Un puzzle la Ein Hod

”Un puzzle în amintirea lui Marcel Iancu”, gândurile mele, note, întâlniri,un interviu cu acad.Carol Iancu,stări și imagini găzduite pe zece pagini generoase de scriitorul și neurologul prof.dr.Liviu Pendefunda în excepționala revistă Contact Internațional ( de la pagina 417 ,în ediția de vară târzie…) Ce bucurie.

Un puzzle în amintirea lui Marcel Iancu

Personalitate plurivalentă a artei secolului XX, Marcel Iancu și-a legat numele, arta, viața, cariera de parcursul adesea furtunos al curentelor culturale europene :pictor, arhitect, grafician și eseist, născut în 24 mai 1895 la București, el și-a început drumul de excepție în cultură de la 17 ani, vârsta la care împreună cu adolescenții Ion Vinea și Samuel Rosenstok (alias Tristan Tzara) scoteau la București revista ”Simbolul”…

Sosit la Zürich în 1915, pentru a studia arhitectura la Institutul Politehnic, a intrat în mediul artistic din jurul Cabaretului “Voltaire”, unde îl cunoaștea pe Hans Arp și se reîntâlnea cu Tristan Tzara: acela a fost actul de naștere al mișcării dadaiste.

Traseul vieții și carierei sale a fost deosebit de dens: în Europa Occidentală și apoi din 1922 în arhitectura bucureșteană, iar din 1941, stabilit în Palestina, Marcel Iancu avea să devină după crearea Statului Israel, un artist israelian excepțional, distins cu marile premii ale statului: Premiul Israel, Dizengoff Prize, Premiul Histadrut, un artist respectat, cunoscut și mai cu seamă întemeietor al uneia din cele mai frumoase aventuri artistice contemporane: satul artiștilor de la Ein Hod, acolo unde astăzi funcționează, cunoscut în lumea întreagă, Muzeul JANCO DADA.

M-a urmărit gândul la acest destin artistic cumva uimitor, și pe drumurile mele pariziene, și descoperind case desenate de el la București și acum, aflată vremelnic într-un post la Tel Aviv, descopăr firește nu doar fascinantul muzeu de la Ein Hod ci și preocuparea multora pentru viața și opera lui.Așa e când începi”cuminte”o poveste.O relatare. O înșiruire de fraze care te îndeamnă să destăinui ceva, având impresia că altora le va păsa vreun strop de propria ta relatare.Dar de ce le-ar păsa? De ce ar citi cineva cu interes compunerea mea pe temă dată ? Ce, parcă nu s-au scris sute de texte despre Marcel Iancu și amicii lui dadaiștii?

Acei tineri, de fapt chiar adolescenți , de acum sută de ani, erau niște elevi de liceu bucureșean, niște aspiranți la studenție, dintr-un loc oarecare, dintr-o țară pe cale doar de a se întregi dar care n-avea să o facă, se pare, niciodată (ce cuvânt greu, niciodată.)

Ce șanse erau ca revolta unor copilandri cu vise să se transforme în ceva cu adevărat mondial? Ce probabilitate?

Hai să fim sinceri: minusculă, e puțin spus. Și totuși. Ce probabilitate ar fi existat ca revolta aceea să se profileze într-o cafenea bucureșteană, nu să se petreacă la Zurich, să coalguleze forțele unor răzvrătiți și apoi să se deplaseze ca un val, molipsitor către Paris? Să se bazeze cumva pe artiști din multe țări ,un fel de federare avant la lettre, europeană?

Mă duc cu gândul prea departe ?

Știu și eu ? Oricum a trebuit ca ”planetele”( de ce pun între ghilimele cuvântul ăsta?) să se alinieze într-un anume fel, oul să crape, lumea exasperată să aibă chef de scnadal, ca DADA să izbucnească și apoi să fie ea însăși negată, încorporată, împrăștiată în sens distructiv și așezată cuminte, academizant în raftul curentelor artistice.

*

Continui minuscula mea poveste, relatarea mea amoebică.Confruntată cu disperarea mea funcționărească dar kafkian-funcționărească de a ”organiza” întâmplări așa-zis culturale, nu cu mintea și gustul meu ci cu manieră impusă prin prisma unui angajament social…un fel de excercițiu la sol cu figuri impuse. Tipul acesta de evoluție te face să te gândești mereu la ceva de felul ”las că voi spune eu la un moment dat ce vreau, ce pot, ce trebuie, ce merită , atunci când voi fi Liber…

Erau adolescenții aceia liberi?

