Și a fost duminică, 28 mai 2023, lansarea antologiei de literatură pentru copii”Un ghem de vise/Libeluliada”, o ediție alcătuită de editoarea Violeta Borzea si ilustrată de Silvia Mitrea. (Editura pentru Artă și literatură, 2023)Spicuim mai jos impresii, vorbe, împărtășiri.

”Cred că v-am obosit cu imaginile și vorbele despre Bookfest din acest an.(2023)

În vălmășagul de întâmplări și întâlniri de la această ediție, m-am rătăcit un pic dar m-au regăsit prietenii.Prieteni de demult și prieteni abia întâlniți.Pe scurt e vorba despre o antologie de povestiri pe care editoarea Violeta Borzea și Editura pentru Artă și Literatură o aduce în public într-o formă grafică aș zice, superbă.( Un ghem de vise/Libeluliada, ilustrată de Silvia Mitrea).   Ne vom aduce poate aminte cum taman la lansarea unei cărți pentru copii, școlile au fost în grevă, pardon, profesorii și învățătorii, deci ne-am adunat (după părerea mea, mulți !) adulți,oameni în toată firea, aruncând o privire către copilărie, a noastră -a copiilor noștri ori nepoților, ori a altor copii care sunt în memoria noastră, în sufletul nostru.

Actrița Rodica Mandache și actorul, interpretul,compozitorul Sergiu Cioiu ne-au fermecat cu prezența lor, actorul-interpret, de-acum mitic, el însuși poet și compozitor, a citit povestirea ”De dragul tău…” care văd că străbate liniștită, timpul…

și regizorul Radu Găină,prozator el însuși și realizator la televiziune,  ne-a adus cu picioarele pe pământ și a fost o jumătate de oră densă, emoționată, un pic aiurită, în care ne uitam toți, unii la alții, regăsind prieteni și cunoștințe, răscolind involuntar imagini din trecut.

Am să așez parte din nume în fotografiile alăturate, sigur o să uit pe cineva , dacă se întîmplă să vă uitați, faceți-mi semn…”( Cleopatra Lorințiu, destăinuire pe rețeaua de socializare.)

Despre aceasta reeditare :”Un ghem de vise/ Libeluliada” e un dar minunat al dragei mele colege de la TVR, prozatoarea și poeta Cleopatra Lorințiu, pentru copilul dintotdeauna, chiar și pentru cel bătrân, aici nu refuzăm oximoronul, ca să fim oleacă prețioși, si să-l înțelegem și pe vârstnicul care poate da uneori în mintea copiilor.”(Radu Găină, prozator și realizator TV) , Bookfest 28 mai 2023 

”(..)am fost spectatoarea unui eveniment în care invitații pur și simplu lucrau cu energia publicului. Artiști profesioniști, cu experiență de ani în interacțiunea cu oamenii, i-a adunat Cleopatra Lorintiu  o scriitoare din super liga, pe care nu apucam să o vedem dacă nu exista facebook. Căci ea apare rar în public. Și-a lansat cartea pentru copii, o reeditare a mai multor cărți, intitulată „Libeluliada-un ghem de vise”. Dar aceasta este una din multele fațete ale ei! Minunată atmosfera înnobilată de prezența actriței Rodica Mandache, artistul Sergiu Cioiu și regizorul Radu Găină. Au venit prietenii Cleopatrei, printre care am recunoscut mulți oameni din televiziune și artiști. ”Corina Ozon, prozatoare,28 mai 2023

„Stimata doamna Cleopatra Lorintiu,va multumesc din inima pentru evenimentul de ieri. Cartea dumneavoastra m-a fascinat. Mă simt așa de aproape de toate cuvintele dumneavoastra, de toate emoțiile calde și evenimentele de viață descrise. Momentul de ieri a fost nu numai foarte emoșionant, dar și un exemplu de îmbinare a a artelor. De fapt am venit la eveniment – De dragul tau- Doamna Lorintiu, un adult remarcabil, cu etern suflet de copil și sensibilitate unica. Cu bucurie și umilința, mă înclin în fața dumneavoastră, cu multă dragoste.( Cristina Marin, o cititoare)

”Doamnă, sunteţi o minune. Dacă aş fi ştiut în copilărie că o să vă cunosc, chiar şi virtual, aş fi leşinat de fericire. Ţin minte tot, şi rochia galbenă a mătuşii fetiţei, şi mirosul de la polog, şi râul învolburat, şi ilustraţiile frumoase în care m-am regăsit ca fetiţă ce mergea la ţară în vacanţe şi copilărea liberă şi fericită. Dacă v-am dat înapoi un strop din bucuria pe care o simţeam când vă citeam şi reciteam la nesfârşit, de am tocit cartea la propriu, mă bucur nespus. ”(Ioana Gavriliu, o cititoare)

Reluăm aici ”De dragul tău”, un scurt final de carte , citat parțial și pe coperta a patra actualei ediții, grație bunului gust desăvârșit în materie de editare al Violetei Borzea. Proza a fost citită cu har de actorul și interpretul Sergiu Cioiu , într-o interpretare care a emoționat pe toată lumea.

