Pentru cei care nu au reușit să vadă noua mea carte ”Zboruri secrete”, editura Ecou Transilvan, lansata la recenta ediție a Târgului de carte Gaudeamus, am așezat aici câteva lămuriri despre ce conține ea, chiar și cuprinsul cărții, câteva fragmente ( alese cumva aleatoriu) din carte. Cartea nu conține in interior fotografii, tocmai de aceea am considerat că aș putea completa informația cu câteva poze care ilustrează unele capitole ale cărții.

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/lumina-literara-si-artistica/cleopatra-lorintiu-zari-si-etape-ale-maturitatii-179147.html

 

26 aprilie 2023,la Biblioteca ”George Coșbuc ”, Bistrița Năsăsud

O frumoasă întâlnire dedicată acestei cărți, însoțită de o prezentare a poetului Gh.Tomozei, căruia îi sunt dedicate pagini în această carte . Au vorbit Olimpiu Nușfelean, Menut Maximinian, Alexandru Pugna, editoarea Nadia Farcaș și amfition a fost directorul bibliotecii, preotul si poetul Ioan Pintea. S-a scris copios pe marginea evenimentului :

1. https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fpropolitica.ro%2F2023%2F04%2F29%2Fzborurile-ne-frante-ale-cleopatrei-lorintiu-taina-iubirii-din-poezia-lui-gheorghe-tomozei-si-arta-conversatiei-la-biblioteca-judeteana-george-cosbuc%2F%3Ffbclid%3DIwAR3BMC9JgYOtMnhx0O-1GW0WrrSCK2CFU4lnV69zRvdfPrPvY5byudW5pUA&h=AT3jNXZ7OEE1X6f2r4epv12llCVt542LjIPuKSUNUpaPNGdHk8ut8A6IkcXz4gXPaDaeSasZFYYUZKTq5hDdwWHPuTNogoYlNa_TgXML9N0UsBK_9dspX4gpUvjsFyoUKeo

Nu i-a fost ușor Cleopatrei Lorințiu să vorbească cu noi, cei care o citim și apreciem, despre Ștefan Augustin Doinaș, unul din marii poeți ai secolului trecut, asta pentru că, autorul ”Mistrețului cu colți ca argintul” a fost cel care i-a văzut talentul poetic și i-a susținut debutul.

Asemenea lucruri nu se mai fac în ziua de astăzi!

Cîțiva ani mai tîrziu, poate decenii, când Cleopatra Lorințiu făcea televiziune în Televiziunea Română, i-a luat un amplu interviu filmat. Textul acestuia este preluat în volum împreună cu o colecție de amintiri și sentimente despre legăturile complexe cu Doinaș și cu soția acestuia, fosta mare balerină Irinel Liciu, cea fără de care, Doinaș, ar fi ieșit mult mai greu în ermeticul spațiu al poeziei românești din deceniile 6 și 7 ale trecutului secol 20. Chiar dacă jurnalistul analizează trecutul, o face fără părtinire și cu corectitudine și în alte cazuri: Ana Aslan sau Gabriela Manole.

Evident , deși nu pare cireașa de pe tortul ZBORURILOR SECRETE, paginile dedicate lui Gheorghe Tomozei sunt scrise altfel, mai moale, mai catifelat. Ca niște psalmi, rândurile despre Tom se vor doar o prefață la : ”Cineva va scrie, sper, până la urmă ‘Viața lui Gheorghe Tomozei’. Sper să fie cineva de bună credință, iubitor de literatură și de poeți, cineva care să știe să se scufunde într-un timp și să îl înțeleagă așa încât paginile superbe scrise de el să ajungă la cititor, iar viața sa, dedicată numai și numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta și-ar fi dorit”

Chiar dacă umbra lui Nicolae Labiș se întinde cumva nedrept peste lirica lui Tomozei, este foarte clar un lucru: ” Puțini scriitori români contemporani au fost atât de preocupați, de frământați de gândul posterității, al imaginii publice, de statutul și rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei”. Tom rămâne un mare poet: ” Omul care şi-a jertfit, aş zice cu puţină teamă de a nu fi patetică, ani de zile pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărţi de rememorare şi insertare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai sunt şi alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafiţa,Veronica Porumbacu, Virghil Gheorghiu, Anatol E. Baconski cei pieriţi la Cutremurul din 1977 dar şi pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori dispăruţi, a receptat cu nemulţumire lipsa « recunoştinţei colective » sau a recunoaşterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite care l-a şi impregnat de altfel, pentru viaţa toată”.

Să fii prieten cu Nichita Stănescu, așa cum a fost Tomozei, este similar cum aș avea eu șansa să fiu măcar amic cu Vasile Voiculescu, Leonida Neamțu sau Augustin Buzura, sigur, ar mai fi câțiva, doar că…

Ei, din aceste multe motive, trebuie să ne bucurăm că o avem pe Cleopatra Lorințiu, pentru că ea a fost martora directă a unei lumi deja dispărute cu foarte multe valori și literatură de calitate. Din acest motiv și nu numai, Cleopatra Lorințiu este…”

Alin Cordoș

***

Ioana Bradea în publicația Bistrițeanul.

FOTO/VIDEO: Un cetățean de onoare al județului ni se dezvăluie într-o carte despre deznădejde și nostalgie

BISTRIȚA: Scriitoarea și diplomatul Cleopatra Lorințiu ne dezvăluie câteva dintre secretele lumii literare

Un articol de: Geo Vasile – 15 Martie 2023 https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/lumina-literara-si-artistica/cleopatra-lorintiu-zari-si-etape-ale-maturitatii-179147.html

Zboruri secrete (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022), carte semnată de poeta, eseista, prozatoarea, realizatoarea TV Cleopatra Lorințiu, este un fel de bilanț de etapă al propriei biografii, o trecere în revistă a avatarurilor profesionale, cel din urmă ca director adjunct al Institutului Cultural Român din Israel, al propriilor iubiri și idiosincrazii. Descopăr cu plăcere vocația epică a poetei și mai ales cea de critic și istoric literar. Adevărul e că volumul se citește pe nerăsuflate, mai ales de către cei care au cunoscut-o personal, i-au citit cărțile de poezie de început, i-au fost aproape ca generație, dar și prin colaborarea la aceleași publicații sau edituri. Sigur, cititorul poate să împărtășească sau nu unele calificative ale autoarei pe adresa anumitor persona­lități amintite în carte, volumul fiind și unul de memorialistică, inclusiv al ultimelor decenii.

Remarcabil este capitolul de început al cărții „Schițe fugare în amintirea lui Ștefan Augustin Doinaș”, un interviu televizat (ce va primi premiul APTR) cu poetul, cărturarul, devenit ulterior, în anii 1999-2000, senator PNL și academician. Recuperarea acestui interviu pentru eventualul cititor tânăr de azi este, de fapt, o contribuție inedită de istorie literară prin detalii biobibliografice, dar și de credo estetic al unei personalități covârșitoare.

Numărându-se printre puținii „iubitori de literatură interesați de poveștile vieții literare din anii ’60-‘90”, Cleopatra Lorințiu ne oferă pagini la fel de incitante privind unele amănunte din „ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei”, care i-a fost ani buni soț; sigur, nu lipsesc pertinente observații privitoare la opera poetică, la colaborările sale în presa vremii, cele mai importante referințe fiind frământările sufletești ale scriitorului, adevăruri mai puțin sau deloc știute despre structura de rezistență psihică a acestuia în contextul artistic respectiv.

