sale, marele sau talent de prozator prea putin luat in seama si nu doar in cartile clasificate ca atare ea descopera adeseori, cu incantare, “bijuterii ascunse intre ierburile memoriei”.
Dar cel mai important, cred eu, este ca aceasta carte sesizeaza la Artur Silvestri natura, esenta felului sau de a fi, de a scrie: o nesupunere generala la inregimentari, la etichetari, la clasificari. Era unic. Nepereche. Sper din tot sufletul ca aceasta carte
sa-si implineasca menirea, sa apropie cititorul de cartile si ideile sale. Sa-l ajute sa inteleaga cate ceva din personalitatea , din“modelul Silvestri” si nu in ultimul rand,
asa cum spunea el insusi, sa-i inteleaga “cerul sufletesc”. Mariana Braescu Silvestri
“Personal consider cartea “o bijuterie slefuita si scoasa din memoria lui Artur Silvestri. Am mai inteles, la o prima si sinoptica cercetare, ca aceasta carte a autoareiCleopatra Lorintiu poate fi tot atat de bine un ghid, un indrumator pentru cititor in lumea creatiei literare si artistice a lui Artur Silvestri, in lumea adancimilor istoriei acestui Neam al Daco-Romanilor, studii carora Artur Silvestri le-a daruit intreaga sa viata de munca, studii si cercetari”.
6.Mihai Ogrinji
în Revista “România Pitorească”, nr. 456, decembrie 2009, pg. 27
Vasta şi variata operă pe care ne-a lăsat-o moştenire, ca şi frenezia cu care s-a implicat în întemeierea unor sumedenii de zidiri spirituale, trădează, în mod sigur, o fabuloasă ardere, cu sufletul la gură, de a rosti cât mai repede şi cât mai mult cu putinţă mesajul pe care îl avea de îndeplinit în trecerea lui printre noi. lată, s-a şi scurs un an de când Artur Silvestri a plecat în noaptea de Sf. Andrei, apostolul chemat să fie şi “pescar de oameni”, şi încă nu ne vine să credem că tragedia chiar s-a întâmplat. Avea doar 11 lustri, o vârstă a deplinei puteri de creaţie, iar Artur Silvestri dăduse, de mai multă vreme, spectaculoasa probă de “Personalitate complexă, fără comparaţie în literatura noastră de azi şi în cultura contemporană, adorat, idolatrizat de mulţi, neînţeles complet de alţii”. Şi scrie mai departe Cleopatra Lorinţiu, pe coperta a IV-a a cărţii “Artur Silvestri, Vocaţia Căii Singuratice”: “…a fost, prin însuşi felul său de a fi, de-a se forma şi a creşte în valoare şi complexitate, în virtute creştinească şi în dăruire altruistă, prin însăşi viaţa sa şi mai ales prin cultul pentru carte şi literă scrisă pe care l-a avut, o mare, enormă lecţie pe care viaţa ne-a dat-o într-o perioadă de confuzii sociale”. “Vocaţia Căii Singuratice” nu-i numai “un semn modest de neuitare şi preţuire”, cum cu modestie ne previne autoarea. Şi încă n-ar fi puţin nici aşa. Este, fără îndoială, un incintant eseu despre opera lui Artur Silvestri, o “lectură” subiectivă şi, uneori, insolită, care se metamorfozează într-o literatură de sine stătătoare, vie şi provocatoare, cu un erou care îşi trăieşte cărţile cu fervoare, în chip enciclopedic, mistuitor. Cleopatra Lorinţiu scoate la lumină cu sensibilitate, delicateţe, cu gingăşie chiar, “bijuterii ascunse între ierburile memoriei” – formulare plină ea însăşi de virtuţile unui excelent vers – făcând din recitirea cărţilor lui Artur Silvestri o ceremonie gravă.
7.Cristina Ştefan -recenzie, Vocaţia Căii Singuratice, 26 octombrie 2010.
Aş putea reda mai bine liric spaţiul şi timpul care m-au absorbit citind cartea Cleopatrei Lorinţiu, Artur Silvestri- Vocaţia Căii Singuratice, (Editura Carpathia 2009) dar mi-am propus o scurtă notă de lectură întru îndemnul final al lucrării, tocmai pentru a nu împieta poezia acestei fapte literare.