De dragul tău

De dragul tău aş scrie o poveste nemaivăzută şi nemaiauzită ,întâmplată la o margine de mare, pe o epavă de bric, printre alge lucioase şi crabi care-şi găsesc culcuş într-o cală ruginită.
De dragul tău aş însufleţi caii din păretar, i-aş lăsa să alerge prin deşert sub clar de lună, cărând sabine învelite în văluri albe duse de răpitori cu ochi lucitori,înarmaţi până-n dinţi.
De dragul tău aş lăsa gladiolele roşii să crească, să crească şi fiecare floare aş închiria-o unui prinţişor pitic sau unei dulci maimuţici,iar seara i-aş pune să danseze pe masa acoperită cu satin roz.
Aş lăsa notele să fugă din portativ , aş lăsa plantele să iasă din ierbar şi albinele din stupina unchiului Nicolae Ilieşiu , care,de fapt nici nu ne e unchi de-adevăratelea dar e dintr-un sat cu bunicul nostru şi l-a cunoscut pe bunicul nostru şi-atunci nu merită să-i zicem unchi?
De dragul tău , copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-aun fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă deşi ştii prea bine că n-o să-l ajungi, fluturând o batistă murdară de afine coapte, de dragul tău aş ţine vacanţa cu mâinile amândouă, aş ţine-o cu putere să mai stea, să mai stea.
De dragul tău aş lăsa cântecele să zboare libere ca paserile, aş găsi câte-un gând fermecat în fiecare sâmbure de piersică, aş face în fiecare zi cartofi prăjiţi.
Aş lăsa bărcuţele din hârtie să ducă pe ape poveşti minunate, literele de cerneală să se dizolve într-o amestecătură albastră care te-ar face să râzi.
De dragul tău m-aş ascunde într-o carte din bibliotecă şi-aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi într-o bună zi mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii şi în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe,dar eu voi fi atunci tare bătrână…

*

Povestiri ale Cleopatrei Lorinţiu au fost incluse în mai multe manuale şcolare de-a lungul vremii. Dintre toate editurile specializate în acest gen de carte, numai editura Humanitas a avut delicateţea de a consulta şi autoarea asupra acestor preluări. Din acest motiv vom evoca în această pagină numai preluările pentru manuale şcolare făcute de această editură după cum urmează: în Limbă şi literatura română Teste sumative pe unităţi de învăţare (Humanitas Educaţional , de Sofia Dobra,Carmen Ciobanu ,Mariana Mogoş, 2007) pg.68″povestirea „Din cauza Cristinei”.  Povestire reluată în partea de jos a acestei pagini în ajutorul elevilor din clasa a IV-a  care au nevoie de text. 

 în Limba şi literatura română tezele cu subiect unic clasa a VII-a (Humanitas Educaţional, autori Sofia Dobra,Monica Halaszi,Nicoleta Kuttesch) pg.28 povestirea „Puţin guturai”.

în Limba şi literatura română manual pentru clasa a IV-a autori Sofia Dobra,Carmen Ciobanu (Humanitas Educaţional) pg44-45,povestirea „Puţin guturai”,Humanitas Educaţional

în Limba şi literatura română,Clasa a IV-a Caietul elevului, Humanitas Educaţional,pg.60,povestirea „Temă pentru acasă”.Toate aceste povestiri fac parte din cartea „Libeluliada”publicată în 1981 la editura Ion Creangă din Bucureşti ,cu ilustraţii de Elena Boariu.

Câteva linkuri cu povestiri de Cleopatra Lorințiu așa cum au fost ele interpretate de actori de seamă în emisiunea Noapte bună ,copii și reluate pe un disc Electrecord.https://www.youtube.com/watch?v=Oo4jgDV1_UM

Fetiţa care eram ( un interviu realizat cu irina Airinei despre cartea ”Fetița care eram”, se poate citi pe pagina :https://cleopatra-lorintiu.net/copilarie/
                           ( Editura Intact, 1992)

Cine e Fetița care eram ?

E mică, abia ajunge cu nasul la tăblia mesei, se uimeşte de toate , reţine amănuntele, se uimeşte de ce e-mprejur. Crinuţa e un personaj, copil dintr-un sat de munte care trăieşte o copilărie obişnuită… dar câte lucruri extrordinare se petrec într-o copilărie obişnuită …

„ Fetiţa care eram” e cartea de suflet, cartea despre „Copilărie” cu aura ei tulburătoare .
Cartea e o succesiune de intâmplări , multe din ele pline de haz, cu dialog şi emoţie, desenată pe măsură de cunoscuta graficiană Octavia Ţarălungă.Apreciată de critică şi iubită de cititori ,cartea rămâne ”le coup de coeur„ al autoarei.

Despre carte: Începută încă din anii optzeci,Fetiţa care erama fost predată iniţial Editurii „Ion Creangă”.Obiecţiile cenzurii au fost multe, mai ales cele legate  de copilăria oarecum liberă de constrângeri a eroinei principale. Cartea a fost mereu scurtată, refacută, anumite capitole au fost cu totul omise. Şi ilustraţiile Octaviei Ţarălungă trebuiau să se supună aceloraşi norme,constrângătoare şi nefericite.  Copiii trebuiau îmbrăcaţi în uniformele de „pionier” sau „şoim”…Totuşi, cartea e gata de tipar în decembrie 1989… evident, nimeni nu se mai gândeşte la asta în timpul focurilor revoluţiei. Cu un titlu schimbat (Coroniţa de premiant) şi o altă copertă, cartea e gata să apară, primele exemplare ies de sub tipar în iarna lui 1990. Dar între timp apăruse o … nouă cenzură, aceea a zelului „revoluţionar” care o interzice din cauza … uniformei unui băieţel, dintr-o ilustraţie. Aceleaşi uniforme şcolăreşti care i-au întârziat apariţia, aveau acum să o suprime cu totul. Întreg tirajul este dat la topit, de astă dată, cu adevărat,în primăvara anului 1990. Mai rămân câteva exemplare rătăcite din ediţia de semnal:După această aventură nefericită, o editură foarte mică , de început,care mai publicase până atunci doar trei cărţi, anume Intact , prin redactorul Sorin Bodolea, se oferă să publice cartea în condiţiile grafice pe care şi le putea permite. Nu mai era vorba nici de rotativele vechii edituri de stat Ion Creangă şi nici de o editură  a Ministerului Culturii.Beneficiind de răbdarea Octaviei Ţarălungă care îi face o nouă copertă, recuperând ce se mai putea recupera de prin sertare, cartea apare în sfârşit ,în 1992,la o editură particulară, Intact ( redactor Sorin Bodolea).După aceste evenimente datorate zelului directorilor editoriali ai  vremii, Cleopatra Lorinţiu nu a mai publicat niciodată la Editura Ion Creangă.