Cu totul inedit, cel puțin pentru mine, este epistolarul marii iubiri dintre Tomozei (26 aprilie 1936 – 31 martie 1997) și Irinel Liciu, celebra noastră balerină, invitată la Paris de însuși Maurice Béjart și care apoi va deveni soția lui Doinaș. Iată un exemplu de scriitură cvasi-călinesciană și, totodată, de radiografie intimă a excelentului poet: „Cochetând mereu cu gândul morții, «alintându-se» mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simțea totuși nemuritor sau mai precis îi plăcea să se joace de-a nemuritorul”… „În poezie, limbajul poetului ajunsese la esențializare, cea mai ciudată, dar poate și cea mai frumoasă este cartea sa din urmă Un poet în Tibet, în care autorul ajunsese deopotrivă la încifrare și esențializare”.

De o evocare pioasă și, totodată, în cunoștință de cauză se bucură avangarda noastră poetică și artistică în frunte cu Marcel Iancu, stabilit în cele din urmă în Palestina britanică. Vizitând atelierul acestuia din Ein Hod (astăzi, Muzeul Janco Dada), pe când poeta se afla la Tel-Aviv, luăm contact cu climatul de frondă, efervescent al fondatorilor dadaismului în celebrul Cabaret Voltaire din Zürich, al înnoirii limbajelor artistice europene și nu numai. Este citată reverențios monografia lui Ion Pop, „Din avangardă spre ariergardă”; și Geo Șerban este evocat, în calitate de semnatar al unui studiu despre interviurile arhitectului, pictorului, gravorului și eseistului Marcel Iancu (1895-1984) din revistele „Facla” și „Rampa”. Relevantă pentru crezul său artistic este caracterizarea pe care o dă generației sale ca fiind „devorată de ambiții, printre care și aceea de a se elibera de veșnica sclavie a imitațiilor pariziene de bonton”.

„Kastenbaum Saga”, mai precis istoria unei familii de evrei cu rădăcini românești, poate fi trama unui roman captivant construit pe tema universală grandeur et décadence. Aflăm cum a decurs interviul filmat cu ultimul descendent trăitor la Tel-Aviv, Richard Armonn, nepotul lui Emil Kestenbaum, bijutier interbelic celebru, în București, proprietarul magazinului Belmont Palace, furnizor al Casei Regale.

O cronică elogioasă i se dedică volumului de poezii bilingv franco-român oublier en avant (Editura Vinea), semnat de Marlena Braester, traducătoarea în limba română a romanelor regretatului scriitor israelian de raftul întâi Amos Oz; scrie Cleopatra Lorințiu, citându-l pe Eric Brogniet, despre limbajul poetic al poetei israelite: „traduce poziția ontologică post­modernă căreia îi aparținem: va trebui să depășim eul, jocul (je-jeu) aparențelor prin scrutarea quasi-halucinatorie a componentelor sale, pentru a ajunge la singura poziție valabilă. Aceea a rătăcitorului, a hoinarului expus unui întreg univers de semne aflate în mutație continuă. Toate acestea sunt redate prin relația dintre două imagini esențiale: piatra și nisipul”. La rândul său, autoarea cărții conchide: „Atmosfera poeziei Marlenei Braester e acaparantă și împletește metafora și exprimarea clară, ritmuri interioare, aluzii subtile, emoție bine temperată și formă asumată de modernism: noi, pelerinii deșertului,(…)/ orizontul setei ne cheamă/ ecourile preced vocile noastre secate/ umbrele se reîntorc mereu/ ecou – haos care se întoarce pe propriile urme…”

Mereu în mișcare, Cleopatra Lorințiu, o profesionistă a seducției, cum o numește regretata poetă Clara Mărgineanu într-un medalion pe coperta IV, are întâlniri admirabile (ca să parafrazăm cartea de căpătâi a învățatului Anton Dimitriu), personale și virtuale, cu academicianul, profesorul și literatul Jean Askenasy. Nu puteau să lipsească pagini emoționante intitulate O sâmbătă la Bethleem, Biserica Nașterii Domnului, sau evocarea ilustrei figuri a cardinalului Parisului, Jean Marie Lustiger, născut evreu și creștinat la 10 ani.

Evocări, interviuri cu urmașii, cronici literare sau plastice dedicate cărților sau expozițiilor unor figuri ilustre ale literaturii române sau ebraice, reunite într-un fascinant eclectism, încheie această carte densă, un eșantion de erudiție și scriitură sapiențială, o înaltă dovadă a iubirii de carte, de culorile visului și de oameni ale poetei Cleopatra Lorințiu.

Vom încheia aceste însemnări, nu întâmplător, cu o poezie a autoarei reprodusă în carte, o ars poetica echivalând cu un credo artistic tulburător, „IUBIREA POEȚILOR”: „Ei sunt în stare să-și năruie clipa/ să-și dea sângele pentru o metaforă surprinzătoare/ să-și ruineze viața de zi cu zi/ vizând obiective greu de înțeles/ pentru ceilalți./ Ei își seacă de bunăvoie fântânile/ și își ard de bunăvoie lanul de grâu/ de undeva sclipește pentru ei o amăgire care/ îi salvează și-i pierde/ stea căzătoare fantastică/ preț de-o secundă”.

In partea de jos a acestei pagini sunt inserate câteva din cronicile pe care  le-au consacrat recentei cărți de amintiri și interviuri ”Zboruri secrete”: Geo Vasile Dan Romașcanu, Menut Maximinian și Irina Airinei.

I.10 decembrie 2022 .Azi la Tîrgul Gaudeamus , lansarea cărții mele ”Zboruri secrete”Editura Ecou Transilvan) , alături de prieteni dragi, pe unii dintre ei nu i-am văzut de multa vreme…Eugenia Vasile mi-a atras atenția că precedenta mea lansare la un târg  a fost în 2013…cu ” Pălăria de pai ”Atunci a vorbit despre carte, Clara Mărgineanu , în memoria ei am așezat un fragment din spusele ei pe coperta a patra.E adevărat ,au trecut de atunci 9 ani,eu nu prea particip la târguri, evenimente cu multă lume și aglomerație, însă  de astă dată, tocmai din pricină că în carte e vorba de atâția oameni dragi din trecut și din prezent, mi-a fost bine să împart seara de decembrie cu prieteni și le mulțumesc aici celor care au fost alături de mine.(coperta cărții , două fotografii de Maximilian Tomozei)

https://afnews.ro/2022/12/11/cleopatra-lorintiu-zboruri-secrete-file-de-poveste/?fbclid=IwAR1k4zbb3YF61WyWUp6QT9jA_my4C1KbVED8u7_t5AlGkuHfb6weUj2pM94

II.De pe coperta 4 a cărții :

”Cleopatra Lorinţiu este o profesionistă a seducţiei prin limbaj. În fiecare dintre ipostazele sale, poetă, prozatoare, jurnalistă, realizatoare de televiziune, diplomat, este limpede, expresivă, sigură pe sine ştiind să surprindă esenţialul şi din întâmplările, aparent, derizorii. În literatură, conferă sens şi nobleţe durerilor, sfâşierilor, experienţelor care dor până la os. Ca jurnalist, a aşezat o lumină puternică asupra figurilor marcante din cultura română.

Prin tot ce este, Cleopatra Lorinţiu dezvăluie o ereditate rafinată, şlefuită de un destin scris frumos. Mă gândesc la şansa de a călători şi de a pătrunde în spaţii, culturi şi civilizaţii descântate de istorie pe care le-a transpus memorabil în cărţi şi în filme. Cleopatra Lorinţiu trăieşte intens, cu toate simţurile şi scrie cu colţul inimii. O decupez din câteva amintiri plutind spre neuitare. O văd râzând pe malurile Senei. O văd încordată, pe culoarele Televiziunii Române. O văd din profil, surâzând sub o pălărie de pai care o apără de toate şi de sine.

