Paradoxalul poet Moshe Itzhaki

Paradoxală, densă, sobră și în același timp plină de emoție adeseori discret disimulată este această mare poezie scrisă de Moshe Itzhaki, poet israelian, erudit, universitar, autor care scrie în ebraică și care a avut părinți evrei porniți din România.El reușește după părerea mea, atât cât am citit din opera lui, în traducerea rafinată a lui Paul Farkaș, un fel de sinteză superioară a sensibilității lirice, adunând laolaltă, aș zice ca într-un creuzet ( cu teamă de comparația mea evident prea folosită în epoci diferite) vechi și nou, memorie și proiecție, oriental și occidental într-o esență distilată, o esență nobilă și tare.

Antologia selectează poeme din șapte cărți de poezie ale autorului ( între altele intelectual recunoscut, șef de catedră la programul educațional interdiscplinar din departamentul științelor umanistice pentru studenții masteranzi,devenit ulterior decan al Facultății de Studii Masterale de la Oranim ).

Este o selecție ca să zic așa ”făcută la sânge”, de care poate numai poetul și redactorul Florin Mugur ar fi fost în stare dacă ar mai fi trăit, renumit pentru exigența sa obiectivă și totodată pentru abordarea superioară a actului editorial.

Cred că este o selecție foarte reușită căci ne înfățișează diamantul poeziei sub toate fațetele sale.Selecția acoperă perioada cărților apărute între 1999 (”Când soarele va apune”) până în 2015 (”Poeme noi”).

Este o întrepătrundere subtilă între arhetipalul românesc și cel ebraic, o sinteză neostentativă, accesibilă : Iată spre pildă Ma-niș-ta-ná : o exaltare luminoasă domină unele poeme în care palpită o durere răscolitoare.

Este o odă adusă durerii, nu ca masochism ci ca celebrare a ființei prin nuanțele stărilor de spirit, ființă

Ma niș-ta- na? înseamnă în ebraică, ”De ce se deosebește această noapte de celelalte nopți” adică întrebarea pe care fiecare evreu o pune în seara de Pessah și care readuce în minte și celebrează povestea istoriei eliberării evreilor din sclavia egipteană.

M-aș hazarda și aș spune că puține popoare au intensitatea trăirii evenimentelor ancestrale precum evreii. Ea, intensitatea, trăiește în modern cu aceeași acuitate, nu exită teme care datează, teme desuete de pe care trebuie șters praful. Nu există relativizarea protocronismului. Oricât de moderni și de ”updatați” ar fi, autorii vizitează temele străvechi, arhetipale, biblice deci, cu aceeași acuitate a simțurilor treze.

De altfel o emoție sintetizată aș zice că este ceea ce inspiră poezia de mare clasă a lui Moshe Itzhaki .O poezie cu suficiente ramificații culturale dar în așa măsură încât multele repere nu-i strică limpezimea.”Ca un centaur galopez/pe hotarele câmpiei/în apropierea Muntelui Tabor./Prea cuvioasa Deborah/încă mai sălășluiește sub curmal/și supusul ei comandant Barak/e pregătit deja de luptă./Yael își ascute un țăruș în cort/pentru a-l răpune pe Sisrah/ce își va da ultima suflare/Pe coapsele ei.//Pe sfârcul Taborului o mînăstire/Ce privește spre lanurile de grâu!/ Curând boabele de grâu /vor deveni făină/ iar mâinile vor frământa-naluat/și vor coace/ pâine cea de sabat.” (Rătăcind prin Emek IzraEl)

Vedeți că totul este aluziv, totul e trimitere la poveștile biblice, Emel IzraEl este Valea Domnului, acolo unde Dumnezeu însuși ar fi sădit sămânța. În adevăr, simbolurile și referirile străbat ca-ntr-un zig zag istoria, miile de ani, cu nemai pomenită dexteritate lirică.

Iată spre pildă aceasta ”Rugaciune de-ncheiere” ( prin tradiție, aceasta sfârșește Ziua Ispășiririi Yom Kipur, cea mai însemnată dintre cele trei mari Sărbători evreiești. Este o sărbătoare foarte sobră și austeră, care înseamnă un post absolut de 25 de ore și marchează ziua ispășirii.

(Cer iertare pentru paranteza deschisă, evident prea lungă 😮 tradiție iudaică spune că, după ce poporul a păcătuit prin idolatrie, Yahve s-a răzgândit din intenția de a dărui poporului Legea cea sfântă.Yahweh este numele propriu al lui Dumnezeu în Biblia ebraică, care înseamnă „El face să devină“. Acest nume aparține, conform Bibliei, Eliberatorului poporului ales Israel. Pentru iudei și creștini deopotrivă, El reprezintă Creatorul, Judecătorul și Sursa mântuirii întregii lumi.