Ce spun criticii. 

( Criticii nu prea dau atenție de obicei cărților de literatură pentru copii. Totuși, au apărut cronici frumoase și chiar entuziaste despre toate cărțile publicate de ea  în perioada 1981-1985). Un cuvânt deosebit de mulțumire în memoria Gicăi Iuteș, mare scriitoare pe nedrept uitată astăzi, cea care a pledat pentru acordarea premiului Asociației Scriitorilor București cărții ”Exerciții de vacanță”, publicată în 1984 și republicata în Almanahul pentru copii al Uniunii Scriitorilor, în pofida renumelui de ”proză subversivă”. Se întîmpla mult  înainte ca scriitoarea Ana Blandiana să-și manifeste motanul contestatar. Dar, diferența de atitudine a cenzurii față de scriitori, era evidentă. Celor foarte cunoscuți , li se tolerau multe de teama intervenției acestora la posturile din străinătate. Cei tineri , erau ușor și repede înăbușiți.

Povestea ”Vești din Molidia”, o alegorie a acelui timp, cu un despot ușor idiot care acordă privilegii familiei sale și e disprețuitor cu poporul supus, circula cu amuzament în lumea anilor optzeci, a fost meritul celor care au închis ochii și s-au amuzat probabil la rândul lor de lumea Motanului Arpitemi care , în 1984 semăna tare mult cu ce se petrecea in România de atunci.

Vești din Molidia a fost ilustrată de graficiana Doina Botez, care ulterior a rămas în străinătate. Ea a ”recidivat ” și l-a ilustrat la câțiva ani distanță , adică în 1988, și pe Arpagic, personajul Anei Blandiana ! Doina Botez s-a stins din viață în anul 2023 la vârsta de 71 de ani).

   „Poveştile Cleopatrei Lorinţiu produc stări de lectură în care amintirea se amestecă discret cu visul şi poezia , cu invitaţia la călătorie în ţinuturile miraculoase ale copilăriei. Sunt poveşti trăite , pline de concreteţe a vieţii din copilărie şi exprimă revelator psihologiile celor care trăiesc această minunată etapă de viaţă. Autoarea are ştiinţa apropierii de lumea descrisă,un sentiment aparte pentru aceasta,ceea ce ne determină să o urmăm în demersul ei.O carte de nerăbdare,”frumoasă şi înaripată” ,în care copilăria îşi găseşte şi dezvoltă o stare de plenitudine. „  Olimpiu Nuşfelean, Tribuna 1987

    „Cred că o carte cu poveşti incluse de altfel în biografia şcolară naţională pentru clasele I-VIII aşa cum şi-a închipuit-o Cleopatra Lorinţiu nu numai că netezeşte dragostea pentru lectură dar, ca un zidar priceput, înalţă pe nesimţite în fiinţa micilor castele în care mai târziu ne vom regăsi sufletul cristalin ca lacrima, al copilăriei. „

                                                                                                                     Tudor Opriş,1998

     ” Cleopatra Lorinţiu reuşeşte o serie de nuanţări narative inedite.Printre acestea se cuvine a fi menţionată,în primul rând,intensificarea pur poetică,cel mai convingător exprimată în povestirea Prunul,unde un copil doreşte ca un pom înflorit să încremenească într-o tinereţe fără sfârşit.Sunt texte graţioase în care autoarea imaginează întâmplări din vieţile unor copii(…)figurează şi unele tente de umor absurd, precum şi câteva apariţii ingenioase de copii ultraimaginativi.”

                                                                                             Voicu Bugariu, Luceafărul,1982

„Mi-a plăcut teribil de mult cartea Cleopatrei Lorinţiu Fetiţa care eram. E o autoare româncă, jurnalistă, foarte talentată după părerea mea. Este o carte apărută în anii ’80, anii copilăriei noastre, cu mari complicaţii. Este o carte despre o fetiţă care are tot felul de aventuri într-o lume foarte liberă, la ţară, la bunici, într-o căsuţă tradiţională, cu vecinii, la pescuit, la fân. E copilăria aia frumoasă a noastră, la bunici, în provincie, în care eşti complet liber şi explorezi. Sigur că a fost un şoc în anii comunismului, în anii ’80. Cartea n-a putut să apară iniţial, a întârziat foarte mult pentru că cenzura tot spunea, dar copiii care apar aici sunt prea libertini, prea se poartă normal, nu sunt îmbrăcaţi în uniformă, nu sunt şoimi, nu sunt pionieri, ce se întâmplă? Trebuie să schimbăm ilustraţiile. Cartea are şi nişte ilustraţii superbe, pictate, şi e de o delicateţe, şi de o puritate necăutată. Sunt pur şi simplu sentimentele şi gândurile unei fetiţe, situaţiile amuzante prin care trece în vacanţă la bunici. Eu cum am avut bunici în Ardeal, am crescut cu bunica mea acolo în vacanţa de vară, mă identificam teribil cu fetiţa aia. E o carte luminoasă şi care face cumva dreptate copiilor din orice perioadă. Sunt foarte bine puşi în valoare, e ceva foarte senin şi consistent.”