 Clara Mărgineanu”

Imagini de la lansarea derulată la Tîrgul Gaudeamus , organizata de Nadia Farcas directoarea editurii ”Ecou Transilvan”( au vorbit despre carte si autoare dr. Irina Airinei, poetă și universitar, și academician Jean Jacques Askenasy, neurolog și autor. Au luat parte personalități  ale lumii culturale, autori,plasticieni).(pentru procurarea cărții o să vă rog să contactați Editura Ecou Transilvan- doamna NADIA FARCAS, director)

https://www.edituraecou.ro/contact)

 

https://filme-carti.ro/carti/franturi-de-ganduri-si-insemnari-zboruri-secrete-de-cleopatra-lorintiu-97192/

 

III.(fragment din prefața cărții) Ceva despre aceste ” zboruri secrete ”

 ”Ca să nu se piardă de tot, adun aceste frânturi de gânduri, interviuri, contemplații, însemnări sau chiar scurte notații aruncate în eter, ca să rămână  între coperți de carte și le numesc  ”zboruri secrete” : în  fiecare din ele există  o parte la vedere, declarată, evidentă, și una poate mai ascunsă, mai aluzivă și care trebuie ghicită uneori.

O călătorie a gândului de la una la alta. Unele asociații de idei sunt involuntare.Unele  sunt evidente. Unele privesc oameni și situații  despre care am vrut să depun mărturie, chiar și  preț de o clipă. Revine adeseori  referirea  ”naive utopie du passé , care mi se pare o potrivită caracterizare a nostalgiei.Naivă utopie a trecutului.

Căci nu o dată, făcând referire la opere și autori, la întâmplări și situații, suntem prinși de nostalgie într-o plasă.

Ea se dovedește adeseori  înșelătoare dar e ca o iubire care te cuprinde în mrejele ei, nu te lasă, îți face rău și îți face bine deopotrivă. Nu este nostalgia cheia acestor notații adunate de-a valma sau dacă este, e involuntar. Mă adresez unui citior înțelegător și care dorește să-și compare propriile gânduri și judecăți  despre oameni, întâmplări și fapte cu ale mele, într-un dialog imaginar care se derulează în prezent.

Tot un zbor secret de la mine la virtualul cititor, înțelegătorul meu nevăzut.

Tehnicile ”moderne” (pun moderne între ghilimele căci mâine desigur vor fi demodate), mi-au dăruit dincolo de multă bătaie de cap și de timp pierdut, și câteva pepite de comunicare cu niște oameni care m-au descoperit așa și pe care i-am descoperit la rându-mi. Ceea ce cred că este un câștig în încercarea mea sporadică de mă apropia de ceilalți.

Cartea începe cu un,  hai să zicem, capitolul despre  Ștefan Augustin Doinaș fie și pentru faptul că ea  apare prin grija bună a editorilor chiar în Anul Centenarului Doinaș.”

IV.Am cedat inserând în acest jurnal inchipuit și câteva versuri, destăinuiri târzii:

 

Peste briza de seară

 Oraş de Mediterana!

palmierii /curmalii /măslinii tăi

îmbătătoarea verbină-nflorită şi luna

pe jumătate în noapte

picură un ceva în firea mea.

Şi peste briza de seară

aduce-mplinirea

unor visuri de tinereţe.

Căci oleandri-nfloriţi mă-nconjoară

acum. ( O, nu spune din ceruri că-i prea târziu…)

Spune din adâncul făpturii mele

din pozele gălbenite, din freamătul

acestor oameni tineri

ce-şi cer dreptul la clipă.

 

Așa se termină aceste zboruri secrete. A, și cu o mică explicație.În 1985 publicam cartea Terasa cu oleandri ( Editura Dacia) reluată în antologia Anii scurți,( editura Școala Ardeleană 2019), cu titlul luat de la prima poezie din carte. Ea era următoarea.

 

OLEANDRI

 

 Insecta s‐a strecurat undeva în alcătuirea serii.

 Va dormi până mâine, în zori.

 Voi visa terasa cu oleandri,

 grădina împodobită cu viţă roşie,

 mama aprinde lampa cu gândul aiurea.

 (şi tu, rapsodie a verii)

 

Arde un foc undeva, semnal întâmplător, anonim.

Insecta (seamănă oarecum cu mica‐teamă‐cafenie?)

   s‐a ascuns undeva, în albumul de cununie,

în cutiile cu sacâz.

 

Un rău vag prelungit către seara‐nfrigurată,

     o uşoară criză de ideal. 

Și mâine insecta va ieşi din ascunzătoare,

voi scrie ceva despre esenţializarea stărilor.

 

    Octavele de la capăt

    şi‐acele flageolete cât mai măiestre

  şi‐acele pizzicate cât mai distinse.

 

  Terasele cu oleandri nici măcar nu există.

   Lampa aprinsă de mama s‐a stins .

 

Terasele cu oleandri din vârsta mea de douăzeci de ani aveau să revină, chiar și în poezie , peste 40, pe țărm de Mediterana. De aceea ”Căci oleandri-nfloriţi mă-nconjoară acum. ( O, nu spune din ceruri că-i prea târziu…)”

V. Din cuprinsul cărții:

Ceva despre aceste „zboruri secrete”………………………………………………….
I. SCHIȚE FUGARE ÎN AMINTIREA LUI ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ………….
Totul pornește de la un film documentar…………………………………………….
„Din şiragul de zile, o singură zi se desprinde, şi stă, şi aşteaptă”……………
Ștefan Augustin Doinaș: „Poezia nu trebuie să fie niciodată
un document de viață. Este părerea mea” ……………………………………….
Interviu…………………………………………………………………………………………….
II. CIUDATA VIAȚĂ A POETULUI GHEORGHE TOMOZEI…………………………..
Un dosar și tainele sale………………………………………………………………………
Zadarnice sfaturi, zadarnice reproșuri………………………………………………….
Clin d’oeil peste iubirile secrete ………………………………………………………….
III. O PAGINĂ CU AMINTIREA LUI NICHITA STĂNESCU……………………………
Visul din 31 martie………………………………………………………………………..
IV. ZBORURI SECRETE…………………………………………………………………………
1. Un puzzle cu amintirea lui Marcel Iancu, atelierul din Ein Hod
și alinierea planetelor………………………………………………………………………..
Imaginea era aceea care dădea ghes frondei, nesupunerii…………………….
2. Kastenbaum Saga…………………………………………………………………………..
Bijuterii la Belmont Palace………………………………………………………………….
Fire întrețesute………………………………………………………………………………….
3. Misterele poetice ale deșertului ……………………………………………………..
4. Poezia – document de viață sau nu? – și despre „Universul Mama”……
7. Tulburătoarele întâlniri ale vieții, în cartea
acad. prof. dr. Jean Askenasy ………………………………………………………………
Cum a început totul? ………………………………………………………………………..
„Ne-am unit sufletele într-o carte”
(spune acad. Jean Jacques Askenasy) ………………………………………………….
6. O sâmbătă la Bethleem ………………………………………………………………….
West Bank – o poveste celebră, dar încurcată………………………………………
Biserica Nașterii Domnului …………………………………………………………………
7. Imaginea care rămâne. Bernard Brumberg ………………………………………
V. ÎNDĂRĂTUL TEXTELOR. APORIE. ……………………………………………………..
238 · Cleopatra Lorințiu
Notații dintr-un fals jurnal, pe sărite, Fb, timp de un an
(iunie 2021 – iunie 2022) …………………………………………………………………..
Fb și completări ………………………………………………………………………………..
Un dialog cu Gabriela Manole Adoc realizat în 1997 …………………………….
Dintr-un fond de memorie colectivă……………………………………………………
Vocația grandorii: Ierusalimi de Liviu Pendefunda………………………………..
Acuarelă la țărm. Mare Nostrum………………………………………………………..
De la mituri și simboluri la realitate și clipa trecătoare………………………….
Barbu Teodorescu versus Baruch Elron ……………………………………………….
Întâlnirea cu Cristina Weiss – o invitație la metaforă și culoare,
în tehnici textile, colaje și broderii ………………………………………………………
De pe când eram „o iubită mică” ………………………………………………………..
Scurtă invitație la lectură……………………………………………………………………
Din Vărzărești la Bat Yam……………………………………………………………………
De dragul tău ……………………………………………………………………………………
Cronica unei pasiuni anunțate: gazetăria……………………………………………..
Palimpsest sau cale de acces la poezia Melaniei Cuc…………………………….
Poeme de Cleopatra Lorințiu ……………………………………………………………..
Ziua de traversare……………………………………………………………………………..
Iubirea poeților…………………………………………………………………………………
Întârziere………………………………………………………………………………………….
Ultima oară ………………………………………………………………………………………
Peste briza de seară…………………………………………………………………………..
Oleandri …………………………………………………………………………………………..
VI. MĂRGELE RISIPITE PE PODEA ………………………………………………………..
1. Cărți la Anieș…………………………………………………………………………………
2. Hugues Auffray ……………………………………………………………………………..
3. Moș Costache și culorile…………………………………………………………………
4. O masă, aperitive, pahare ………………………………………………………………
5. Resursa inexplicabilă de a tresări…………………………………………………….
Pentru îndrăgostiţi sau psihologia pozitivă…………………………………………..
6. Albumul albastru. Și ea privea cerul ………………………………………………..
7. Peisaj urban, parcă așa i se spune……………………………………………………
8. Premiu Kelpius (Pentru Slujirea Cuvântului pe Altarul Luminii)…………..
9. Exercițiul sărbătorilor de Crăciun în singurătate………………………………..
Din memorie…………………………………………………………………………………….
10. Îmi amintesc zilele de concediu …………………………………………………….
11. Plantele abandonului …………………………………………………………………..
Zboruri secrete ·

