Fiindcă am tot scris în ultimii ani despre Nichita şi Tom, despre prietenia lor, o lecţie de frumuseţe de viaţă şi de iubire de literatură, fiindcă am tot accentuat tulburătoarele coincidenţe cum ar fi aceea că ziua de naştere a lui Nichita, acest 31 martie a fost chiar ziua morţii lui Gheorghe Tomozei, la o distanţă în timp de 14 ani , la un moment dat am resimţit povara întâmplărilor povestite, povara evocării în sine.

Există atâtea feluri de a ne aminti poeţii, iar pe Nichita mai cu seamă, şi-l amintesc atâţia. Există apropierea de operă, eseul, fireşte. Există simpla murmurare sau recitire a versurilor şi scrierilor sale. Există această « anecdotică » în care cădem cu toţii mai cu seamă fiind vorba despre un personaj fără pereche, un histrion genial, un om spectacol fără pereche pe care toţi îl urmăreau cu sentimentul că sunt în prezenţa geniului , că li se întâmplă să fie prezenţi la o întâmplare de viaţă fără egal.

Eu cel puţin am avut în prezenţa lui Nichita Stănescu, acest sentiment al unicităţii clipei. Fie şi în clipele care păreau cele mai banale . De pildă. Era un sfîrşit de februarie, gri şi mohorât în toate.Aşteptam chiar în faţa Uniunii, peCalea Victoriei, lângă grilajul de fier.

E antipatic să aștepţi mai ales când e urât afară şi n-ai de ce să te sprijini. Te uiţi la trecători , te uiţi la cer, te întoci în dreapta, te întorci în stînga. Nichita iese cu Dora agăţată de braţul lui drept. Se uită la mine cu tâlc, oarecum ghiduş şi suspinând , zice «  melancolic cornul sună… »

Nu ştiu de ce exact amintirea asta îmi răsare acum , când răsfoiesc manuscrise pe care şi-a aşternut slova,când mă uit la poze de-ale lor , pînă şi desene, unele din ele sunt făcute cu pix cu pastă albastră !  şi prefigurează cine ştie ce decor fantezist pentru cine ştie ce îndrăzneaţă întreprindere a viitorului, decoruri imposibile pentru spectacole inexistente.

Le am pentru că Tom, prinţul Tom în haina lui de velur negru, cu pleopele lui umbroase clipind complice şi vorba lui adeseori iute ca ardeiul roşu , le-a adunat şi le-a ţinut ca pe nişte odoare sfinte. Iară prinţul nu le-a putut folosi pe toate, chiar pe toate, în Albumul memorial Nichita Stănescu pe care l-a scos la un an de la moartea prietenului său.

Ce lucrare îndurerată a fost acest Album, în care ei se întâlnesc atât de dureros şi de altfel. Altfel faţă de splendida Carte de citire, carte de iubire, o alcătuire ludică şi fără egal, o carte pe care şi-au aşezat numele alături.

Acest Album în care Tom şi-a pus toată iubirea, tot talentul şi toată durerea.

Chiar şi “anecdotica “ e povestită cu un farmec şi suav anapoda ( ăsta era titlul unei cărţi de versuri de Gheorghe Tomozei ).

Aş cita însă dintr-un text scris de Tom, aniversarea din 31 Mart 83, deci la aniversarea zilei lui Nichita în anul morţii sale.

« Aşa te văd acum, în cerdacul conacului din Piaţa Amzei (era să zic Mirceşti) privind ninsoarea galeşă în care se închide eroul unei proze de-a ta, copacul Gică şi, privind turlele de tablă ale Bucureştilor (era să zic ale Iaşului) acoperind palate geometrice (era să zic bojdeuci) aşa te văd, gândind şi …dictînd. Fiindcă de 20 de ani îţi dictezi versurile scrise în prealabil în meninge cu caligrafia ta fumegând cristale, dictatorule ce eşti, şi tiranule,incomod Commodus. Nerone…alb , Caligula cu înclăţări de şindrilă. »

Vocația grandorii : Ierusalimi de Liviu Pendefunda

Se spune că ajungând la Ierusalim, oamenii veniți din toate colțurile lumii, fie că sunt credincioși, practicanți sau pur și simplu turiști, poate agnostici sau chiar atei, au o uimitoare diversitate de reacții: de la extaz mistic la dezamăgire, de la înălțare spirituală ori revelație culturală la uimire sau tristețe, în sfârșit, felurite reacții, reacții personale, însă oricum, Locul nu poate lăsa pe nimeni indiferent, în primul rând pentru simplul fapt că nu e un Loc, ci, înainte de toate, un simbol.

Intelectual de amplitudine, umanist de convingere, autor prolific, poezia fiind doar una din fațetele profilului său complex, Liviu Pendefunda a plonjat încă de la începuturile sale literare într-o zonă a nevăzutului, a nespusului și ezotericului, care intriga de-a dreptul în perioada anilor cenzurați: Sideralia (1979), Farmacii astrale (1981), Astrul cojilor de ou (1982), Falii 1 (1983), Tihna scoicilor (1984), Falii 2 (1985), Cabinetul doctorului Apollon (1986) erau adevărate capcane ideatice pentru ”unii” unor ani în care cifrarea și descifrarea, găsirea cheilor și identificarea ușilor reprezenta un antrenament cotidian în cultură și presă.

Amploarea căutărilor sale poetice avea să impună prin numeroasele volume ulterioare, nu puține cărți de eseuri, de exercițiu a gândirii, unele de poezie. În aceste vorbe adunate aici în vremuri de pandemie, când închisă în casă citesc puținele cărți care mă acompaniază în ”exil” , așadar nu pot ajunge la vreo bibliotecă, notez timid câteva gânduri numai despre Ierusalimi* o carte-obiect pe care o am în fața mea, dăruită de autor acum un an când împreună cu familia dumisale și câțiva prieteni israelieni se afla la Tel Aviv și ne-am petrecut o frumoasă după amiză privind ochiul de apă transucid și melancolic lucitor de la Habima Square. O carte de altfel remarcată de mulți, comentată din plin, o carte cu ilustrații excepționale, de mare finețe imagistică semnate de talentata fiică a poetului, pictorița Elleny Pendefunda, copilul-minune al artelor plastice devenită o tânără plasticiană în ascendență, cu carieră europeană.

Vocația grandiosului din cariera extrem de bogată și de diversă a celui ce este profesor universitar doctor și medic neurolog de vocație, estetician și editor de revistă, traducător și exeget, face ca subiectul, grandios în definitiv, Ierusalimul să fie cât se poate de firesc…

Căci intelectualul de amplitudine, umanist din convingere, autor prolific și dăruit Liviu Pendefunda avea să exprime firește în poezie, întâlnirea ( în literă și în fapt ) cu Locul pomenit mai sus, centrul spiritual al umanității.