– Ana Iorga, Cu cărțile pe masă, Antena 1, 12 noiembrie 2018 –

Povestirea ”Singur la părinți”: https://www.youtube.com/watch?v=xa8gySVXVCw
  Cărțile acestea au avut ecou în sufletul generațiilor succesive, scrise și apărute în anii 80-90 pentru copii de atunci, iată că ele au revenit în atenția celor care au fost copii si isi amintesc de ele.  Iată un adevărat eseu brodat de Diana Soare,pe marginea lecturii acestei cărți : 

De dragul tău
de Diana Soare ( în Suplimentul de cultură, decembrie 2006 )
Poveşti de adormit părinţii

Sischiri şi cornuleţe cu gem

„De dragul tău, copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă deşi ştii prea bine ca n-o să-l ajungi, fluturînd o batistă murdară de afine coapte, de dragul tau aş ţine vacanţa cu mîinile amândouă, aş ţine-o cu putere să mai stea, să mai stea.” Pe mine m-au tuns dintotdeauna scurt.illustration-12
De asta nu seman cu Crinuţa. Crinuţa are funde-n păr şi o rochiţa de catifea vişinie cu puişori galbeni. Nici rochiţa de catifea n-am avut vreodată. Cea mai frumoasă era una de un albastru prăfuit, cu mâneci albe, bufante; îmi plăcea pentru că părea să se desprindă în zbor la fiecare piruetă pe care o făceam demonstrativ.
Crinuţa e mică şi urăşte şosetele albe. Are un izvor doar al ei, pe care l-a botezat Sischiri, şi ştie sumedenie de poezii cu vrăji (era una cu „muştar, dosar, macar”…). In plus, alt temeinic motiv de invidie ascunsa, are bunici care stau intr-o casuta cu prispa, plina de comori: zahar cubic, sare zgrunţuroasă şi codiţe de cireşe amare în „camera cealalta”, bufetul cu farfurioare în „camera roz” si-o puzderie de coşuri şi geamantane, fascicole de cărti şi caiete vechi de scoala si fel de fel de plicuri cu scrisori vechi in „sandramaua” cu lut pe jos.
Bunicii mei s-au mutat la bloc şi nu-mi lăsau spre cotrobăiala decât câteva misterioase sertare roşii, pline cu suruburi, nasturi colorati, insigne şi capete de creioane…
Mos Craciun se uită la noi şi râde

„De dragul tău aş lăsa gladiolele roşii sa crească, sa crească si fiecare floare as inchiria-o unui printisor pitic sau unei dulci maimutici, iar seara i-as pune sa danseze pe masa mea acoperita cu satin roz.”
Eu n-am avut nici gladiole rosii in gradina, nici lalele, nici dalii sau garofite cu miros piparat… Doar un smochin cumva exotic, crescind asa, la citeva palme de trotuarul prafuit. N-am fost niciodata „la polog”, precum Crinuta, sa-mi pun miinile sub cap si sa inchipui balauri din norii pufosi, adormind in miros de fin fierbinte.N-am avut nici gradinita cu vizdoage, nici un mar batrin care sa faca mere dulci, nici ciine, nici coronita din sinziene, impletita migalos printre cosasii mititei din iarba…Pina si ninsorile Crinutei au fost dintotdeauna mai frumoase, pentru ca ei mereu i se nazare ca ninge cu zahar farin dintr-o sita aflata-n palme de urias peste satul Anies. As da orice sa ma pitesc in bucataria ei in care lemnele trosnesc si miroase a coca, a zahar ars si a vanilie, abtinindu-ma din rasputeri sa nu pun mina pe cornuletele fierbinti, insirate ca niste soldatei pe tava neagra si, in timp ce Crinuta ma invata una dintre poeziile ei cu vraji (ceva cu „compas, popas, ramas”…), să mă întreb in gind daca nu cumva sintem pitici intr-o casuta piticeasca şi Mos Craciun se uita la noi si râde…

„De dragul tău m-as ascunde într-o carte din biblioteca şi-aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi carte dupa carte, raft dupa raft şi într-o bună zi mă vei găsi şi pe mine pitită dupa vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…”

                  Sischiri şi alte câteva taine
                O rotiţă din marele ceasornic
                                     La polog
                                     Pescarii 
                     Am făcut impresie bună…
                                        Circul
                                      Treningul
                                   Miez de iarnă
                                   Poezii cu vrăji
                                       În Arinete
                         Vecinii de-o lună întreagă

                            Plecarea-i aproape
                           Spre casa bunicilor
                       Inspecţie reuşită, dovleac buclucaş
             O boarză şi câteva farfurioare de dulceaţă
                       Seara la stânaValea Mare
                                Începe şcoala
                        La ce foloseşte aritmetica 
                                  Corabia din foişor
                              O cheie şi tufa de soc
                                   Opereta noastră
                                     Un mic ajutor
                                  Bulionul din excursie
                              Exerciţiu de împrietenire
                                      Manuscrisul
                                     Harap-Alb Adrian
                         Povestea drumului până la şcoală

 Fragmente din „Fetiţa care eram” au fost publicate în Almanahul pentru copii al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, prin bunăvoinţa prozatoarei  Gica Iuteş.