VI.scurte fragmente într-o selecție aleatorie

10 aprilie 2022, Fb
Ar fi fost pe 5 aprilie ziua lui Don Fănuș. Originalul, debordantul, fermecătorul, fabricantul de metafore, uimitorul,
convivul, amuzantul și acrișor-ironicul Fănuș Neagu.
Într-o amintire care mi s-a fixat în memorie, o zi de
sfârșit de aprilie 1986, cred, cam după ziua lui Fănuș și aniversarea lui Tom, acasă, în Clucer Udricani. Masă întinsă,
prieteni comuni, mama Franța (soacra mea) super aferată
printre platourile cu tartine, pisoiul Chimiță dezorientat de
atâta lume, pahare și farfurii, aperitive și vin-alb-mult-gratis,
ei bine, Fănuș se retrage într-un colț, scoate o hârtie cam
mototolită și un pix din buzunarul hainei și scrie pe colțul
mesei. Avea inspirație don Fănuș… Scrie ce scrie și revine cu
chef la masa întinsă a prieteniei. Ne întoarcem toți cu vorba
la grozăvia momentului.
Zvonuri despre Cernobîl….(…)

***”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

”Speranța cuiva care scrie astăzi de a fi citit în viitor e
ceva foarte fragil, seamănă puțin cu iubirile copiilor, ale preadolescenților: un sentiment puțin confuz și foarte intens,
greu de înțeles, contradictoriu și sincer, profund. Un fel de
așchii de jurnal, populate cu amintiri despre cei care au însemnat ceva în viața mea.
Astăzi, se zice, lumea nu mai citește, paginile noastre
vor ajunge la gunoi, poate, vor fi distruse înainte de a mai
impresiona pe cineva, darmite de a influența… Îmbătătoarea
încurajare din atâtea secole de trecut a celor care au scris,
mii de cvasinecunoscuți și o mână de celebri, era aceea că
vor împărtăși.
Există un orgoliu ascuns al fiecăruia: acela de-a se lupta
cu moartea și uitarea. Din păcate, pierdem cu amândouă.
Așa e partida asta, cine-a scris-o, a fost cinic…(…)”

***”Astă noapte am dat peste o fotografie scanată de
Bernard, din arhiva de fotografii a lui Tom. Evident, pentru
Bernard nu avea nici o semnificație, erau niște domni în
jurul unei mese acoperită cu o față de masă albă, pe care
erau pahare, sticle și farfurii cu, probabil, aperitive.
I-am revăzut în minte pe cei din poză: Constantin Țoiu,
zâmbitor și cu eleganță în expresie, Laurențiu Fulga (totdeauna

am avut față de dumnealui un gând luminos, îmi părea
pur și simplu un om bun), Eugen Simion (față de care iarăși
aveam nu doar prețuire, dar și un drag aparte), apoi era
Tomozei, evident, toți într-o discuție amicală, Tom avea
zâmbetul lui ușor jenat, ușor ironic-stânjenit, și în dreapta
lui, poetul Vasile Nicolescu, mai înalt cu un cap decât Tom,
cu pletele lui albe atât de romantice(…)”

 

***”Albumul albastru. Și ea privea cerul”

 

”Cineva mă ceartă cum că aș fi „secretoasă”, mă ceartă
blând și cu subînțeles, în întrebări pentru un interviu despre
copilăria mea. Că nu mi-am afișat amintirile, că nu vorbesc
despre biografie. Totul e legat până la urmă de reeditarea

cărții Fetița care eram, despre care se spune că ar fi „inspirată
din fapte reale…” Ei, una e viața, alta e ficțiunea, știm cu
toții. Nu am făcut publice niciodată fotografii (în pofida obiceiului Fb)doar din pudoare și din sentimentul că nu ar avea
cum să intereseze pozele unui copchil de acum 60 de ani.
Chiar așa… Dar pentru că acum am răspuns la un fel de
anchetă despre copilărie, iată că „desecretizez” ceea ce am
numit Albumul albastru, care cuprinde imagini din 1958-1961,
doar pentru a oferi o privire asupra vieții dintr-un colț uitat
de lume: satul Anieș, haltă pe Someșul Mare, la poalele
Măgurii, de unde era tatăl meu și unde părinții mei s-au
căsătorit într-o zi de toamnă…

***
Timpul mi se scurge aici printre degete între tensiuni,
intrigi, răutăți și birocrație pe de o parte. Și teme care îmi
sunt în general străine sau care nu îmi aprind imaginația.
Mă întreb adeseori dacă e o frustrare sau o neputință
de a-mi deschide sufletul. Noaptea mă uit de pe balcon la
stele, văd doar una, două, mă leg de ele, îmi imaginez că
sunt ale mele și că mama, din altă stare, una cuantică, ar fi
legată de ele.
Dezamăgirea, spleenul nu sunt în stare să îmi umple
viața. Zilele curg rău. (2018)

 

***”Se zice că Marcel Iancu se plimba prin Zürich și a auzit
o muzică într-o boite de nuit. Așa l-ar fi întâlnit pe Hugo Ball
care cânta la pian. Așa s-au împrietenit ei, amicii, adică
Samuel, cel care era deja Tristan Tzara, căci își luase pseudonimul

devenit ulterior celebru, și Hans Arp. Lui Ball i-ar fi
lipsit banii pentru lucrări de decorare a localului și le-ar fi
cerut prietenilor tablouri de atârnat pe pereții cabaretului. Și
uite-așa au ajuns pe pereți lucrări de Modigliani, Picasso,
Kandinsky, Klee, Jawlensky, Léger ou Matisse.
Dar să mă întorc. Să mă întorc la al meu puzzle (la vremea dialogurilor de la distanță).
Un interviu cu istoricul Carol Iancu completează acest
puzzle imaginar. Iată un foarte scurt fragment din
transcrierea acelui dialog cu istoricul Carol Iancu, evident
fascinat și dumnealui de personalitatea marelui arhitect.”(pag.71)

 

 

*** Kastenbaum Saga
”Portretul unui domn distins, purtând un costum negru
și o batistă albă în buzunarul de la piept, ținându-și mâinile
una peste alta de parcă ne-ar spune că și-a îndeplinit cu bine
datoria, domină salonul. Ferestrele larg deschise dau spre
coroanele copacilor din grădina interioară. Obiectele sunt
așezate după o rânduială anume, cadre argintate de fotografii,

cutii cu încrustații, obiecte mici de orfevrărie învechită,
tablouri pe pereți și piese de design foarte modern pe marea
masă de sticlă din living. Domnul din pictură este Emil
Kestenbaum, așa cum l-a imortalizat în 1935 penelul pictorului Panteli Stanciu.