Contemplarea, departe de-a instala microbul melancoliei ori al neputinței tragice,ceea ce la poeții romantici venea de la sine, limpezește premisele reverberației: este vocația asumării responsabilitățiii, a asumării măreției, a vieții, a naturii umane, a spiritului superior.Dacă forma acestei poezii este whitmaniană, îndrăznesc să spun, așijderea, suflul ideilor care o animă…

Atmosfera este voit doldora de simboluri (cum altfel?)și cam fiecare face apel la un segment din cunoaștere ori din spiritualitate. Cel care este al creștinătății este mai transparent și duce mai ușor către mentalul colectiv.

Poetul revizitează mental momente majore, istorii mărețe, prin imagini evocatoare, adeseori de mare acuitate și frumusețe: ”Și atunci deschide-se-va de pe Eufrat/vadul miilor de oști;/praf vor fi și ziduri de cetate,/sânge și cenușă un înreg regat.//Sfărâmatu-se-vor idoli de aur, argint/aramă,de piatră și de lemn/în furtunile farmecelor lor/ ce‘n curbuberu picioarele aprind.// Ci doar în nemurire semn/aduce-vor/un tom ce‘ i miere pentru duh,/pelin pentru al trupului blestem” ceea ce , să recunoaștem, este nespus de emoționant.

”Emoție artistică”, cam asta ar fi treapta pe care se încearcă descifrătorul de povești și simboluri vechi printr-o nouă încifrare : aceea a poeziei.

De aici paradoxul creației sale: plecând de la sensuri încifrate, poetul ne trimite prin descifrare, la noua încifrare a poeziei.

Ca și cum ne-ar zice : eu m-am chinuit și am înțeles, vă dăruiesc vouă sensul descifrării pe care îl potrivesc în altceva, în vers, în noua încifrare ca o altă miraculoasă găoace.

Îmi amintesc ceea ce spuneau sau chiar exprimau alți poeți printre care israelianul cu rădăcini românești Menahem Falek :”Oraș greu este Ierusalimul”, vorbe care se potrivesc și deschiderii descrise de Liviu Pendefunda:”Fi-voi,parcă eu, cheia adâncului ducând,/poarta să deschide/la ntâia înviere,când cerul și pământul/dispar în focul de nceput și blând // din lacrimi tânguire,vaier și durere,/șarpele flămând/ intra-voi în cetatea,care vântul/construi-o-va peste aceea care piere.”

Totul este elaborat,deliberat, construcțiile verbale cu bună știință îngreuiate ca cititorul să simtă și să resimtă ”greutatea” istoriilor care au însemnat lumea:

”Cu douăsprezece chei voi fi chelar/spre roza crucii câte trei/și la pătratul lor toiagul meu de aur/la temelie așeza-va câte un ashar”,iată ce va fi așezat la temelie, un ashar ,piatra cuboidă dreptunghiulară, accea denumită de Vitruvius drept ”opus isodomum” unitatea de bază a construcției (chiar și la greci, chiar și la fenicieni).

Cum ziceam, densitatea simbolurilor și referințelor este foarte mare, poate descurajantă pe alocuri, multe din ele vin desigur din antichitate, multe din ele sunt de sorginte culturală, unele din ele ajung la evul mediu luminos/umbros / iluminat, după cum devine cazul…

”Lapis philosophorum -fiecare poartă /va fi cum este,cum a fost/ căci timpul unui Mare Înțelept și Faur s’a prăpădit în infinitul soartă.

scrie poetul adept al ambiguității (ah, cartea lui William Empson , Seven Types of Ambiguity care ne-a luminat tinerețile literare … un clin d’oeil e atât de binevenit. )

Așadar în mijlocul acestei poezii odată ajuns, poți alege: mult sau puțin, simbol sau metaforă, ”îndepărtează de templul din oglindă/ căci El lumină e;/ iar eu mă’nchin și sorb elixirele astrale,/Ființa Pururea Fiindă.”

Hotărât lucru, poezia asta nu e pentru materialiști teleghidați, accesul e pentru încrezători /căutători și crezători, aflați poate… «Nel mezzo del cammin di nostra vita/mi ritrovai per una selva oscura,ché la diritta via era smarrita.»

Așa cum scrie Camelia Ilie într-un luxuriant studiu dedicat poetului ,citez :”O arhitectură textuală lucrată foarte atent, așadar, un templu care adăpostește cele mai reprezentative obiecte de cult închinate Spiritului Universal, al cărui intermediar ori mesager înțelegem că ar fi Liviu Pendefunda. ”

Cum îi dau dreptate rafinatei exegete, mă rezum la a nota doar deliciile,înțelepțirile, însingurările sau meditațiile pe care poezia le poate provoca citiorului obișnuit, poate nepătrunzător de texte vechi și nici de aluzii masonice surprinzătoare, care intrigă și inevitabil, fascinează.

Cel mai frumos poem al cărții este chiar Ierusalimi, căci în el poetul dă și proba stăpânirii eposului liric.Foarte convingător de parcă s-ar deschide de fapt un roman ( de preferință , pentru mine, sadovenian) ”Soarele nu mai răsare în dimineața aceasta când dincolo de orizonturi cerurile pierd al clopotelor clinchet de lumină și surle de argint în norii romboizi adună trecute hore de naiade.” ( Mi-am luat libertatea cam obraznică de a eluda despărțirea pe versuri, de dragul acestei excepționale descrieri și deschideri…)

La câte poeme s-au alăctuit prin vremi, dedicate acestui loc sfânt, curaj îți trebuie să te încumeți de subiect și tocmai de aceea mă simt datoare să punctez câteva spuneri absolut remarcabile:

” Vai, câtă lume prăbușită în ăst grăunte de Infern în care, crezând într’ unul singur Dumnezeu, atâtea suflete se împletesc în ură și în vânt hain!”Poemul ar trebui citat integral, și ar trebui citit ca atare căci are propria curgere și structură, e o construcție elaborată cu spuneri de poezie pură.

Poate că nu trăim acum ”vremuri mari”, dar măcar avem dreptul să aspirăm la inspirația pe care vremea vocației grandorii o putea cuprinde.

Așadar aceste cuvinte nu fac decât să semnaleze o lume poetică în care merită să intri și să te lași vrăjit, desvrăjit, încifrat și descifrat, căci vei avea delicii, întrebări și dureri nemăsurate.

Cleopatra Lorințiu

29 aprilie 2020

—————————————————————————————-

*Liviu Pendefunda, Ierusalimi (pe drum/de trei ori douăzeci/pești sinaptici /Falii XII ) ilustrații de elleny pendefunda , Contact internațional,Iași 2017

aprilie,2020.