Unele poveşti au fost difuzate la emisiunea „Noapte bună,copii” a Radiodifuziunii Române(Societatea Română de radio) datorită redactorilor vremii: Mihai Jemăneanu, Gabi Manta, Mariela Oţoiu şi Geta Adam.https://www.youtube.com/watch?v=Oo4jgDV1_UM

https://www.youtube.com/watch?v=6VrbZvHydhU

O surpriză.

 La 15 ani de la apariţia cărţii, care de altfel nu a mai fost niciodată reublicată mai ales datorită nespusei indiferenţe faţă de literatura naţională  în România şi mai ales faţă de literatura pentru copii, într-un supliment de cultură de la Iaşi, o tânără autoare pre numele ei Diana Soare din Iasi,  scrie la un moment dat despre Fetiţa care eram.

Iată articolul publicat  de Diana Soare  despre „Fetiţa care eram”. Am regăsit fragmente din carte citate pe blogurile unor tineri. Ca dovadă că, până la urmă, în pofida faptului că  a fost  publicată într-un tiraj minuscul, cartea există şi pentru generaţiile care vin.                                                                

De dragul tău

 de Diana Soare ( în Suplimentul de cultură, decembrie 2006 )

  Poveşti de adormit părinţii 

        Sischiri şi cornuleţe cu gem

    „De dragul tău, copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă deşi ştii prea bine ca n-o să-l ajungi, fluturînd o batistă murdară de afine coapte, de dragul tau aş ţine vacanţa cu mîinile amândouă, aş ţine-o cu putere să mai stea, să mai stea.” Pe mine m-au tuns dintotdeauna scurt.

      De asta nu seman cu Crinuţa. Crinuţa are funde-n păr şi o rochiţa de catifea vişinie cu puişori galbeni. Nici rochiţa de catifea n-am avut vreodată. Cea mai frumoasă era una de un albastru prăfuit, cu mâneci albe, bufante; îmi plăcea pentru că părea să se desprindă în  zbor la fiecare piruetă pe care o făceam demonstrativ.
      Crinuţa e mică şi urăşte şosetele albe. Are un izvor doar al ei, pe care l-a botezat Sischiri, şi ştie sumedenie de poezii cu vrăji (era una cu „muştar, dosar, macar”…). In plus, alt temeinic motiv de invidie ascunsa, are bunici care stau intr-o casuta cu prispa, plina de comori: zahar cubic, sare zgrunţuroasă şi codiţe de cireşe amare în „camera cealalta”, bufetul cu farfurioare în „camera roz” si-o puzderie de coşuri şi geamantane, fascicole de cărti şi caiete vechi de scoala si fel de fel de plicuri cu scrisori vechi in „sandramaua” cu lut pe jos.
      Bunicii mei s-au mutat la bloc şi nu-mi lăsau spre cotrobăiala decât câteva misterioase sertare roşii, pline cu suruburi, nasturi colorati, insigne şi capete de creioane…

Mos Crăciun se uită la noi şi râde

„De dragul tău aş lăsa gladiolele roşii sa crească, sa crească si fiecare floare as inchiria-o unui printisor pitic sau unei dulci maimutici, iar seara i-as pune sa danseze pe masa mea acoperita cu satin roz.”
Eu n-am avut nici gladiole rosii in gradina, nici lalele, nici dalii sau garofite cu miros piparat… Doar un smochin cumva exotic, crescind asa, la citeva palme de trotuarul prafuit. N-am fost niciodata „la polog”, precum Crinuta, sa-mi pun miinile sub cap si sa inchipui balauri din norii pufosi, adormind in miros de fin fierbinte.

       N-am avut nici gradinita cu vizdoage, nici un mar batrin care sa faca mere dulci, nici ciine, nici coronita din sinziene, impletita migalos printre cosasii mititei din iarba…
      Pina si ninsorile Crinutei au fost dintotdeauna mai frumoase, pentru ca ei mereu i se nazare ca ninge cu zahar farin dintr-o sita aflata-n palme de urias peste satul Anies. As da orice sa ma pitesc in bucataria ei in care lemnele trosnesc si miroase a coca, a zahar ars si a vanilie, abtinindu-ma din rasputeri sa nu pun mina pe cornuletele fierbinti, insirate ca niste soldatei pe tava neagra si, in timp ce Crinuta ma invata una dintre poeziile ei cu vraji (ceva cu „compas, popas, ramas”…), să mă întreb in gind daca nu cumva sintem pitici intr-o casuta piticeasca şi Mos Craciun se uita la noi si râde…

„De dragul tău m-as ascunde într-o carte din biblioteca şi-aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi carte dupa carte, raft dupa raft şi într-o bună zi mă vei găsi şi pe mine pitită dupa vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…”

 Literatura pentru copii ramâne o temă veşnic deschisă. Iată mai jos un articol de Cleopatra Lorinţiu publicat pe aceasta temă în 2009, în revista argeşeană Cafeneaua literara -director Virgil Diaconu :