De la începutul ei intru într-o lume magică, descrisă poetic, prima filă neavând o rece Prefaţă ci un titlu metaforă Cerul sufletesc în care Mariana Brăescu Silvestri face o invitaţie în casa lucrului silvestrian văzut prin ochii scriitoarei Cleopatra Lorinţiu.
„Tocmai pentru că natura ei poetică îi permite, ea se apropie de opera lui Artur Silvestri abordând-o din două perspective ce o fascinează: misterul, taina şi stilul, scriitura.”
Poate că nimic nu m-ar fi convins într-atât să parcurg cartea, ca această esenţă a scrisei Cleopatrei Lorinţiu în calitate de eseist al operei lui Artur Silvestri.
Cartea conţine 7 capitole cu un număr de 72 de scrieri silvestriene despre care autoarea recunoaşte că a cuprins parţial „piese din forţa faptei sale culturale”, întregul fiind de dimensiuni impresionante. Peste 3 decenii de activitate culturală, peste 200 de studii de istorie literară, peste 50 de cărţi şi 2500 de articole pe tema culturale, iniţiator ale unor proiecte culturale de anvergură, doctor h.c. , doctor în ştiinţe aplicate, preşedintele de onoare al Ligii scriitorilor din România, sunt doar câteva din datele biografice ale uriaşului scriitor enciclopedic.
Revenind la scrisul Cleopatrei Lorinţiu, cartea Artur Silvestri – Vocaţia Căii Singuratice se citeşte uşor, paradoxal multitudinii datelor informative, dat fiind tonul simplu, descriptiv, cu implicare afectivă în redarea operelor recenzate.
Dificil demers şi-a ales scriitoarea. Cum să incluzi într-o singură carte activitatea unei personalităţi enciclopedice, cum să studiezi la rândul tău studii literare, cum să rezumi cărţi de amploare ştiinţifică, diverse ca domenii şi cum să romanţezi o relaţie scriitoricească de prietenie şi cunoaştere într-un spaţiu restrâns cu dorinţa cuprinderii şi reflectării integrale?
Simplu! Cartea poate fi citită ca întreg, un parcurs paginativ dar poate fi citită şi ca eseuri separate pentru fiecare lucrare analizată. De dragul clarităţii limbajului( recunosc că o citesc cu plăcere pentru prima oară pe doamna Lorinţiu) am preferat ordinea dată de autor aşa încât percepţia finală să nu fie trunchiată. Am mers cu încredere pe drumul autoarei şi fiecare eseu şi-a deschis fereastra către înţelegere ca pe o scară pe care cu cât urci, cu atât perspectiva devine mai vizibilă. Aş îndrăzni o modestă părere de lector afirmând că deşi acest studiu nu cuprinde întreaga operă a scriitorului Artur Silvestri, nici întreaga panoplie a activităţilor sale culturale , autoarea reuşeşte cu brio să îi releveze cuprinzător personalitatea. Cartea sa este structurată în această menire şi condusă de o manieră aparte:
uşoara romanţare nu dăunează spiritului cercetător şi ştiinţific, nu matizează vasta activitate istorică şi literară ci dimpotrivă, le aşterne firesc, obiectiv, bibliografic şi explicativ.
Încă de la primul capitol, destinat studiului silvestrian cu privire la istoria română veche, ale originilor poporului român, parcursul de la Zamolxis , la creştinism şi la primele manifestări literare protoromâne, faptele literare sunt susţinute de Cleopatra Lorinţiu cursiv şi documentat.
Trecerea de al un capitol la altul se face legat, lectura este captivantă, ca o călătorie prin spiritul silvestrian, cu opriri în marile gări din lumea ficţiunii, din lumea bisericii, cea a ideilor apoi, şi toate unite de tonul firesc al povestitorului avizat în subiect.
Cleopatra Lorinţiu încheie modest şi cu speranţă:
„Dar cărţile sale vor fi, sigur, reeditate. Şi vor veni alţi cititori care le vor pătrunde tainele şi le vor descifra sau se vor îndrăgosti de ele”.
Aşa că, liniştită şi cu sentimentul câştigului unui adevăr de valoare a cunoşterii, confirm spusele autoarei…sunt un alt cititor dezlegător de taină în opera silvestriană şi predau această onorantă ştafetă mai departe cititorilor.
26 oct 2010