Viaţa stufoasă, cu lumini şi umbre, a unui poet, cred că are nevoie de o poveste simplă şi limpede. Astfel, nuanţele infinitesimale ale acesteia vor rămâne acolo, în versuri, iar povestea propriuzisă va fi ceva colateral, ceva de citit sau de necitit, din care se pot afla câte şi mai câte, dar nimic esenţial. Esenţialul rămâne numai în versurile acelui autor. Cu acest gând îmi imaginam cum voi aşterne în scris povestea vieţii şi operei lui Gheorghe Tomozei, pentru că dintr-o dată, unii mi-au spus că e nevoie de aceasta. În sfârşit, cei care cred că ar fi nevoie de o biografie a lui Gheorghe Tomozei sunt o mână de iubitori de literatură, interesaţi de poveştile vieţii literare româneşti din anii ’60-’90.

***

Marele priceput în biografii, scrise şi rescrise, albume retrospective şi cărţi aniversare, marele ştiutor, original şi preocupat în ceea ce se cheamă „restituire literară“ era Tomozei însuşi. Oare s-a gândit că poate, la un moment dat, cineva se va apuca să scrie ceva despre chiar „viaţa şi opera“ lui? Cochetând mereu cu gândul morţii, „alintându-se“ mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simţea totuşi nemuritor sau mai exact îi plăcerea să se joace de-a nemuritorul. Tomozei şi-a adunat toate cronicile scrise despre cărţile sale, le-a lipit conştiincios pe file albe, le-a perforat cu perforatorul, le-a îndosariat în ideea că ele vor rămâne poate. În ideea că oarecine le va publica într-o zi? Habar nu am. Când l-am cunoscut, fiecare din noi doi era ocupat cu câte o complicată poveste de dragoste, fiecare era probabil cu gândul în altă parte şi flirtul colegal, simpatic şi benign derulat între noi ne-a lăsat doar un gust dulce-acrişor. El s-a tot transformat mai apoi în altceva, iar acum în amintirea a tot ce a fost, a unei căsătorii şi a unui fiu pe care îl avem împreună, iată-mă datoare cumva să punctez unele clipe din biografia sa, în aşteptarea acelei cărţi, pasionate şi bineintenţionate despre „viaţa şi opera“ lui, scrisă poate de un om al viitorului. Cel puţin aşa sper.

***

Câteva din gândurile mele, le-am aşezat într-o stângace ediţie de restituiri din textele lui de publicistică, o carte publicată la Domneşti, acolo unde au fost donate şi mare parte din cărţile bibliotecii Tomozei, obiecte personale, reviste şi amintiri, manuscrise. Domneşti a fost o alegere bună, pentru că încercările toate, făcute pe lângă autorităţile din Piteşti şi Câmpulung Muscel, în speranţa de a crea undeva un spaţiu care să îi păstreze memoria, s-au lovit de un zid. Reiau aşadar câte ceva din acest text: „Va mai trece vreme până când critica şi istoria literară se vor pronunţa cu obiectivitate constructivă în ceea ce priveşte opera unora dintre contemporanii noştri, scriitorii care au marcat peisajul literar românesc în a doua jumătate a secolului XX. Poate că termenul «obiectivitate constructivă» este inventat şi chiar contradictoriu, totuşi mie îmi pare necesar de aplicat şi evaluat în literatura română contemporană. Acest timp istoric devine brusc necesar pentru distanţare şi reevaluare. Un timp pentru distanţare, la urma urmei este trebuitor în toate cazurile dar poate să devină din nefericire un timp al uitării, al neglijării unor capitole din istoria noastră literară ceea ce ajunge să fie un păcat, o irosire. Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii şi mai ales al neîncurajării cititorilor care se formează, aceia care vin acum să descopere lumi şi cărţi. De ce i-am priva de bogăţia unei literaturi? *** Puţini scriitori români contemporani au fost atât de preocupaţi, de frământaţi de gândul posterităţii, al imaginii publice, de statutul şi rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era «noua lume» de după război, cu avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile şi constrângerile ei, cu simţul datoriei şi al responsbilităţii în «cetate», cu influenţa benefică şi respectată a înaintaşilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar şi cu speranţa înlăturării unor oprelişti. O lumea scriitoricească trăind cu obişnuinţa unui statut câştigat în societate prin literatură,

mai mult sau mai puţin, subordonată cerinţelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înţelegem şi să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puţine au fost lucrurile de valoare care s-au scris şi s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic şi civic vor fi din ce în ce mai greu de înţeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărţile acelei vremi. Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific, iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărţi ale sale au fost întâmpinate şi comentate în revistele vremii, dar şi ansamblul operei sale poetice. Totuşi, se pare că Tomozei însuşi nu a fost niciodată mulţumit de receptarea critică a operei sale şi nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulţumire lăuntrică măcinându-l foarte. Izvora ea dintr-un caracter paradoxal, dintr-un fel de a fi? Poate că da. Omul care şi-a jertfit, aş zice cu puţină teamă de a nu fi patetică, ani de zile pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărţi de rememorare şi insertare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai sunt şi alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafiţa, Veronica Porumbacu, Virghil Gheorghiu, Anatol E. Baconski, cei pieriţi la Cutremurul din 1977, dar şi pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori dispăruţi, a receptat cu nemulţumire lipsa «recunoştinţei colective » sau a recunoaşterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite care l-a şi impregnat de altfel, pentru viaţa toată. Jurnalistul Tomozei era de fapt tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză şi notaţie jurnalieră câtă poezie putea, având şi meritul de a apropia cititorul de nişte lumi şi de nişte teme. Insera deci substanţă poetică şi în orice caz noţiuni de estetică, de istorie, de arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire şi cunoaştere într-un public nevăzut ce citea ziarele şi revistele vremii care, vai, cam păreau toate la fel. Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau cititorul, erau memorabile şi reuşeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens. El a avut acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat: Desene pe asfalt sau Grafitti sau Oracol. Texte despre toate cele, nu de puţine ori presărând gânduri, comentarii, reverenţe făcute amicilor sau aluzii acide adresate unor confraţi ori în marginea unor nemulţumiri, în general culturale. Asemenea proze scurte cum le-aş zice eu, Tomozei a reunit şi publicat în timpul vieţii sub titlurile Manuscrisele de la Marea Moartă şi Plantaţia de fluturi. Titluri frumoase şi elegante înfăţişând publicului un spirit colocvial, sfătos, un comentator atent şi vivace, uşor de stârnit şi greu de împăcat, caustic adeseori, livresc şi calofil, pe alocuri de-a dreptul preţios, iubitor împătimit de carte şi mai ales de beletristică. Am găsi într-un plic, aşezate cu grijă, câteva manuscrise ale unor articole pe care le publicase în presa de după 1990 şi pe care voia să le reunească într-un volum. El remarca de altfel în jurnalul sporadic şi pe alocuri chiar eliptic pe care l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă, practicat în mare parte datorită nevoilor materiale, necesităţii de a câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit toată viaţa şi i-a secat puterea de a scrie un jurnal adevărat. După anii ’90, situaţia scriitorului român profesionist să zicem, a scriitorului care nu s-a înscris prin partide şi nu s-a agăţat de braţele aşa numitei societăţi civile susţinute financiar din surse bizare sau oculte, devenise problematică. Tomozei nu a vrut să fie «racolat» de nici o undă politică a vremii de tranziţie, încăpăţânânduse să păstreze o anume independenţă, dar simţindu-se şi nedreptăţit de lumea nouă instalată la cârma instituţiilor literare şi culturale româneşti, în general. Asistăm aşadar, în aceşti ani de după nouăzeci, în care poetul a mai scris şi publicat, tot mai greu, tot mai chinuit, tot mai puţin, la un soi de judecată aspră şi chinuitoare, la un soi de «dureri înăbuşite» cum ar fi spus Sadoveanu, în care strălucesc pe ici pe colo, perle de frumoasă spunere sau împerechieri surprinzătoare de vorbe. În poezie, limbajul poetului ajusese la esenţializare, cea mai ciudată, dar poate şi cea mai frumoasă este cartea sa din urmă, Un poet din Tibet, în care autorul ajunsese deopotrivă la încifrare