                      Compuneri rescrise

Mă gândesc acum că la şcoală aveam parte de teme de compunere abisale. Îmi amintesc cîteva :”O întîmplare din viaţa mea.” sau ”Oameni pe care i-am cunoscut” sau „Ce vreau să fac în viaţă” sau „Familia mea.”… nu mai vorbesc de binecunoscuta „Faceţi portretul unui prieten…”
Ei, dacă m-aş apuca acum să scriu pe temele astea… să dezvolt. Ce ziceţi ?
Chiar mă bate gîndul.
Iau caietul de compunere dintr-a şaptea, căci mama mi l-a păstrat într-un pod, la Anieş, şi încep să rescriu compunerile astea. Compuneri rescrise.
Nu mai ştiu cum e acum, spre ruşinea mea nu am mai vazut manuale şcolare de ceva vreme cu toate că faptul că figurez în cîteva cărţi de literatura română la clasa a patra şi a şaptea, cu nişte povestiri, mi-a flatat orgoliul într-un chip nemăsurat.
Am scris într-o perioadă a vieţii mele literatură pentru copii, am scris de drag şi dintr-o amestecătură de stări din sufletul meu. Probabil. În care suflet, copilul şi adultul nu se deciseseră să se separe încă.
Ba chiar în momente grele ale vieţii mele ( şi am avut vreo cîteva ) am chiar trăit din povestirile mele, publicate sau spuse la radio de actori mari, din dramatizări şi piese de teatru, seriale întregi, pentru copii.
Erau oameni, redactori, care m-au susţinut şi mă gândesc la ei cu recunoştinţă, să fac o lista scurtă, să nu uit: Mihai Jemăneanu,Gh. D. Vasile, Lidia Novac, Mihaela Monoranu, Gica Iuteş, Tiberiu Utan, Marilena Oţoiu, Gabi Manta, Geta Adam, Ovidiu Zotta, Sandu Singer, Sorin Bodolea.
Dacă mă uit bine la listă, destui dintre ei sunt scriitori de literatură pentru copii şi ideea ca vine cineva din spate cu un suflu nou, nu i-a deranjat, m-au creditat cu un fel de generozitate care atunci mie mi se părea fireasca şi în realitate, e deosebită.
Erau anii temelor impuse, a moralei necesare care să se desprindă din text. Şi totuşi, publicam acele povestiri care azi sunt selectate de autori de manuale, autori pe care nu îi cunosc de altfel, ca să fie introduse în noile cărţi.
Asta îmi dă o perspectivă oarecum liniştitoare asupra traseului vieţii mele dar şi asupra fluenţei din literatura noastră.
Când vom contempla lucurile de la o oarecare distanţă, multe ne-or apărea poate în alte dimensiuni.
În rest, la noi a dominat mereu o perspectiva minimalizatoare asupra acestui gen literar şi criticii se exprimau ”de sus” sau de loc, dacă te apucai să scrii despre copii, sau pentru copii…de parcă acest tip de literatură ar fi uşor de scris…
Nu e ţara în care Valery Larbaud ar fi putut publica Fermina Marquez şi nici Antoine de Saint Exupery , Le Petit Prince…
Romanul Otiliei Cazimir, A murit Luchi, o mică bijuterie literară, e expediat drept „literatură infantină„ chiar de mari critici.
Căci criticii nu prea au ochi pentru copii, convinşi poate că un adevărat cititor se naşte direct matur şi nu trece prin perioada bizară în care poate alerga dupa o minge în neştire sau mînca cireşe crude. Compuneri rescrise…
Ideea îmi convine.
Rescrise la cincizeci de ani şi cu o sinceritate absolută, aceste comuneri pot fi un exerciţiu interesant.Puteţi încerca. E mai uşor decît o oră la psihiatru.
…Într-o revistă literară, o doamnă, pe care evident nu o cunosc dar văd în poză că e tînără şi foarte frumoasă, pre numele dumneaei Diana Soare, scrie despre cartea mea Fetiţa care eram… găsită de ea, evident, la anticariat.
Dar ce frumos scrie, recunosc că scrie cu sufletul. Că se recunoaşte în micul personaj de acolo .
Cum eu nu am mai publicat o carte pentru copii de 15 ani, cum nici o editură nu se înghesuie la aşa ceva,cum diverse persoane, culmea, îmi tot cer cărţile pentru copii, de drag sau din obligaţii şcolare. Cum am ajuns să xeroxez cărţile mele ca să onorez diverse obligaţii fireşti…observaţi ce ciudat e destinul acestei literaturi.
N-o voi renega, n-o voi minimaliza, căci cititorii de literatură sunt înainte de toate nişte copii cititori .
Diana Soare citează din finalul acestei cărţi:” Fetiţa care eram…”(editura Intact 1992)
„De dragul tău m-aş ascunde într-o carte din bibliotecă şi-aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi într-o bună zi mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii şi în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…”
Mă autocitez cu voluptate.
Ideea rescrierii compunerilor mă urmăreşte mereu.
Iulie 2009  (publicat in revista Cafeneaua literara)