Rosenstock, Iancu și Iovanache …Mai erau și alții, tot din mișcarea de frondă, de la Contimporanul, mai puțin norocoși precum Jacob Goldschlager adică Jacques G.Costin despre ale cărui versuri Ion Pop notează că erau ”cu turbulențe supravegheate, totuși”. Între noi vorbind, absolut excepțională e cartea lui Ion Pop .”Din Avangardă spre ariergardă.” Ce documentare, câte ore de săpături în arhive, cât efort de sintetizare originală a țesăturii de idei între operele și viețile unor autori. O minune de carte .

Marcel Iacu se pare că începuse să studieze pictura cu Iosif Iser și avea 17 ani pe când îl localizăm în grupul non conformiștilor autori ai revistei Simbolul, apărută în 1912, în patru numere.Care a fost probabilitatea ca o foaie scoasă de niște adolescenți ( să îl adăugăm și pe Adrian Maniu care era la vremea aceea un pic mai în vârstă decât imberbii) să facă istorie ?

Minimă.

Tânărul Iancu ilustra poemele confraților dar de fapt el impregna acelei foi literare un spirit căci imaginea era aceea care dădea ghes frondei, nesupunerii.Geo Șerban evocă într-un studiu interviurile lui Iancu însuși din anii 33-34 revistelor Facla și Rampa în care artistul își caracterizează generația drept ”devorată de ambiții printre care aceea de a se elibera de veșnica sclavie a imitațiilor parizien de bonton”.

Echipa se reface în perioada studiilor de politehnică ale lui Iancu, la Zurich. Ar fi fost posibilă această refacere de tandem fără ca tinerii evrei români să fi avut suportul necesar material spre a ”demenaja” la Zurich? Nu.

Iar se aliniaseră planetele și iată-i pe imberbi șocând cu tinerețea lor impertinentă, o lume închistată care făcuse posibilă delcanșarea oribilei conflagrații modiale. E translatarea revoltei înmugurite la București pe strada Spiegelgasse, numărul 1, Zurich.Se zice că Marcel Iancu se plimba prin Zurich și a auzit o muzică într-o ”boite de nuit”. Așa l-ar fi întîlnit pe Hugo Ball care cânta la pian. Așa s-au împrietnit ei, amicii , adică Samuel,cel care era deja Tristan Tzara caci își luase pseudonimul devenit ulterior celebru și Hans Arp.Lui Ball i-ar fi lipsit banii pentru lucrări de decorare a localului și le-ar fi cerut prietenilor lucrări de atârnat pe pereții cabaretului .Și uite-așa au ajuns pe pereți lucrări de Modigliani,PicassoKandinskyKleeJawlenskyLéger ou Matisse.

*

Dar să mă întorc .Să mă întorc la al meu puzzle ( la vremea dialogurilor de la distanță).

Un interviu cu istoricul Carol Iacu completează acest puzzle imaginar. Și o după amiază la Ein Hod, petrecută cu poeta, traducătoarea, lingvista Marlena Braester, îndrăgostită de lumea dadaiștilor și reflectând- o în revista pe care o conduce în Israel,revista Continuum a Asociației scriitorilor israelieni de limbă franceză.

Și o scurtă descindere în chiar atelierul lui Marcel Iancu, grație Rayei Zommer Tal, directoarea Muzeului Janco Dada.

Impresii: o clădire din piatra, alături de cea a Muzeului, austeră, împărțită ciudat, un atelier cu arcadă, cu ferestre prea mici pentru gustul meu, un loc pe care îl simt auster, fără urmă de lux, fără nici un cadou vizual.Pur și simplu un loc de locuit în satul Ein Hod.M-a tulburat.* ( un puzzle neterminat…poate, va urma …)

Cleopatra Lorințiu (Tel Aviv, 10-20 mai 20121)

Marcel Iancu – de la dadaism la Ein Hod

Academician CAROL IANCU răspunde câtorva întrebări despre Marcel Janco adresate de Cleopatra Lorințiu într-un eveniment video găzduit de Institutul Cultural Român, reprezentanța Tel Aviv ( mai 2021)

Cleopatra Lorințiu:

Domnule profesor, sunteți un istoric prolific, cunoscut și apreciat, ați scris și publicat sute de articole și zeci de cărți.Știu că sunteți un admirator al operei lui Marcel Iancu. Când și cum v-ați apropiat de ea?