Expresia este cea unui om liniștit și
împăcat cu sine și cu lumea.
Nepotul lui se numește acum Richard Armonn, căci
ăsta era obiceiul, odată ajunși în Israel, românii și, sunt
aproape sigură, și ceilalți nou veniți, îmboldiți de autoritatea
Ministerului Emigrării care îi lua în solda ei, îi înregistra, îi
tria, îi trimitea prin kibuțuri, le făcea acte, le asigura întreținerea materială minimală și îi băga la Ulpan, le schimba și
numele punându-i să aleagă dintr-un oareșcare evantai de
posibilități, un nume de obicei care să aibă legătură cu fondul principal de cuvinte al limbii ebraice. Așadar nepotul,
fost Kestenbaum, actual Richard Armonn, se așază în fotoliu
exact sub portretul bunicului, ca să îl filmez. Îmi instalez și
eu noua mea cameră de filmat Canon cumpărată cu o zi
înainte din complexul comercial Dizengoff …”(…)pagina 77

 

*** Misterele poetice ale deșertului
”M-am tot întrebat cum poate să-și împartă puterile
imaginative un autor care și-a luat drept dulce povară tălmăcirea

unei opere cum e cea a lui Amos Oz, cu propria
poezie. Cred că e foarte greu… Iar curajul poetei Marlena
Braester e pe măsură.
Formată în mediul cultural și universitar al Iașiului,
Marlena Braester scrie poezie în franceză, predă în ebraică și
traduce în românește. Inutil să-mi mai declar respectul în
fața acestui plurilingvism. Dar și a felului în care proprietatea expresiei,

claritatea exprimării echivalențelor fac mereu
casă bună cu fluența, frumusețea spunerii.” (pagina 88)

 

***Imaginea care rămâne. Bernard Brumberg (pagina 118)

”Tânărul Bernard Brumberg era fotograf de platou la
emisiuni de divertisment, varietés françaises, cum se zice.

Așa s-a apropiat, cu sinceritatea și dezinvoltura celor 20 de ani ai
lui, de mulți artiști rămași importanți peste vreme… Cu unii
s-a împrietenit și păstra amintiri deosebit de tandre unor
amiciții de atunci: Jane Birkin, despre care spunea că era o
zăpăcită fermecătoare pe care o ducea cu mașina lui roșie,
Johnny Hallydey, a cărui onestitate o evoca întotdeauna,
Romy Schneider, cu care înfiripase o idilă și de aceea prefera,
cu delicatețe, să nu vorbească despre ea, Sheila, care era o
prietenă de nădejde, melancolicul Moustaki, de care se lega
printr-o strună subțire de metec.
Când Bernard s-a apucat să scaneze, prin anul 2010, o
mică parte din fotografiile ce i-au rămas (căci majoritatea
zdrobitoare a bobinelor rămăsese proprietatea firmelor, a
agențiilor de foto), fiecare fotografie îi aducea o amintire.”

 

 

***”Tot așa era la vremea altor sărbători la „casa scriitorilor”din Mogoșoaia anului 1979, când toți se duceau pe lacasele lor și rămâneam cei câțiva, puțini, cei fără de casă.
Mi-l amintesc pe domnul Mazilu cum încerca să ne
ridice moralul, povestea fel de fel de anecdote, una despre
Baudelaire mi-a rămas în minte… Ce scriitor mare, Teodor
Mazilu, ce prozator pe nedrept uitat. Ce simț al ironiei, ce
floretist neîntrecut persiflând oameni și situații…
Veți spune, mare dramaturg Teodor Mazilu (1930-1980),
căci prin piese de teatru, el a ajuns la un public extins. Pe

astea le-am văzut cu toții: Proștii sub clar de lună (1963),
Acești nebuni fățarnici (1971), mai ales Mobilă și durere (1980)

și Somnoroasa aventură, dar și Don Juan moare ca toți ceilalți,
Frumos este în septembrie la Veneția.Pentru mine, însă, că tot iubesc singurătatea, lectura
romanelor și nuvelelor îmi rămâne calea de-a-mi amintiacest autor nepereche, un domn trist-vesel, ironic-persiflator,
caustic și timid. Într-o casă străină, O singură noapte eternă,
Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni parcă mi le amintesc cel
mai bine.Atunci, în zilele alea petrecute la Vila Elshingen din
complexul Palatului Brânvovenesc de la Mogoșoaia, lui
Teodor Mazilu tocmai îi apărea volumul ”Doamna Voltaire”…
era 1979. Nu aveam să-l mai întâlnesc niciodată.”(pagina 129)

 

Cu gândul la Ioan Grigorescu (1930-2011):
O amintire de la Izvorani și, într-o fotografie, Ioan
Grigorescu și Gheorghe Tomozei, la Heidelberg!

pagina148

***”În acest context de sărăcie, spaimă, demolare, ameninţarea pierderii casei programată pentru demolare şi lipsa efectivă a oricărui venit fix, venise pe lume Maximilian,
băiatul nostru. Grig s-a oferit să-i fie naş! Aşa că iată-ne în
două maşini pornite spre Izvorani, într-o duminică noroasă
din primăvara lui 1987, să-l creştinăm pe Maximilian Tudor
Tomozei (căci Tudor era numele fratelui lui Grig)”…

 

 

*** ”Intermezzo cu forme și culori

 

”Cu o biografie densă, de cetățean al lumii, conexii în
leagănul Europei estice, născută în Brazilia și cu o interesantă experiență canadiană, israeliana Suly Bronstein Wolf a

fost pentru mine o întâlnire de-a dreptul surprinzătoare. În
pictură, colaj, instalații provenite prin reciclarea materialelor,
sticlărie și tehnici mixte, această plasticiană ne oferă un fel
de mixtum compositum al lumii de azi, nuanțată prin afinități
estetice și reunită prin tehnici și idei, printr-o vocație a metaforei

translatată în culoare și formă. În galeria ei din NeveTsedek,

alături de curatoarea expozițiilor ei, Vera Pilpoul,
m-a încântat cu forme, culori, nostalgii, spirit ludic, modern
și surprinzător, într-o adevărată cavalcadă eclectică. „Fă Rai
din ce ai”, i-aș zice, cu o replică ardelenească, pentru aceste
expoziții făcute din resturi, reciclări, file de reviste vechi,
flacoane golite de parfum și capace multicolore.”(…)pagina 168

 

pagina 166 Acuarelă la țărm. Mare Nostrum

”De la prima vedere m-au cucerit pânzele Bellei
Rosenbaum fiindcă erau dezinvolte, inspirau o bucurie a
desenului și o „frazare” plastică imaginativă și personală. Îți
declarau instantaneu că sunt făcute din inimă, că vin dintrun preaplin destăinuit. Expoziția care se află acum pe simeze a fost întâi o căutare prin atelierul din casa încăpătoare a artistei, la Herzliya, nu departe de mare, într-un
spațiu care respiră bucuria căutării formelor și culorilor.
Ideea însă, cea a rimei dintre starea de nostalgie de România
și starea de realitate a Israelului, a urmărit-o toată viața.
Din Fălticenii cei molcomi ai copilăriei, din dealurile
idealizate ale preadolescenței nemțene, Bella Rosenbaum
aduce în arta ei deplinătatea stării de contemplare a naturii(…)”