                                                                            Din cauza Cristinei 

Sunt băiat mare! Asta e ! În sfârșit! Cât am așteptat eu clipa asta…Cu câtă nerăbdare…
Când cădeam de pe tricicletă ca un bleg și-mi juleam genunchii iar mama sărea speriată și mă lua în brațe și-mi spunea :
-Of, băiatul mamei cel mic și drag!
Sau când mă duceam la tablă să fac o adunare sau o scădere și doamna învățătoare îmi spunea răbdătoare:
-Radu, scrie și tu acolo unde ajungi , că ești mai mic!
Am doi frați, asta am uitat să vă spun. Și amândoi sunt la liceu .
Vă mărturisesc că nu există pe lume viață mai grea ca aceea a unui băiat care are doi frați la liceu. Dacă le vin de exemplu niște prieteni în vizită , să rezolve integralele alea sau pur și simplu să stea de vorbă și să asculte muzică,
numai ce-l auzi pe unul din ei :
-Ia trimite-l pe ăla mic să ia ceva Cola, că mor de sete!
Auzi, ăla mic !
De vizitele la rude nici nu mai poate fi vorba. Toate sunt adevărate prilejuri de nefericire. Tanti Aurelia când mă vede, se repede la mine și mă ia în brațe, mă pupă și mă ciupește de obraji în timp ce declară zâmbitoare,întregii adunări:
-Cât și-au mai dorit Stoeneștii ăștia o fetiță! (Stoeneștii sunt mama, tata, Tudor și Petre iar eu sunt înlocuitorul fetiței mult așteptate!)
-Și-au dorit grozav o fetiță, aveau chiar pregătit un landou roz dar uite ce mândrețe e ăsta mic!
-Da, într-adevăr are ceva de fetiță , mai ales obrăjorii ăștia bucălați! confirmă binevoitoare tanti Mariana.
Orice om bine intenționat își poate imagina cât de bine mă simt eu când se spun asemenea lucruri pe seama mea…
Sau când am organizat astă vară sub pinul din spatele blocului nostru un club- organizație care se numea Soare-Aer-Veselie, cu parolă, cu semn distinctiv, caiet de impresii, jurnal de bord iar seara nu am vrut să mă întorc acasă tocmai din cauză că instituisem gardă permanentă sub pin iar eu fiind președinte, era de datoria mea să dau un exemplu pozitiv peste noapte.
Și m-au găsit cu chiu cu vai , toată familia era alertată, ce toată familia, toată scara blocului M 31, și m-au găsit pe la unsprezece noaptea pe băncuță, ținând la piept însemnele clubului și jurnalul de bord.
Și nimeni nu m-a certat și nici nu am avut de îndurat vreo pedeapsă oarecare din cauza aventurii mele nocture. N-am avut de strâns din dinți și nici să-mi înghit lacrimile amare pentru că Petre și Tudor au spus într-un glas :
-Lăsați-l în pace, e încă mic , nu știe ce e bine și ce e rău!

Când vine vorba de mers la cinema, atunci ”ăla mic se duce după bilete”, când e vorba de mici cumpărături ”ăla mic” dă o fugă la farmacie, cumpără bulion sau ”o legătură de mărar dar să nu carecumva să îl confunzi cu leușteanul ca data trecută”!
Când e vorba de petreceri, excursii, plecări sau invitații diverse , revine aceeași întrebare
– ”Da cu ăla mic ce-o să facem?”
Le-am acceptat o vreme pe toate ,înțelegând cu mintea mea matură că ăsta e avantajul lumii înconjurătoare față de mine : toți sunt mai mari și n-am ce face !
Dar toate au o limită.
***

Mie puțin îmi pasă de Cristina, la o adică mă și scot din sărite aerele ei de premiantă și fundele ei care după părerea mea sunt prea mari și mai ales faptul că nu își uită acasă nimic , nici caiet, nici carte , nici măcar compas sau raportor. Mă mai enervează și faptul că nu întârzie niciodată cu toate că locuiește destul de departe de școală.
Oricum e destul de plictisitor să le faci pe toate astea cu atâta exces de zel .
Căci oricum nimeni n-o să-i ia premiul acela I cu coroniță și cele câteva cărți amărâte pe care o să le primească la serbarea de sfârșit de an școlar, de obicei de genul Viața animalelor în Insulele Pacificului…
Dar așa e Cristina. Și mie puțin îmi pasă de Cristina deși ar trebui măcar în clipa de față să îmi pese căci ea e sursa necazurilor mele cel puțin în ultima perioadă…
Ne-au pus să scriem o compunere la ora de literatură.
-Iar compunere! am strigat noi , vreo câțiva, în cor. Dar se pare că protestul colectiv nu ține în ziua de azi!
Și ce compunere! O compunere despre un coleg de-al nostru . Ce să spun! Parcă nu putem folosi adjective scriind despre savană sau despre roboți sau despre calculatoare electronice și roboți androizi ( nu știu ce-i aia dar am auzit la televizor înseamnă că e important , deci pot folosi în descriere grămadă de adjective pe post de epitete …. etc etc) .
Nu. Nouă ne dau compuneri ca pe vremea lui Pazvante. Nici asta nu știu ce e dar așa se spune când zici de ceva că e de demult și că nu îți pasă.
Și era așa de frumos afară, soare blând și-mi era așa de somn că mi se lipeau ochii și parcă-mi bâzâia un cărăbuș pe la ureche , bîz, bîz… așa că nu am fost prea atent la ce-a spus doamna învățătoare, iar la sfârșit când a întrebat :
-Ați înțeles cu toții ce aveți de făcut ?
Am răspuns într-un cor prelung :
-Daaaaaaaaaa….
Cor din ăla capabil să scoată din pepeni și cea mai blândă profesoară. Dar tot nu pot să înțeleg de ce tocmai pe mine m-a ridicat în picioare!
-Stoenescu ! Tu cărui coleg sau cărei colege o să îi faci portretul?
Cred că m-am fâstâcit foarte tare și nu prea știam de ce e vorba exact iar Cristina care stă chiar în banca din fața mea s-a întors iute către mine și cu un aer conspirativ mi-a șoptit:
-Spune că mie !
Așa că, luat prin surprindere, am spus automat :
-Eu am să fac portretul Cristinei.
A sunat, ne-am luat ghiozdanele, Cristina mi-a zâmbit complice și ne-am dus fiecare la casa lui. Dar abia odată ajuns acasă mi-am dat seama că fusesem distrat și mai ales că nu o să știu să-mi fac tema pentru a doua zi.
Auzi tu, portret. Ce, suntem la desen?
Așa că am mpus mâna pe telefon, am sunat-o pe Cristina și ea mi-a explicat cu blândețe , deși o deranjasem de la masă iar mama ei nu o lasă să vorbească la telefon dacă sună cineva în timpul mesei fiindcă e de părere că asta tulbură digestia!
M-am așezat la masa mea, cu picioarele ei pline de abțibilduri , și-am început să scriu … ciorna. Nu mă simțeam deloc în stare să scriu direct pe curat…. Așadar cât mai multe adjective… Ăsta era scopul compunerii.
Utilizarea adjectivului.
”Cristina e foarte frumoasă. Ea are piele albă, gură roșie, nas mic, păr negru, ochi rotunzi, unghii scurte, răspunsuri corecte,lecții învățate,ghiozdan violet,etichete lipite,cărți curate,creioane ascuțite,penar roz, teniși blemarin, picioare….”