şi esenţializare. Într-un text pe care la un moment dat Tomozei l-a scris despre un scriitor destul de puţin evocat şi chiar nedreptăţit, este vorba despre Dominic Stanca, am senzaţia că de fapt se autodescrie, sau mai exact descrie ceea ce se petrece şi avea să se petreacă în fapt cu propria sa creaţie poetică, cu propriul său traseu literar. Am să citez câteva rânduri, eliminând cu bună ştiinţă numele lui Dominic Stanca. Iată: «Citindu-i azi însemnările de jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului ca înaintea unei trageri pe roată) îmi dau seama că nici atunci, ce grozăvie! nici atunci el nu socotea că e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi măcar şansa postumităţii. Cel care tot timpul s-a arătat încântat de colegii lui, adesea exagerându-le virtuţile, şi-a gândit necruţător răsunetul posibil al cuvintelor sale tensinate. E bine aşa ? E bine să te laşi devorat de şarpele îndoielii nimicindu-ţi elanurile dintr-o mare, primejdios de mare modestie tradusă printrun umor şi el excesiv, aplicat mai ales propriilor demersuri ? După ce am mai trăit exemplul lui Miron Radu Paraschivescu, cel care a lansat, apăsat, ideea că «nu are un puternic talent personal » drept care se mulţumea doar să dea echivalenţe româneşti unor sonuri străine, îmi vine să spun că nu, că nu le trebuie oferite criticilor comozi asemenea capcane. Jocul superior care e frământarea artistului ce se vede, dintr-un prea mare exces de scrupule, învins în luptele (de ateleier) , dorinţa de a se desăvârşi printr-o dueroasă etalare (şi evident exagereare) a unor imperfecţiuni,ei bine, toate acesrea sfârşesc prin a căpăta credibilitate. »

Este fără îndoială, un adevărat solilocviu al scriitorului, el era frământat de soarta literaturii şi a locului unui scriitor anume dar în pielea căruia se şi vedea, căci atitudini de maximă îndoială şi de punere a altora înaintea interesului personal, ei bine acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa vreme de câţiva zeci de ani. Nu e de mirare că generaţii întregi l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul cărţii Moartea unui poet, o anchetă literară foarte interesantă, inedită la noi ca gen literar, un fel de reconstuituire cvasi detectivistică a vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş. Dar să scrii zeci de ani literatură iar până la urmă ce e ales din opera ta să fie doar punerea în chenar a gândurilor despre un confrate, evident, iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil în nici o ordine a lucrurilor, indiferent de contextul cultural ! Revenind la articolul despre Dominic Stanca, nu mă pot împiedica să remarc faptul că Gheorghe Tomozei presăra spuneri pe care într-un fel subconştient poate, şi le-ar fi aplicat sie însuşi: « …nu era un învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate şi în pofida precocităţii, un scriitor care abia începea să articuleze semnele unei mari opere. Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l îmi dau seama că(…)începuse să vadă în sine tiparul de sânge şi nervi al unui scriitor chemat să se rostească. A scris suficient pentru a exista. A venit însă atrocele deznodământ.Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor acestea să încerc întrun scurt eseu să demonstrez vigoarea talentului lui(…) printr-un convingător colaj de citate dar patima mea pentru jurnalistică mă învinge (şi mă convinge) că nu e- cel puţin pentru peniţa mea- vremea cea mai potrivită pentru a analiza « la rece » o viaţă şi o operă devenite , prin devălmăşie, o rană. »

Exerciţiul pe care vi-l propun mi se pare, sincer, tulburător căci, repet, dacă facem abstracţie de numele scriitorului evocat (într-un articol din 18 martie 1983) aceste rânduri parcă ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei despre sine însuşi! Ca şi cum am asista la un exerciţiu liric al lui Pessoa, scriitorul care îşi crease eu-ri alternative pentru a se putea exprima mai bine sau pentru a-şi dezorienta contemporanii… Viaţa şi opera le resimţea Gh.Tomozei ca pe o rană continuă, fiind structural creat parcă să vază partea goală a paharului: şi-a evocat nu odată cu deznădejde originea socială, mama dintr-o familie nu neapărat săracă sau foarte săracă, dar oricum modestă, o femeie încăpăţânată şi într-un anume fel cu o personalitate forte, care pleacă din sat spre Bucureşti din pricina pruncului pe care îl