 

 

 

 

***Atunci, la cumpăna dintre milenii (1999-2000), Ștefan
Augustin Doinaș era mai mult ca oricând o persoană de
notorietate publică, senator al partidului liberal și academician, trebuie să recunosc, facilitarea facerii filmului s-a

întâmplat grație acestor lucruri. În ce mă privea, aveam mare stimă și drag de dumnealui, îmi plăcea alura de intelectual abstras, cel puțin așa îmi părea mie. Mi se părea inte-
resantă aparența răcelii, a reprimării sentimentalismului, nu
a absenței sentimentului, ci mai ales un soi de pudoare a
exprimării și etalării. Părea uneori chiar cu capul în nori, așa
mi-l aminteam, cum l-am văzut odată, într-o amiază mohorâtă de iarnă, prin 1989, singur, pe o străduță pierdută din cartierul Drumul Taberei, unde eu locuiam, iar dânsul, știu
sigur, locuia în centrul centrului orașului, lângă kilometrul zero, în casa pe care regimul (lui Gheorghe Gheorghiu-Dej,cred) o alocase familiei sale (familia Popa), bănuiesc, în sprijinul, recompensarea, de hatârul soției dumisale, magnetica și celebra balerină Irinel Liciu”(pagina 8)

 

 

 

 

 

***Eu doar îmi amintesc acum fabuloasa mea călătorie în
miezul Africii, în masivul Akakus, în sudul Libiei, acolo
unde, pe pereţii unor munţi tociţi, oamenii preistorici au
desenat fresce fascinante, păcat că nu aveam pe vremea
aceea un aparat de fotografiat performant. Astea erau de
văzut: în culori calde, pictate atât de subtil, nişte siluete eterate, bărbaţi, femei, scene de muncă, cămile, un fel de tauri
ciudaţi, şi acele stranii întruchipări care scoteau fum şi foc,
aveau hublouri şi se aşezau între oamenii de acum 12 mii de
ani, fără ca asta să pară că îi sperie…

 

***”Fără ajutorul lui Vasile Brâncuși, filmul nostru Hobița, o
stare de spirit ar fi fost, desigur, altfel. El ne-a trimis direct la
fratele său, Jean, trăitor pe locurile copilăriei sculptorului și
din această întâlnire au izbucnit ideile. Vorbesc despre cevace s-a petrecut acum 21 de ani, când, imagine cu imagine, s-a
alcătuit întâi în mintea mea proiectul, și apoi a prins întruchipare pe hârtie,apoi pe vorbă și peliculă beta și în sfârșit
la masa de montaj.Dacă tehnica s-a schimbat atât de mult între timp, astanu înseamnă că bogăția și frumusețea acelor întâlniri cu
oamenii din Hobița, din Brădiceni și Peștișani ar fi pălit în amintirea mea. Asemănarea frapantă a lui Jean Brâncuși cu
sculptorul cunoscut acum de-o lume întreagă m-a făcut să îl rog pe nepot să îmbrace cămeșă ca prin partea locului și
aparatul lui Marian Stanciu să-i surprindă hoinăreala princrânguri și luminișuri.Pentru mine, mereu, oricând, ideea inspirației brâncușieneva fi legată de acea stare de Hobița din care imaginea acum regretatului Jean Brâncuși face parte”(pagina 145)

***Premiu Kelpius (Pentru Slujirea Cuvântului pe Altarul Luminii)
„În septembrie 2020, revista Contact Internațional, condusă de prof. dr. Liviu Pendefunda, îi atribuie Cleopatrei
Lorințiu Premiul Kelpius (Pentru Slujirea Cuvântului peAltarul Luminii), prilej cu care mai multe personalități ale
culturii au felicitat-o.”Iată notația scrisă de mine la aflarea veștii:„Aflu, impresionată, că remarcabila revista Contact internațional, aflată la ceas aniversar, 30 de ani de apariție!, măcopleșește cu acordarea Premiului Johannes Kelpius (pentruSlujirea Cuvântului pe Altarul Luminii). Superbă spunere,onorantă. E neașteptat și tulburător, pentru mine, în acelașitimp. Un gând de recunoștință intelectualului, poetului,eseistului renumit Liviu Pendefunda, fondatorul și conducătorul revistei.

Academicianul prof. dr. neurolog Jean Jacques
Askenazy (din Israel) a găsit de cuviință să explice într-un
articol din publicația israeliană de limbă română Gazeta
românească cine a fost acest savant învățat, originar din
Sighișoara, în memoria căruia Contact internațional acordă
acest premiu. Care premiu, sau mai bine zis desemnare, etichetare,

căci totul e virtual, este tot o joacă de-a cuvintele…
”Iubită Cleopatra,
Revista „Contact Internațional”, la vârsta maturității, a
făcut o alegere plină de maturitate. Acordarea premiului nu este
întâmplătoare, ai multe elemente comune cu Johannes Kelpius. El
a fost astronom, tu nopțile te uiți la stele, el a fost pietist, sensi-

bilitatea ta este pietistă, el, ca și tine, scriitor talentat, a crezut la
vârsta de 37 de ani că vine sfârșitul lumii, așa cum tu te-ai înșelat
că etc. Etc. (nu continui citarea, pentru că face referire la
mizeriile administrativ-funcționărești la care eram supusă
în acea perioadă în locul în care funcționam, n. m.)
Sunt mîndru că scriu o carte cu o slujitoarea cuvântului pe
altarul luminii: E=mc2.
Jean”
Dragul Jean Askenasy, alături de mine, mereu. Oare
asupra cărei probleme m-am înșelat?…”pagina 222

 

 

Consemnarea Irinei Airinei la cartea ”Zboruri secrete”(ed.Ecou Transilvan, 10 decembrie 2022)

Cleopatra Lorințiu, „Zboruri secrete”, file de poveste…

 

 

Frânturi de gânduri și însemnări (carte: Cleopatra Lorințiu – Zboruri secrete)

 Dan Romașcanu(ISRAEL)

Numele Cleopatrei Lorințiu îmi era cunoscut de multă vreme. Aproape că îmi vine să folosesc expresia mult prea erodată de folosințe mai mult sau mai puțin potrivite – ‘dintr-o altă viață’. O știam din paginile revistelor culturale și din ședințele cenaclurilor literare din Bucurestii anilor ’70 și ’80, deși nu îmi amintesc să ne fi întâlnit personal în acele vremuri. Au urmat ani și decenii de schimbări mai mult sau mai puțin revoluționare în viețile noastre și în țările în care am trăit și prin care am trecut. Întâlnirea adevărată s-a petrecut între 2018 și 2022, când dânsa a deținut funcția de directoare adjunctă a filialei Tel Aviv a Institutului Cultural Român. O perioadă complicată în care s-au combinat cultura și pandemia, activități și personalități interesante și intrigi și dezbinări, din păcate existente și în comunitățile românești și în cele israeliene. Pentru cei care, ca mine, preferă de multe ori să filtreze amintirile bune și să păstreze în memoria – limitată în capacitate, ca orice memorie – ceea ce merită să fie păstrat, au rămas câteva seri memorabile la sediul ICR din Bulevardul Regele Saul din Tel Aviv, alte câteva evenimente Zoom în perioadele în care viețile noastre se transformaseră în virtuale și noi în propriile noastre avataruri, precum și câteva remarcabile interviuri cu personalități ale artei, culturii, științei din Israel care sper că au fost păstrate și sunt încă accesibile pe undeva. Și acum, la mai puțin de un an de la despărțirea cauzată de finalizarea unicului ‘mandat’ în Israel al ambasadoarei culturale Cleopatra Lorințiu, a apărut această carte.