Aici m-am împotmolit.
Ce să scriu eu despre picioarele Cristinei?
Și de fapt ce mă privește pe mine ce picioare are Cristina?
În definitiv noi toți avem picioare , nu e nici o rușine să vorbești despre ele, e un cuvânt folosit tot timpul, chiar și de doamna învățătoare spune mereu :
-”Ridicați-vă în picioare! V-ați șters pe picioare ?! Uită-te la picioare, pe unde calci! ”
Așa că am scris și eu ceva ce mi s-a părut foarte obișnuit :”Cristina are picioare frumoase”.
Și am încheiat scurt :
”De aceea mie îmi place foarte tare Cristina.”
Am trecut iute totul pe curat în caietul de teme și m-am bucurat în sinea mea că a ieșit bine și că n-a fost prea greu.
Ca un făcut , nimeni de-al casei nu mi-a verificat temele cu toate că de obicei se trezește careva să o facă, din patru câți sunt, mai todeauna unul are porniri de felul ăsta ceea ce pentru mine înseamnă o plictiseală îngrozitoare.

***
A doua zi, la școală.
-Stoenescu, te rog să ne citești compunerea ta.
Am citit-o dintr-o suflare.
Unii au rămas indiferenți în fața operei mele ,fetele au chicotit un pic, Vlasiu care e mai mare decât noi cu doi ani că a cam repetat, a râs ncu pofta .
Cristina s-a înroșit de-a binelea , arăta ca o ridiche enormă ,parcă i se scursese pe obraji toată bulina de la acuarela roșie.
Doamna a zâmbit, mi-a dat numai șapte ceea ce mi s-a părut sincer foarte puțin și ziua a trecut.
Tot n-am înțeles mare lucru din sclifoseala aia.
Toate bune până la ședința cu părinții. De data asta a fost tata.
Pur și simplu era liber în seara aia iar mama voia să vadă ultimul episod dintr-o telenovelă la care ea plânge în mod obișnuit.
Din câte am înțeles, ca să facă o glumă reușită, doamna învățătoare i-a spus să stea în bancă cu mama Cristinei, aceea care n-o lasă să vorbească la telefon în timpul mesei din cauza digestiei, pentru că fiul lui ( adică eu) o simpatizează foarte mult pe Cristina și chiar a scris într-o compunere: ”Cristina are picioare frumoase!”
Ceea ce e cam precoce pentru vârsta mea dar se mai întâmplă și, în orice caz, mare atenție la copii și la ce văd la televizor.
Tata a povestit toate astea la masa de prânz, duminică, atunci când ne adunăm cu toții acasă și de obicei mama face o plăcintă sau o cremă de zahăr ars. Eram așezați la masă , în sufragerie .
Tudor și Petre au râs ca niște apucați un sfert de ceas iar mama și-a încrețit fruntea ușor , s-a uitat la tata și a întrebat:
-Și tu chiar ai stat în bancă cu mama Cristinei?
Ceea ce, trebuie să recunoașteți nu prea avea mare importanță în situația creată iar tata a zis că da, și mama Cristinei i-ar fi spus că fiica ei cea cuminte ( Cristina, adică) i-a și mărturisit acasă că un băiat (adică eu ) o simpatizează dar că nu a pomenit amănuntul cu picioarele, cel din compunere!
Și mama a mai întrebat cum arată mama Cristinei, că n-o cunoaște, ceea ce recunosc nu avea chiar nici o legătură cu compunerea mea.
Atunci a venit clipa cea mare.
Ce păcat că s-a întâmplat așa, într-o situație atât de aiurea. Căci tata mi-a spus:
-Ei, te-ai făcut și tu băiat mare !

Alții se fac băieți mari când conduc corăbii pe mări necunoscute, când înconjoară pământul în balon, când navighează pe valuri furibunde, când se bat cu pirații, salvează oameni de la înec, capturează teroriști periculoși sau inventează mecanisme , doboară recordul la junuiori la atletism la o sută metri plat sau fac 10,10,10, 9, 10 la gimnastică artistică la sala sporturilor din centru.
Alții se fac băieți mari când repară carburatorul fără știrea tatei sau dreg clanțe, radiouri, televizoare și telefoane ,aparate de prăjit pâine și uscat părul …. așa e cu alții! Dar eu nu !
Nici măcar bucuria de-a savura clipa aceasta pe care am așteptat-o seară de seară, în fața micului meu jurnal în care îmi notez întâmplările de peste zi.
Și toate astea , din cauza Cristinei! Și câte au mai urmat!