purta în pântec. Ce vremuri, în 1936, când această fată frumoasă preferă să înfrunte o lume conservatoare, să fie o rebelă, şi să facă un copil din flori. Copil născut la Leagănul de orfani Sfânta Ecaterina din Bucureşti, unde Franţa Stăncescu (născută la 1 aprilie 1917 la Pucheni, Raionul Muscel) mai rămâne o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi copii abandonaţi, fraţi de lapte al micului Gheorghe (se pare că ia dat acest nume după numele tatălui biologic, rămas până la urmă necunoscut). Copilăria cea mică s-a petrecut aşadar într-un leagăn de copii şi apoi într-o cămăruţă cu chirie din strada Ion Călin. Zilele celor doi nu erau uşoare: Franţa muncea ca să poată întreţine copilul pe care-l lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-au mai îndreptat după apariţia acelui domn Tomozei, cu care ea se va căsători cam când copilul avea vreo şapte ani şi care l-a înfiat cu acte în regulă, dândui numele său. Pe acest domn Tomozei, poetul avea să-l numească tată pentru că i-a şi fost tată cu adevărat. L-am cunoscut şi eu, mult mai târziu prin 1986, locuia la Bucureşti, într-un bloc cu patru etaje din cartierul Drumul Taberei, pe Aleea Callatis, împreună cu a doua sa soţie, Rodica. Mama Franţa, demnă şi la fel de încăpăţânată, îşi reluase numele de fată, Stăncescu. Tatăl, gârbovit şi bolnav păstra urmele bărbabtului chipeş care fusese . Relaţia dintre tată şi fiu era de o complicitate caldă, iar tatăl avea să-i lase fiului… cinci caiete şcolăreşti dictando cu coperţi de vinilin, scrise cu literă aproape ilizibilă, povestea vieţii sale pe care vai, nimeni nu a citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o descifra. Din copilărie, Gh. Tomozei avea amintiri în general frustrante, nu era un copil care se juca cu alţii, prefera joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi nasturi, pe duşumea, în aşteptarea mamei. Amintirea bombardamentelor din război, apoi a cârciumei în care lucra mama, apoi a valului proletar în care «tovarăşa Stăncescu» devenise un fel de asesor popular, toate astea, erau evocate mereu. Noul regim de după al doilea război mondial dădea celor săraci o şansă, dacă ştiau şi voiau să o folosească şi tânărul Tomozei talentat la literatură, istorie şi caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa începe să scrie, să versifice şi aşa ajunge mândria mamei sale. În fapt, peisajul argeşean, acel «la ţară» adeseori evocat, nu există încă, trebuie că familia să se fi apropiat mult mai târziu de fata rebelă plecată la Bucureşti, prea mândră ca să divulge numele tatălui plodului său, prea mândră ca să se întoarcă înapoi, la Pucheni şi Malu cu Flori. Aşa că Bucureştiul este locul copilăriei poetului, cu adresa din strada Ion Călin unde au locuit o vreme. Intrarea la „Şcoala de literatură Mihai Eminescu“ avea oarecum să îi pecetluiască destinul. Avea să fie scriitor şi numai scriitor.

***

Într-un timp în care gluma nu era chiar cea mai bună cale de-a trece nici de cenzură nici de privirile acre ale unor «tovarăşi», Tomozei era un ludic în sensul cel mai pur şi mai literar al termenului. Aceasta a fost una din frecvenţele pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu, şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi de tot, presărând în umorul lor pete de literatură, vrute sau nevrute. Stau să mă gândesc, dacă Bulgakov, sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi care au ironizat în chip genial stereotipiile umane ale unui bolşevism primitiv sunt încă aşa de actuali şi de gustaţi de ce nu ar fi gustate ironiile fine, rafinate şi cutezătoare ale contemporanilor noştri? Ironia era floreta cea mai fină din arsenalului lui Tomozei, ironie dublată adeseori de o aciditate greu de suportat de unii. Vocea îi devenea un pic răguşită şi cuvântul lovea pieziş, fără drept de apel. Asta, rar. În cea mai mare a timpului Tomozei nu privea drept în faţă interlocutorul, îi evita privirea aruncând o străfulgereare piezişă de parcă ar fi fost angajat într-o luptă corp la corp. Ironia nu îl părăsea însă niciodată, poate doar atunci când atacul «contimporanilor» era foarte greu de suportat precum în scenariul unui proces înscenat la revista Argeş, proces care i-a mâncat sănătatea ani în şir. El se aştepta ca gesturile sale de cultură făcute faţă de zona geografică pe care o considera de obârşie (prin mama sa) să fie apreciate sau, mă rog, puţin măcar lăudate, căci recunoştinţa îi era adesea singura posibilă răsplată.

În cazul Argeş nu a fost deloc aşa. Toată lumea recunoştea că făcuse o revistă extraordinară, în care pusese şi inventivitate şi talent de editor, susţinuse nume importante precum Fănuş Neagu, Ileana Mălăncioiu, Florenţa Albu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ion Negoiţescu, Florin Mugur, Nichita Stănescu şi câţi alţii; colecţia revistei aşteaptă, cred, să apară în ochii publicului. El nu avea însă abilitatea necesară de-a nu străluci în urbea de adopţie probabil, acumulând un soi de invidie latentă şi care avea să facă explozie.“

***

Secretar general de redacţie la revista „Cinema“ sau mai apoi la Almanahul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Gheorghe Tomozei a avut prieteni, dar după moartea lui Nichita s-a simţit singur. A fost publicat, dar nu a fost mulţumit. A ajuns în cărţile de şcoală şi a luat premii peste premii, dar se lăsa copleşit uşor de o răutate, de o cronică maliţioasă sau răutăcioasă, de un „război“ literar pe care îl pierdea. Această latură a felului său de a fi m-a făcut să spun că a avut o viaţă ciudată, cu perle albe şi perle negre. Peste cele albe trecea poate cu uşurinţă, dar pe cele negre le vedea şi se amăra nespus. Cel mai autentic este însă Gheorghe Tomozei în substanţiala sa operă poetică din care puteţi citi acum o selecţie. Cineva va scrie, sper, până la urmă, Viaţa lui Gheorghe Tomozei. Sper să fie cineva de bună credinţă, iubitor de literatură şi de poeţi, cineva care să ştie să se scufunde într-un timp şi să îl înţeleagă aşa încât paginile superbe scrie de el să ajungă la cititor, iar viaţa sa, dedicată numai şi numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta şi-ar fi dorit. CLEOPATRA LORINŢIU https://confluente.org/cleopatra_lorintiu_1587637991.html?fbclid=IwAR0G5L04Wa30JttQKAmQ4gDSHugppDHE2khwl1izQ2eChYL955aErobLNxA

Tulburătoarele întâlniri ale vieții, în cartea acad.prof.dr. Jean Askenasy

Sunt unele cărți care au această însușire deosebită, aceea de-a fi un fel de zbor deasupra unei vieți întregi!Un zbor lin, spuneți-i cum vreți, pe aripă de pasăre dacă preferați romantismul sau un zbor de dronă, nu contează, ca și cum de sus ai putea să vezi cu distanțare și poate chiar cu minuțiozitate faptele, întâmplările, întâlnirile unei vieți. Așa e selecția de texte pe care o publică remarcabilul și aș zice venerabilul acad.prof.dr.Jean Askenasy. (Gazeta academică, editura Familia, Israel,2019).

Omagiat de curând cu prilejul împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani, deopotrivă în România și în Israel ( la Universitatea din Tel Aviv dar și la întrunirea generoasei Asociații a Scriitorilor Israelieni de Limba Română) autorul își adună între coperți de carte tabletele publicate de-a lungul timpului în ziarul Gazeta Românească. Scrise evident sub impulsul clipei, comentarii precise la evenimente și întâmplări, aceste texte nu au nimic din caracterul efemer pe care de nu puține ori gazetăria îl admite. Ele au capacitatea unui spirt erudit, superior, de ști să se facă înțeles de oricine și oricând, scrise fiind de fapt inițial pentru cititorii unei publicații în limba română din Israel, ele demosntrează și o formă de frumoasă solidaritate cu acești cititori – porniți din România, fiecare cu povestea lui în spate precum melcul cu cochilia sa, fiecare cu romanul vieții sale, trăitori în lumea israeliană atât de complexă și de densă, dar care își permit să viseze adeseori în românește.