Dar când a văzut cum zece zile de-a rândul poporul a stăruit în pocăință, în ziua a zecea (adică, tocmai în ziua de Iom Kipur) Domnul „a iertat păcatul poporului” și i-a dăruit totuși Legea. Cu alte cuvinte, Iom Kipur celebrează, de fapt, milostenia pe care a arătat-o Dumnezeu, poporului său.Tema ei este ispășirea și iertarea).

Poate că asemenea explicații și plonjări ar fi necesare pentru foarte multe din referințele apărute în această carte de poezie?

Da și nu.

Căci poezia curge cumva înglobând referințele, spune fiecăruia cât este pregătit să înțeleagă sau poate, să simtă. ”Doar o singură dată/înaintea morții/ să fiu precum pământul.Să rodesc din sine-mi/precum pământul după ploaie.(…)Și când mă voi întinde pe pământ/va răsări din mine un vlăstare/și va trece Sambationul/precum un pește încolțind în mine/legându-se de cordonul ombilical/ca să curgă un alt sânge/prin noile mele artere /și să-mi spele rădăcinile-mi îmbătrânite./Doar o singură dată/să fiu precum pământul/și să scot urlete.)

Vizitarea temelor culturale străvechi revine cu putere în cartea Purtat de vânt(2011),într-un jurnal de călătorie cretan, în care anecdotica pierderii valizei de turist se împletește cu sumedenia de repere mitologice, cu Zeus, Hera și Dionysos, cu Orfeu Dedalus și Ikarus, cu drumul spre Knosos și leimotivul dansului lui Zorba aducându-se spre mai aproape de reperele prezentului.

Pe crestele Carpaților în miezul unei zile sfinte” aduce de pildă fiorul inspirației către locul rădăcinilor familiei poetului(”Cărarea pe care copil fiind rătăcesc de o viață-ntreagă” frumos spus.) De alfel poetul care călătorește, își presară sugestiile prin poeme, cu dexteritate (Purtat de curenți.Canionul Wintegar,Slovebia))simbolurile însă sunt reluate ”Dar iată un pește aproape invizibil/croindu-și drum în tăcere împotriva curentului./Un pește ce stăpânește secretul/în însuși trupul său/ și care învinge în tăcere/furtunile ce se scurg/ și cad pe cascada vieții.”Aflăm amănunte despre viața și cariera poetului din frumoasa postfață semnată de prozatorul Radu Țuculescu, căruia îi este dedicat un superb poem (Ca un măr pe marginea drumului…) ”Ca un măr la sfârșit de septembrie/cu crengi ce se-ndoaie de povară/înclinându-se în poziții ademenitoare/pe marginea unui drum cârpit în timp/plin de hârtoape în drumul nostru/ de la Cluj -Napoca la Sighetu Marmației.”

Anume că părinții săi veniseră din România și vorbeau în casă românește, încercând să îl deprindă cu limba română. Urmează o destăinuire foarte francă a poetului care ridică puțin vălul de mister asupra unor realități ale timpului:”O vreme, i-am ascultat, ba chiar am început să dau replici în limba română…Dar a venit școala unde a început o mică teroare.Tuturor copiilor ai căror părinți veneau din alte țări li se punea o ”ștampilă” de către ceilalți. De exemplu evreii-marocani erau numiți cuțitari, evreii polonezi-mincionoși, evreii români-hoți și așa mai departe.Drept pentru care am refuzat să mai vorbesc românește cu cea mai mare încăpățânare.Tata se înfuria de-a dreptul de muțenia mea de acasă și atunci țipa și zicea,mutule !” (șamd)

Fără îndoială, cele evocate de Radu Țuculescu, alături de care Moshe Itzhaki și traducătorul Paul Farkaș se plasează într-un triunghi literar care sunt sigură ca va face istorie literară, reprezintă dovezi deosebit de interesante pentru profilul scriitorului.

Un scriitor rafinat, de profunzime intelectuală dar neostentativ, un subtil creator de emoții, rare adeseori, un cerebral alunecat pe panta sentimentului, un romantic incurabil ancorat în prozaismul modernității, un paradoxal de referință. Am apreciat în mod deosebit versul pe care prozatorul Radu Țuculescu l-a ales pentru a-și încheia frumoasa postfață, vers definitoriu pentru felul în care poetul Moshe Itsaki contemplă lume prin ocheanul lui poeticesc:” Dacă eram pasăre migratoare/desigur eram un pelican corpolent/întotdeauna încheietor de rând…”(Pasărea din urmă, Editura Galaxia Gutenberg)

Tradus în română în echivalențele remarcabile ale lui Paul Farkaș, Moshe Itzhaki, poet al Țării Sfinte, ni se reîntoarce cumva prin limba română, în matricea arhetipală care-i îngloba, odinioară, părinții .

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv, iulie 2020