Volumul ‘Zboruri secrete’ publicat în 2022 de editura ‘Ecou Transilvan’ este o culegere de texte care aparține unui gen pe care l-aș numi ‘miscelaneu’. Sunt adunate intre copertele cărții ‘frânturi de gânduri, interviuri, contemplații, însemnări sau chiar scurte notații aruncate în eter’. Am citat din introducere și aș adăuga – last but not least – și cele câteva poeme. Fiecare text are și un subtext și bănuirea ‘secretelor’ face parte din plăcerea lecturii acestei cărți. Cleopatra Lorințiu nu este singura poetă sau scriitoare care folosește acest procedeu, considerând adunarea textelor disparate într-o carte drept o formă mai sigură de păstrare a acestora în memoria colectiva decât – să zicem – postările pe rețele sociale sau întreținerea unui blog personal. Mărturisesc de la început că m-au interesat în mod deosebit notele, portretele și amintirile legate de perioada petrecută în Israel, dar în totalitatea sa, volumul oferă o imagine mai larga a preocupărilor poetei, jurnalistei și activistei culturale care este Cleopatra Lorințiu, a amintirilor despre perioade trecute și despre oameni care au fost semnificativi și pentru ea, dar și pentru literatura și cultura română.

Două dintre aceste persoane și personalități au fost semnificative în biografia ei și au staturi publice importante în literatura noastră. Ștefan Augustin Doinaș a fost unul dintre cei care i-au descoperit talentul și i-au susținut debutul. Câteva decenii mai tărziu, în perioada în care lucra pentru Televiziunea Romana, poeta i-a luat un amplu interviu filmat. Textul acestuia este preluat în volum împreună cu o colecție de amintiri și sentimente despre legăturile complexe cu Doinaș și cu soția acestuia, fosta mare balerină Irinel Liciu. Au trecut încă mai bine de două decenii de la acel moment și reașezarea valorilor ca și judecarea trecutului după normele prezentului par a fi o temă recurentă. În cuvintele lui Doinaș:

‘În 1964 am debutat editorial cu o parte din poeziile pe care le scrisesem înainte. Volumul meu de poezii fusese prezentat în 1947, când eram student la Cluj, la un concurs de poezie de către Negoițescu. Din juriu făceau parte Mircea Damian, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu și am primit Premiul “E. Lovinescu” pentru volumul “Alfabet poetic”. Atunci au mai fost premiați: Petru Dumitriu, Radu Stanca, Horia Lovinescu; toți eram scriitori tineri, ne-am dat seama foarte curând că trebuie să facem niște concesii ca să ne realizăm. Ajunsesem la concluzia că ori facem lucrul acesta, ori facem fiecare lucrul de la care am venit, iar la țară, și facem pe dascălii de țară. Dar boala noastră era literatura. Și atunci am făcut compromisurile pe care le-au făcut o mulțime de oameni, nu mă laud cu ele, dar nu mă pot justifica altfel decât că nu voiam să dispar pur și simplu din literatură. Și atunci am scris și lucruri care se cereau a fi scrise pe vremea aceea, poeziile progresiste.’ (pag. 29)

Ar fi multe de glosat pe marginea acestor afirmații, a deciziei de ‘a scrie și lucruri care se cereau a fi scrise’ pentru ‘a nu dispare pur și simplu din literatură’. Cleopatra Lorințiu nu judecă, nu în spațiul acestei cărți în orice caz. Tema re-evaluării trecutului revine însă în mai multe locuri. Un alt capitol îi este dedicat artistei în sculptură monumentală Gabriela Manole Adoc, autoarea între altele al unuia dintre reperele semnificative ale Iașiului, monumentul Independenței României, inaugurat festiv în perioada ceaușistă. În cazul acesteia, autoarea nu ezita să compare ‘demolarea’ personală și artistică pe criterii ideologice practicată în perioada post-revoluționară cu cea din vremurile de început ale dictaturii comuniste:

‘Tot mai multe voci care se pretind a fi “îndreptățite”, pasămite, de conjuncturi politice, încep să “atingă”, să denigreze, să ironizeze ori chiar să puna la colț mari artiști contemporani. Când la un moment dat citeam despre abuzurile de acest fel săvârșite în anii cincizeci la adăpostul “vigilenței” sovietice ilogice, aceste excese ni se păreau fie ceva de coșmar (cum și erau, au existat procese celebre de punere la colț a marilor artiști!), fie ceva atât de desuet încât părea irepetabil. Ce forță politică ar fi putut să vină cu atât primitivism încât să repete acele greșeli grobiene? Ce acoliți și-ar fi putut asuma orobila funcție de “lichidatori”, comisari infatuați și incapabili de ceva ei însuși, biete cozi de topor în slujba unui sistem desuet, penibil și incult, rușinos și inadvertent cu sfârșitul de mileniu. Și uite că sunt. Demolarea a devenit unul dintre felurile meniului politic de astăzi. “Demolarea” celor care sunt, care au operă, vii sau morți, n-are importanță.’ (pag. 132)

În alte pasaje, legate de alte personalități, aprecierea activității lor trecute este făcută dintr-o perspectivă care poate părea că lunecă spre nostalgism. De exemplu în textul dedicat Anei Aslan:

‘Sigur, s-a mai scris și se va mai scrie despre cercetările și tratamentele efectuate de Ana Aslan, despre aventura vieții sale, despre șansa ca aceste cercetări să fi avut suportul unui stat, al unui mecanism instituțional (de remarcat câtă lume azi, din lașitate sau comoditate, trece sub tăcere totală eforturile, lucrurile bune dintr-un trecut istoric, cultural și științific nu prea depărtat, doar de hatârul acelui captatio benevolentiae în fața unor judecători de circumstanță care și-au făcut din negare și denigrare trambulina carierei lor …)’ (pag. 183)

Sau în textul dedicat lui Vasile Nicolescu:

‘Critica de interese partizane, oamenii răi nu stiu decât să puna etichete, reproșându-i că avea o poziție importantă în cultură. Când existenta lui ar putea pur și simplu dovedi faptul că acel regim știa ce înseamnă accesul la cultura universală și profunzimea.’ (pag. 212-213)

Această ultimă afirmație obligă la distanțare. Cred că este evident că nimic nu este dovedit și că asemenea concluzii nu pot fi trase dintr-un singur caz sau din câteva cazuri personale. Fără îndoială, au existat și valori care au reușit să se afirme și în perioada dictaturii, dar multe dintre ele au făcut-o nu datorită ci în pofida regimului. Dacă regimul comunist va fi știut ce înseamnă cultura universală, accesul la aceasta în condițiile cenzurii și a comunicațiilor supravegheate a fost permanent selectiv, limitat și controlat ideologic.

Cealaltă personalitate apropiată autoarei, căruia îi sunt dedicate pagini frumoase și pline de sensibilitate este Gheorghe Tomozei, Tom, cel care i-a fost primul soț și tovarășul de idei și poezie. În opinia Cleopatrei Lorințiu, succesul evocării într-o carte de mare succes a lui Nicolae Labiș, prietenul și colegul de generație și de școală de literatura, umbrește în mod nedrept poziția lui Tomozei ca unul dintre poeții importanți ai generației sale.