Cartea este structurată în câteva secțiuni: o prefață a autorului care aruncă lumină pe ceea ce este faimoasa poveste a dosarului 148 074 despre care fostul Președinte al Israelului Schimon Perez scria : ”Dragă Jean, îți scriu după ce am citit cartea Dosarul 148 074 povestea unui medic căruia i s-a refuzat emigrarea.Eu consider că apariția unei cărți de acest tip are mare importanță, deoarece ea dezvăluie lupta pe care ai purtat-o ca evreu și sionist cu regimul comunist din România, când visul tău era să ajungi acasă. Aduc un omagiu luptei tale curajoase, reușitei de a ajunge în Israel și îndârjirii cu care ai reușit să-ți faci serviciul militar de lungă durată.”

Tabletele propriu zise sunt adunate în ciclurile ”Gazeta socio-politică”, ”Gazeta Holocaust”,”Personalități rămase în istorie”și ”Gazeta creierului.”Despre fiecare din ele ar merita scris și comentat. Autorul are această capacitate de fi sintetic și de a presăra acolo unde trebuie, semnificativul.Nimic nu e în plus și nimic nu e comod în aceste scrieri. Căci domnul Askenasy cred că nu a fost niciodată un om comod. A fost mereu cineva care a trăit pentru principiile sale, cu judecata limpede și cu generozitatea deplină pentru pacienții săi. Dar cineva care a putut și a știut să inspire putere, să aducă lumină în suflet, să fie de ajutor și să degaje acel fel de umanism consubstanțial, profund, autentic și nu contrafăcut. Adică a fi om cu adevărat nu pentru imagine sau pentru opinia altora. De aceea am apreciat frumusețea sincerității spunerii editorului Dragoș Nelersa care zice:”E greu să ții pasul cu un colos al științei dar mersul alături de Profesorul Askenasy pare ușor pentru că te ține de mână, te ghidează în timp ce lumea ți se deschide în față.”

Textele sale nu respectă nici un tipar și nici o formulă, nu sunt destinate să flateze pe nimeni și să se pună bine pe lângă nimeni, de aici surpriza continuă a lectorului plasat mereu într-un orizont de așteptare.Remarc o notă de emoție personală când vine vorba despre personalități anumite ( iată, în câteva cazuri e vorba despre oameni excepționali pe care am avut și eu șansa enormă să îi întâlnesc : Cardinalul Lustiger și scriitorul Augustin Buzura.Textul despre cel dintâi însoțește funeraliile cardinalului Jean Marie Lustiger, ce”poartă în ele un mesaj către omenire, care în loc de a fi înțeles este uitat.Mesajul cardinalului,un tezaur de gândire, are ca amploare proporțiile tezaurelor gândirii filozofice aristotelice sau cartesiene.Mesajul Lustigerian este teologic, filosofic,social și istoric,poartă numele de Mesajul Dublei Ceremonii.” Ilustrul Cardinal al Parisului, născut evreu și devenit creștin la 10 ani, cu o biografie fără egal, un spirit fără comparație și care ”și-a completat valorile sale iudaice în creștinism”(spuneHélène Carrère d’Encausse)este descris în textul academicianului Askenasy cu vorbele exacte și cu citatele potrivite, așa încât să se înțeleagă cu precizie și în substanțialitate, de ce acest om este important pentru umanitate și pentru religie, de ce este el luminător pentru credință.

Evocarea acestuia se suprapune peste emoția autorului care asistă la funeraliile cardinalului,10 mai 2007, înghițit de mulțimea din fața Catedralei Notre Dame de Paris:”Mesajul dublei ceremonii este dovada supremă a necesității unirii într-o singură credință ”judeocristianismul” a dicotomiei teologice. Măreția și solemnitatea momentului dublei ceremonii este secretul divulgat de apostolul Jean Marie Lusiger.”

Am spus, emoționată, la un moment solemn dedicat aniversării domnului Askenazy că pentru mine el el un savant care îmi amintește o stirpe unică : precum Pico della Mirandola sau mai târziu, uluitorul  Matila Ghyka și al său număr de aur.Căci el are capacitatea de a crea conexiuni grație vastei sale culturi și a spiritului inventiv.Conexiunile acestea relevă până la urmă idei uneori surprinzătoare, alteori copleșitoare, uneori par atât de evidente ( de felul, cum de nu m-am gândit până acum?) sau pur și simplu te pun pe gânduri, te trimit în bibliotecă, la raftul cu cărți adevărate, cu cărți grele, spre calea de a afla și înțelege cu sudoarea frunții iară nu luând din internet de-a gata formulări făcute de alții, o cultură la a doua mână.

Copleșitoare sunt paginile dedicate lui Saul din Tarsus sau Sfântul Paul.Le-aș cita în întregime, dar știu că asta nu e posibil într-o cronică.”Epistolele lui Paul sunt esența teologică a tradiției protetante și catolice ca și a ortodocșilor de religie creștină. (…)Conform Noului Testament, înaintea convertirii lui de la iudism la creștinism,în drumul spre Damasc,urmare a viziunii înviatului Yeshua ca Mesiah,se dedică în totalitate fiului lui Dumnezeu. Rezultatul este că 13 din cele 27 de cărți ale Noului testament sunt atribuite lui.”

Comentariile, notațiile,observașiile, concluziile, au autoritate dar și subtila reverberație a șansei de a se propaga în conștiințe. Paginile consacrate de neurolog unor teme legate de studiul creierului sunt antologice precum ”Lupta contra ignoranței (LCI) un proces înnăscut” sau o fascinantă privire obiectivă asupra geneticii și trecerii omenirii la stadiul ”transuman”.Cultura științifică, de strictă specialitate și soliditatea perspectivei culturale umaniste se îmbină de minune, lucru destul de rar chiar la cercetătorii și specialiștii din zilele noastre.Sigur avem în România exemplul excepționalității neurologului prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan. Coincidența face că e tot vorba despre neurologie. Este harta secretă a creierului lumea misterioasă prin care putem atinge neatinsul ? Numai citind această carte de excepție veți înțelege frământările, emoțiile revelațiilor mele. Cartea se încheie cu un text,”Nonagenarii”, care dincolo de adevăruri medicale, biologie, informație din lumea neuroștiințelor are un final care este și literatură pură. Închei cu … sfârșitul acestui text și al acestei cărți, căci,dincolo de asta orice vorbe ale mele ar fi de prisos: ”Bunicul aflat în fața infailibilului adevăr al vieții tranzitorii, ascultă cu stoicism spusele celor cu care se întâlnește:”sunteți un fenomen.” ”Nu vă schimbați deloc”.El însă este foarte conștient că nu mai are iuțeala mișcărilor dinainte, că gândirea sa e mai înceată, și mai presus de toate,uită nume. Trăiește un fenomen de dezadaptare pentru că refuză să treacă din vârsta a treia în vârsta a patra, adică din vârsta independenței în vârsta dependenței,ultima fiind cursa pe ultima sută de metri la capătul căreia așteaptă pata neagră cum spune Stephan Hawking.Interesant, intri în ea cu zâmbetul pe buze,deoarece îți amintești de timpurile când erai disperat că timpul nu trece mai repede. Viața are umor.”