Carol Iancu : Interesul meu pentru opera lui Marcel Iancu a început în perioada în care eram student la Universitatea Ebraică din Ierusalim, unde preparam o teză despre Charles Pierre Péguy ,el a murit în razboi și problematica mea s-a lărgit .Când vorbești despre război, abordând poziția pe care scriitorii și artiștii au avut-o față de război, ajungi imediat la mișcarea DADA, și cine spune Mișcarea DADA vorbește înainte de toate de fondatori : doi evrei români, Tristan Tzara și Marcel Iancu.

Cleopatra Lorințiu : Marcel Iancu, pictor și arhitect ca formație, de origine română, este una din figurile de primă mărime ale Mișcării DADA.Ați putea să evocați dovezile prieteniilor sale artistice și ale marilor întâlniri culturale din spațiul francez?

Carol Iancu: Atunci când evocăm evenimentul dadaist, primul nume care îmi vine în minte este artistul Jean Arp,prieten intim al lui Marcel Iancu, a venit și la Ein Hod în 1957. Ein Hod, satul artiștilor creat cu câțiva ani înainte,chiar de Marcel Iancu.Jean Arp a păstrat această prietenie până la capăt, el a murit în 1966. Iată o mărturie a lui Jean Arp despre Marcel Iancu : ea aruncă o lumină clarificatoare asupra rolului important pe care Marcel Iancu l-a avut în fondarea mușcării DADA.

În timpul acela Janco făcea studii de arhitectura la Școala Politehnică la profesorul Moser.Puțin timp după a abandonat arhitectura pentru a se dedica sculpturii, confecționării de măști, picturi și de multe ori ( și …asta vă va face să surîdeți) doamnelor frumoase.

Veneam de la Paris și le aduceam noutăți de la Mogdiliani, Picasso,Max Jacob, Appolinaire , despre picturile, sculpturile si poemele lor.

Prin intermediul ilustrațiilor făcute la celebrul poem (…)scris de Tristan Tzara am făcut cunoștință cu primele lucrări ale lui Marcel Iancu.M-au entuziasmat.Apoi el mi-a arătat alte lucrări plastice ale sale. Erau total diferite de tot ce văzusem la Paris. Nu mai era vorba de cuburi, de naturi moarte, peisaje. Aceste lucrări aparțineau lumii fantastice DADA.

Sculpturile lui erau păsări Colibri gigantice cu trompe lungi peste care străluceau ochi de sticlă, cartilagii.Sculpturile lui semănau măștilor DADA.”

Jean Arp concluziona spunând că arta lui Janco este de un constructivism oriental. Și cu totul contrar intelectualismului mecanizat al roboților.

Vorbind despre Jean Arp, ar trebui să vorbim de numele unei femei.

E adevărat că vorbim prea puțin de rolul femeilor în mișcarea DADA.

Sophie Ariette Gertrude Taeuber avea sa devina soția lui Jean Arp.

Ajunge la Zurich în 1915.La Cabaret Voltaire .Îl întalnește acolo pe Jean Arp. Ea era sculptoriță și dansatoare. A creat mici sculpturi care au fost numite ”Capete DADA”. Una dintre aceste sculpturi, cea mai celebră din 1920, e acoperita de forme abstracte,geometrice.

Marcel Janco o aprecia mult, o considera o mare prietenă a sa;iată ce spunea despre ea: ”Alături de Arp se găsea Sophie, marea noastra prietenă. Rolul său în artă nu va fi niciodata suficient de pus în evidență.

Dar nici influența lui Arp asupra operei sale nu este suficient cunoscută.

Participarea ei la DADAISM este insuficient cunoscuta, ea făcea primele reliefuri abstracte,uneori facute în gips, alteori în lemn, colorate sau doar albe.Mereu executate cu o mare eleganță.”

Deci o frumoasă apreciere făcută de Marcel Janco despre aceasta artistă.