‘Puțini scriitori români contemporani au fost atât de preocupați, de frământați de gândul posterității, al imaginii publice, de statutul și rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era “noua lume” de după război, cu avânturile, utopiile, naivitățile, contradicțiile și constrângerile ei, cu simțul datoriei și al responsabilității în “cetate”, cu influența benefică și respectată a înaintașilor, o lume care cocheta uneori cu idei noi, dar și cu speranța înlăturării unor opreliști. O lume scriitoricească trăind cu obișnuința unui statut câștigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puțin subordonată cerințelor politice ale vremii. Nu are rost să judecam noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm să o înțelegem și să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puține au fost lucrurile de valoare care s-au scris și s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic și civic vor fi din ce în ce mai greu de înțeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărțile acelor vremi.’ (pag.41-42)

‘Cineva va scrie, sper, până la urmă ‘Viața lui Gheorghe Tomozei’. Sper să fie cineva de bună credință, iubitor de literatură și de poeți, cineva care să știe să se scufunde într-un timp și să îl înțeleagă așa încât paginile superbe scrise de el să ajungă la cititor, iar viața sa, dedicată numai și numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta și-ar fi dorit.’ (pag. 50)

Cleopatra Lorințiu scrie din suflet, și de cele mai multe ori subiectele notelor, amintirilor, interviurilor ei sunt oameni pe care îi apreciază și pe care de multe ori îi iubește. În contrast cu evocările pozitive putem găsi însă și expresii ale traumelor și frustrărilor personale. Acestea tot din suflet vin, și prezentarea lor în contrapunct se întâmplă de câteva ori în textul volumului. Principala sursă de dezamăgire sunt conflictele și persoanele cu care autoarea a avut de-a face în cadrul activității sale de ‘funcționar cultural’ (exprimarea îi aparține). Nu sunt menționate nume, dar frustrarea este evidentă. Aflându-se la Muzeul Janco-Dada, din satul artiștilor Ein Hod, acolo unde Marcel Iancu, ajuns în Israel și devenit unul dintre artiștii importanți ai tinerei țări a întemeiat o exemplară comunitate a artiștilor, ea compară entuziasmul tinerilor care au revoluționat arta punând bazele revoltelor modernismului secolului 20 cu închistarea birocratica în care ea însăși activează cu un veac mai târziu:

‘Confruntată cu disperarea funcționărească, dar kafkian-funcționărească de a “organiza” întâmplări așa-zis culturale, nu cu mintea și gustul meu, ci cu maniera impusă prin prisma unui angajament social … un fel de exercițiu la sol cu figuri impuse. Tipul acesta de evoluție te face să te gândești mereu la ceva de felul “las’, că voi spune eu la un moment dat ce vreau, ce pot, ce trebuie, ce merita, atunci când voi fi Liber” … Așa să fie?’ (pag.71)

În alta parte, contrapunctul este oferit de prietenia cu minunatul intelectual care este profesorul Jean Jacques Askenazy, care a început ca o colaborare și a devenit mult mai mult decât atât:

‘Prietenia a debutat cu discuții înflăcărate, cu un front comun al nostru împotrivă stupidității și mărginirii unor personaje care se bucurau de girul “autorității”, reprezentanți ai unei atitudini culturale în derivă din Romania căreia nu îi pasa de cultură și profunzime, ci doar de trocuri politice și interese jalnice. Timpul îi va judeca, viață le va cere socoteală.’ (pag. 106)

Frontul comun la care se referă autoarea se confruntă cu problemele interne ale reprezentanței culturale românești, dar și cu dezbinările micii (și în descreștere numerica) comunități a intelectualilor de limbă română în Israel, o comunitate care pare uneori că are în rândurile sale mai mulți scriitori decât cititori. Echidistanța față de aceste disensiuni, greu uneori de înțeles chiar și pentru cei care trăim aici, este de dorit dar foarte dificil de păstrat.

Îmi îngădui aici o observație personală, ca participant și asistent din public al unora dintre activitățile pe care doamna Cleopatra Lorințiu le-a organizat aici, în Israel. Chiar dacă din cele scrise în carte reiese că dânsa a plătit un preț personal și a trebuit să lupte cu obstacole invizibile participanților, aceasta nu s-a simțit nici în calitatea sau profunzimea dezbaterilor și nici în tonul cald cu care le-a însoțit în comentare sau moderare. Paginile în care evocă persoanele și personalitățile cunoscute de aici sunt însoțite de aceiași empatie. Am citit cu plăcere mini-portretele unor intelectuali și artiști de excepțională calitate cum sunt Moshe Idel, Jean Jacques Askenazy, Vladi Aron, Bella Rosenbaum, Arie Lamdan.

‘Mă opresc aici, căci numărul plasticienilor pe care i-am cunoscut, de a căror expoziție m-am ocupat în felul meu și despre care am scris și publicat texte e mult mai mare. Am visat împreună cu Editura Saga o carte-album despre ei, în română și ebraică, tradusa de entuziastul Avi Magid. Dar nu a fost să fie. Impresiile s-au risipit ca un abur frumos de funigei într-o seară de toamnă și au mai rămas doar aceste frânturi de amintiri.’ (pag.171)

Nu cred că este prea târziu pentru această carte să vadă lumina tiparului și să ajungă în bibliotecile iubitorilor de artă și cultură din Israel și România. Ar fi o extraordinară contribuție care ar deveni un document pentru un moment de întâlnire dintre școlile artistice din România și Israel, care continuă o tradiție simbiotică începută la mijlocul secolului al 19-lea de pictorul Constantin Daniel Rosenthal. Adunarea frânturilor de amintiri și aducerea lor între paginile cărților reprezintă o activititate demnă de tot respectul. Este ceea ce a făcut deja Cleopatra Lorințiu și în acest volum. Ca pasionat și profesionist al comunicării internetice, nu pot să nu recunosc și valoarea culegerii, prelucrării și sintetizărilor textelor create inițial pentru spațiul virtual al blogurilor și al rețelelor sociale.

Sunt inserate în carte câteva frumoase poeme, ale Cleopatrei Lorințiu și ale altora. Îmi permit să-l preiau aici pe cel intitulat ‘Peste briza de seară’, care surprinde excelent atmosfera și vibrația locurilor de pe acest mal al Mediteranei. Îndrăznesc să-l definesc ca pe o contribuție a poetei la poezia israeliană de limbă romana.

‘Oraș de Mediterană!

palmierii / curmalii / măslinii tăi

îmbătătoare verbina-nflorita și luna

pe jumătate în noapte

picură un ceva în firea mea.

Și peste briza de seară

aduce-mplinirea

unor visuri de tinerețe.

Căci oleandri-nfloriți mă-nconjoară

acum. (O, nu spune din ceruri că-i prea târziu…)

Spune din adâncul făpturii mele

din pozele gălbenite, din freamătul

acestor oameni tineri

ce-și cer dreptul la clipă.’ (pag.201 – 202)

Câteva observații despre ediție. Este vizibilă, din păcate, graba alcătuirii cărții și faptul că au fost sărite etape de corectură. Deranjează, desigur, numărul mare de erori tipografice, dar apar și câteva gafe mai grave. De exemplu, în capitolul ‘Kastenbaum Saga’ numele eroului din text este transcris în patru ortografieri diferite. Tot acolo Ministerul Absorbției este rebotezat ca Ministerul Emigrării (ori absorbția și emigrarea sunt procese antagoniste). Cea mai stridentă dintre greșeli este însă transcrierea eronată (la pagina 43) a frumosului nume al volumului publicat în 1981 de Gheorghe Tomozei – ‘Manuscrisele de la Marea Moartă’ în loc de ‘Manuscrisele de la Marea Neagră’.

Mărturisesc că am citit ‘dintr-o suflare’ cartea Cleopatrei Lorințiu. În paginile ei am cunoscut-o mai bine pe poetă, pe ambasadoarea culturală, pe omul de calitate cu care am avut șansă să mă întâlnesc. Sunt convins că mulți dintre prietenii ei din Romania, Israel și alte parti ale lumii vor dori să-i împărtășească ‘zborurile secrete’ și sper că această carte va fi punctul de plecare al altor cărți la fel de consistente și de interesante, care vor dezvolta în profunzime multe dintre subiectele abordate.

Lectură recomandată!

https://rasunetul.ro/zboruri-secrete-peste-timp-cu-cleopatra-lorintiu