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv 31 martie 2020

Magicele interferențe din lumea desenelor și schițelor lui Baruch Elron

Lumea culturală a celei de a două jumătăți a secolului XX a fost fascinată de un curent cultural preluat din pictură ,cuceritor, ulterior în proză,ba chiar în film: realismul magic. Cu multiplele lui fațete și nuanțe, realismul magic ( teoretizat de Franz Roh și făcut celebru și nemuritor de Borges, Marquez ori Alejo Carpentier ) a fost un adevărat échappatoire pentru artiștii din toată lumea, dar mai cu seamă pentru cei din culturile oprimate de politici. Căci el nu făcea casă bună cu autoritarismul, cu dictaturile de toate felurile. Ca orice tendință ”dăunătoare” îngrăditorilor de libertate , a fost calea aleasă de mulți artiști de valoare .

Generații succesive s-au cristalizat (și în România) prin lumile literare ale scriitorilor citați mai sus și ale multor altora, că gândesc mai ales la influența uriașă a lui Julio Cortazar, iar plasticienilor de-a fost la îndemână să zboare pe acest covor fermecat, postexpresionist.

Îmi amintesc Bucureștiul anilor 80 în care pictorul Semproniu Iclozan, plecat ulterior în SUA, strălucit reprezentant al acestui curent( dominat de umbra lui Salvador Dali),”frisona” la sugestiile oferite plastic de pânzele populate de himere, magie și metafore.

Chiar evocând personalitatea lui Semproniu Iclozan care a marcat într-un fel tinerețile noastre culturale, ajung la subiectul principal al acestui text: Schițele și desenele lui Baruch Elron.

Personal, sunt fascinată de desen, schiță, crochiu, fie că e vorba despre o prefigurare a unei picturi ori sculpturi, ori că e vorba despre o lucrare care rezistă în sine. Tocmai de aceea partea de desen ( în cărbune, peniță, creion ori tuș) din ansamblul operei lui Baruch Elron îmi este cea mai aproape de suflet și, de ce nu, de preferința mea artistică.

Dar cine a fost acest prețuit plastician israelian ?

Mergând pe drumul autobiografiei sale, iată că îl regăsim între studenții la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, în anii cei grei de după perioada stalinistă, pe când cultura noastră se zbătea să reziste, încă dominată de comisarii sovietici.

Institutul a fost însă mereu o excepțională școală formatoare, meseria, tehnica deprinse acolo fiind fără cusur: aceasta este baza evoluției artistice viitoare.Artiști care mai sunt astăzi în viață, colegi de generație ori din generațiile imediat următoare și-l amintesc pe Barbu Teodorescu drept un artist care trudea din greu, pasionat, tenace, complet înrobit desenului și mai apoi picturii) căci a avut parte de învățători mitici: Ciucurencu, Molnar, Vasile Kazar, Corneliu Baba…)

Lucrările sale țipau de talent, motiv pentru care erau trimise la expoziții internaționale precum la Sao Paolo, Dresda sau Moscova. Azi, călătoria unor lucrări și participările internaționale ne par ceva firesc. Dar să ne imaginăm ce însemna pentru anii șaizeci acest lucru, când selectarea și ”promovarea” unui artist era ceva extraordinar așa cum și stagiile sale făcute la Bruxelles ori Paris. În 1963( perioadă în care mulți evrei originari din România au făcut Aliya), alături de tânăra sa soție Lidia, s-a stabiliti în Israel devenind din acel moment Baruch Elron(1934-2006).

Drumul artistic a fost unul dificil, pasionant și fără odihnă…dar marcat de succese, de recunoașteri naționale și internaționale de mare valoare. Există biografii, albume care îl prezintă pe de-a-ntregul, însă prilejul acestor cuvinte ale mele este prezența pe simezele IcrTel Aviv a unei selecții de desene, schițe, crochiuri pe care am avut privilegiul de-a le vedea înainte de a fi o expoziție, chiar în casa-atelier a artistului, grație remarcabilei sale doamne, avocata Lidia Elron, cea care a continuat expunerea lucrărilor, participările internaționale ale acestora, publicarea lor în albume structurate de Adrian Grauenfels, fondatorul Editurii Saga din Israel, care îsi așază semnătura și pe cel mai recent album publicat de dumnealui : Baruch Elron:Desene și schițe.

Lumea magică din lucrările sale a fost fin analizată în cărți scrise de Miriam Or, înThe Magical World of Baruch Elron”Israel, 2004, ori de Héctor Martínez Sanz, Niram Art Editorial (Spania, 2012).

Fără îndoială expunerea desenelor și schițelor sale, acest acces uimitor în laboratorul său de creație ( posibil grație generozității soției sale) va da teren fertil de analiză și disecare a ideilor : obsesia păsării, a zborului, a craniului și a claustrofobiei ori poate a limitărilor omenești, motivele recurente ale deplasării pe ciudate biciclete premonitorii într-un fel, anticipative,magia, misterul, fantasmagoria, somația biologicului, a melcului, a formelor preistorice dar și întoarcerea la mit, la legendele biblice, la partea de ezoterism și la spiritul Cabalei care planează asupra unor teme recurente.

Exegeza operei lui Baruch Elron – deopotrivă cea destăinuită prin desen și cea populată de culori, mari ansambluri picturale, serii mirobolante care sunt chemate spre expunere în mari expoziții ale lumii, e un drum al criticii care abia începe.

Ne mulțumim să fim încântați de faptul că suntem printre primii care pot vedea această expoziție interesantă, care deschide perspective exegetice și îndeamnă la plonjarea în gânduri, aducând omagiu acestui important artist.