Aș vrea sa îl amintesc și pe pictorul,sculptorul,artistul german Hans Richter

Acesta l-a omagiat în 1958 pe Marcel Janco în modul următor: ”Devenit arhitect ( să nu uităm că Marcel Janco a lăsat opere importante arhitectonice în București și în Israel) el a adus mișcării DADA idei care ne-au impresionat și inspirat.Operele lui rămâneau fidele unei anumite tradiții.

Erau primele reliefuri abstracte în gips, în lemn, uneori colorate dar totdeauna realizate cu eleganță.

Ele reprezentau rezultatul unor studii aproape scolastice.

Aveau o expresie ( cum spunea Hugo Ball fără amărăciune și fara ironie ) rămâneau fidele unei anumite tehnici clasice pe care Janco și-o insușise in studiile sale arhitecturale .”

Pentru Hans Richer , Marcel Janco este important și ca teoretician și ideolog al mișcării dadaiste.

El a formulat o teorie a artei abstracte pe care a și publicat-o în manifestele sale.

Ea exprimă o adevărată sinteză, uniune între plastică și arhitectură. ”

Cleopatra Lorințiu : O mare parte a operei lui Janco a constat în ilustrarea de manifeste, publicații, material promoțional pentru DADA.Prieten fidel al lui Tristan Tzara până la sfârșitul vieții, el a creat pentru manifestele lui Tzara gravuri în lemn.Dar în ciuda prieteniei sale cu Tristan Tzara, Janco a manifestat dezacorduri cu acesta.

Se opunea nihilismului său. Îl accepta mai degraba pe Ball și filozofia acestuia ”Arta pentru Arta”;Janco și Tzara se înțelegeau asupra ideii că DADA este necesară pentru a recrea lumea distrusă de război dar Janco deplângea gustul pentru distrugere și scandal al prietenului sau.

Dacă am înțeles bine, l-ați întâlnit și cunoscut pe Marcel Iancu. Puteți să ne vorbiti despre asta ?

Carol Iancu : Desigur. Aș mai vrea să spun un singur cuvânt despre relația dintre ei: Între ei erau elemente de convergență și de divergență.

Ați subliniat foarte bine : Convergența se găsește în acea poziție comună privind necesitatea înnoirii artistice și în denunțarea absurdității războiului.
Pe de altă parte, divergențele vizau unele aspecte ale avangardei dar și ale opiniilor politice.

O sa vă povestesc întâlnirea mea cu Marcel Iancu.

După publicarea primei mele cărți dedicate Istoriei evreilor din Romania am dorit sa lărgesc perioada la care mă refer și să mă ocup de perioada dintre cele două războaie mondiale dar și de cel de al doilea razboi.

Din această perspectivă am dorit să îl întâlnesc pe Marcel Iancu, el sa îmi dea răspuns la unele întrebări plecând de la experiența lui personală.

Voiam să știu care fusese experiența evreilor între cele două războaie, dar mai ales despre artiști și scriitori.

În 1983 mi-am programat un sejur de mai multe săptămâni în Israel, ca să lucrez în arhive și biblioteci și ca să îl întâlnesc pe fondatorul mișcării DADA.Iată că i-am scris o scrisoare ca să îi cer o întâlnire și mi-a răspuns.

Iată răspunsul în românește așa cum a fost el scris :”Stimate domnule Carol Iancu, capriciile poștei au întârziat primirea misivei dumneavoastră .Am primit-o doar azi.În ciuda faptului că timpul meu este extrem de limitat te pot primi pentru o discuție de jumătate de oră. Fiica mea îți va programa o întâlnire cu mine. Telefonează-i dupa ora 9 dimineața.Salutări. Semnat : Marcel Iancu.”

M-a primit în apartamentul lui din Tel Aviv, aproape de piața Dizengoff.

De la început, am fost impresionat de aspectul fizic frumos al lui Marcel Iancu care avea 88 de ani.Un obraz care respira bunătate.

Am început în franceza și am continuat în româna . Mi-a vorbit despre copilăria sa fericită.Și despre un sentiment de culpabilitate pe care el, copil fiind, a avut-o vazând existența unor nefericiți, cerșetori.

El era într-o familie înstărită și se simțea cumva vinovat.Acest lucru explică oarecum implicarea sa în mișcarea dadaista .În această mișcare, acest sentiment umanitar a avut importanță.

Încerc sa rezum câteva din ideile pe care le-a expus .

În România pâna în mijlocul anilor 30-35 m-am simțit un om liber. Auzisem într-adevăr ca ar exista organizații de extremă dreapta dar din pacate atunci nu le-am luat în seama.

Apoi ele au influențat din păcate anumite straturi ale societății.”

Exista, după spusele lui Marcel Iancu, o adevărata republică a artiștilor și literelor. Vorbind despre pictori, romancieri, poeți evrei care reușiseră în arta românească. Chiar dacă unii își schimbaseră numele, și-l romanizaseră.În acest domeniu exista o mare libertate. Mi-a citat printre pictori :Iosif Iser, cel pe care îl considera maestrul său, apoi Maxy, Jean David,Victor Brauner, Artur Segal, Jules Perahim.Un deceniu aproape, avangarda românească a fost animată de artiști și de scriitori evrei.Unii dintre ei, ca de exemplu Jacques Costin,Brunea Fox, Sașa Pană s-au reunit în jurul lui Marcel Iancu și a lui Maxy în librăria bucureșteana Hasefer.

Apoi mi-a citat bineînțeles alți romancieri:Peltz, Călugăru,Uri Benador, Felix Aderca,Zissu, Blecher,Mihail Sebastian poeții Domici,Luca,Leon Feraru, Furtună,Camil Balthazar și alți ,și alții.

Asta ca să îmi spună că exista o integrare în domeniul literaturii și artelor.

Totuși, începuse să simtă personal presiunea antisemitismului și a amintit tragedia personală : un frate al cumnatului său fusese victimă a Pogromului din ianuarie și el decisese deja înainte plecarea, dar imediat chiar după Pogrom a și plecat din țară. El a spus că a plecat ”în exil” dar s-a dus, nu oridune ci în țara evreilor.Și aici în Israel a avut o noua carieră.

Mi-a oferit un desen al lui Jabotinski cu următoarea dedicație : ”Lui Carol Iancu, Marcel Iancu.”Și mi-a oferit cartea lui Mendelsohn despre pictura lui.

Vreau sa spun câteva cuvinte despre problematica sionismului.

Spunea că la ferma de la Budeni, o fermă construită împreună cu cumnatul său, poetul Jacques Costin, pentru prima dată el a descoperit un grup de tineri evrei care se pregăteau pentru muncile agricole în perspectiva plecării lor.

În paralel făceau și o pregătire paramilitară cu un personaj foarte important care era un apropiat al lui Jabotinski. Iată de ce Marcel Iancu a fost fidel acestui conducător al mișcarii sioniste mondiale,iată de ce îmi oferise acest desen care îl reprezenta pe Jabotinski.

Aș termina cu o frază pe care am notat-o privind Dadaismul spusă de Marcel Iancu.

Opera de artă trebuie sa fie aceea care să reprezinte pe artist. DADA a însemnat un țipăt de protest contra violenței, un strigăt pentru salvarea culturii și a tuturor formelor de manifestare artistică.

DADA va ramâne ca un simbol al luptei pentru o artă care îl înalță pe om”

Cleopatra Lorintiu:

Mi se pare fascinant faptul că dumneavoastră, istoric fiind, universitar de renume, dedicați memoriei lui Marcel Iancu o carte de literatură!De poezie! Vorbiți-ne puțin despre cartea dumneavoastră de poeme dedicată artistului.

Carol Iancu: Știți că am două pasiuni, mă cunoașteți deja. Iubesc pe rând istoria și literatura .Simțeam că trebuie să aduc un omagiu și prin intermediul literaturii .Am publicat o culegere de versuri care se numește ”Memoria Shoahului.”Am cerut unui tânăr pictor,Tudor Bănuș, fiul poetei Maria Banuș să ilustreze aceste poeme. E vorba despre o culegere de 36 poeme. De ce 36?Pentru că în tradiția evreiască exista credința că în fiecare generație sunt 36 de drepți între popoare care permit lumii să supraviețuiască

sș printre cele 36 de poeme există o treime pe care am intitulat-o ”Păzitorii memoriei ”, alte 12 poeme sunt Memorii de poet și ultimele 12 , Memoria lunilor anului.