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv,27 octombrie 2019

1.Ceea ce e frumos în prieteniile și solidaritățile culturale este faptul că ele dăinuie.Prezentând-o pe doamna Felicia Waldman în fața publicului de la Institutul Cervantes din Tel Aviv zilele trecute, deci prefațând interesanta ei expunere despre Bucureștiul sefard, am avut brusc sentimentul călătoriei în timp și mi-am amintit cu atâta plăcere filmările noastre prin București, la Hotel Continental și pe strada Elias,în fața Cimitirului sefard în miez de iarnă și prin toate puncetele care au însemnat impactul excepțional pe care evreii sefarzi l-au avut cu viața economică, financiară și culturală din România. Nu mai am acel film ci doar o scurtă prezentare a cărții publicate în România (în colaborare cu cercetătoarea Anca Ciuciu Tudorancea) https://www.youtube.com/watch?v=ybB7IsgzMbw&t=199s. Dar sincer am fost mândră de universitara noastră, intelectuală de mare valoare, când la sfârșitul manifestării de la Institutul Cervantes, directorul acestuia, marele poet spaniol Julio Martinez Mendoza a apreciat în mod deosebit înalta ținută academică a prezentării invitatei Icr Tel Aviv, Felicia Waldman. Iată povești peste timp, ieșite din solidarități și prețuiri.

2.Am fost oaspete al Lojei B’neit Brith(Aluf David Marcus) la Jerusalem grație unei gentile invitații lansate de domnul Adrian Weissman. Iată că am putut vorbi ieri seară despre pasiunea mea pentru filmul documentar, despre nevoia de restituire, despre documentarele tv pe care le-am realizat mai demult. Am vorbit despre dadaism, despre tragicul destin al lui Fondane, despre drepții între popoare, despre repere fundamentale ale civilizației iudaice, despre lumea culturală evreiască pornită din România, despre inegalabilul Rabin Alexandru Safran, am vorbit despre tare multe în fața unui public interesat, atent, care a comentat și a pus întrebări,un public de intelectuali rafinați. M-au primit cu căldură și cu mare interes fiind, noi toți, mari iubitori de artă, istorie, literatură. Am aprins cu o emoție duioasă lumânarea Adevărului în ceremonia discretă și emoționantă de la începutul serii. O seară de neuitat.

”Imagini din trecutul Iașiului, prin filtrul tinereții” de Cleopatra Lorințiu

4. Fascinația sticlei la Jerusalem

”«Fascinația sticlei» din România, la marea sărbătoare a Târgului Internațional de arte și meșteșuguri de la Ierusalim” de Cleopatra Lorințiu

Violoncelistul Andrei Kivu, invitat de ICR Tel Aviv

7.Depănând amintiri cu domnul Micha Harish. Cred că prin 1992 dacă nu mă înșeală memoria, Aurel Dragoș Munteanu și-a întrerupt drumul de la New York spre Tel Aviv pentru o escală la București.Ca totdeauna când ne regăseam, am stat de vorbă mult, mult ,mult despre planuri, realități și lumea în mișcare. Exercitase funcția de Ambasador al Românieila la ONU, chiar în perioada deținerii președinției rotative a Consiliului de Securitate, și apoi pe cea de Ambasador al României în SUA.Atunci mi-a povestit despre Micha Harish si despre eforturile comune depuse pe relația Israel-România. Acum câteva zile , am aflat de la Micha Harish însuși, amănunte despre acea întîlnire, despre rolul lui Aurel Dragoș Munteanu într-o diplomație rafinată și subtilă. Aceasta se baza în primul rând pe cultura uriașă pe care o avea acest scriitor și critic literar care a avut mult de spus în diplomația românească și internațională.

· Aurel Dragoș Munteanu (n. 16 ianuarie 1942 în Lăpușna, județul Lăpușna, România, astăzi în Republica Moldova – d. 30 mai 2005 la New York, SUA) a fost un scriitor român, primul director al TVR post-decembriste, ambasador al României în SUA, ambasador al României la ONU și președinte al Consiliului de Securitate ONU.Ani de zile a fost redactor la revista literară Luceafărul și a publicat cronică de carte, eseuri, a scris romane și cărți de scurte povestiri. preocupările sale de literatură universală erau cunoscute, el a intreprins calatorii inițiatice în India și a participat la workshopul lui Paul Engle de la Iowa incă din anii 70. ( in imaginea de jos)

8.E 3 octombrie 2019. Mă întorc un pic în TVR chiar dacă doar pentru o emisiune în studioul TVRi, întâlniri cu foști colegi, vorbe despre ce se petrece la ICR Tel Aviv. Un fel de amestec de nostalgii.

Rememorare și actualitate. Mesagerii arhitecturii românești în Israel și Expoziția ”7 Pionieri Evrei ai Arhitecturii Moderne din România” – articol de Cleopatra Lorințiu

Pe domnul Jean Guyot l-am întâlnit în 2003la Paris graţie lui Franck Bianchieri(1961-2012) şi a think tank-ului ale cărui reuniuni le frecventam cu regularitate şi pasiune.Le port recunoştinţă şi astăzi pentru tot ce am aflat şi înţeles atunci. Jean Guyot fusese chemat de Robert Schumann la ministerul de finanţe în 1946.In 1954, avea să devină mâna dreaptă a lui Jean Monet, la Luxemburg , unde dirija divizia de Finanţe a CECA Communauté européenne du charbon et de l’acier (CECA).Domnul Guyot (1921-2006) era o inteligenţă scăpărătoare, degaja o căldură,un umanism, o capacitate de te face să te simţi bine, relaxt în preajma istoriei ,care m-au cucerit pe dată.Imi amintesc cum am vorbit atunci fără reţinere şi fără complex despre felul în care ţările trec de la socialism la capitalism, model economic şi social foarte puţin anticipat de analişti.Fusese nu doar omul de lângă Jean Monet ci şi deţinătorul unui fond uriaş de amintiri, de referinţe, despre cum a început punerea în practică a ideii europene.Inalt funcţionar, bancher, mecena si filantrop…Credeţi oare că pe rănile încă deschise ale războiului, alianţa economică franco-germană a fost uşor de pornit ?Când urmăresc astăzi evoluţiile liderilor europeni de azi într-o UE gata făcută , ei bine nu mă pot împiedica să îmi amintesc cina aceea pariziană cu Jean Guyot şi tot ce am aflat atunci.

 

 

Domnul Alexandru Arşinel, un monstru sacru al scenei, un mare actor de film şi teatru, identificat pentru mulţi cu ideea de revistă, talent uriaş şi energie artistică inegalabilă, un om cald şi cu minte sprinţară, cu suflet mare. La Icr Tel Aviv ne-a povestit cu atâta naturaleţe despre viaţa şi cariera sa, despre Teatrul de revistă Constantin Tănase, despre povestea lui şi marele predecesor Constantin Tănase.Despre prieteni, despre colegii trecuţi în amintire, despre cei noi care vin din urmă şi care promit mult. A fost o lecţie de viaţă pe care noi am ascultat-o fermecaţi, o lecţie gravă şi subtilă întreruptă din fericire de hotote nestăvilite de râs. Că aşa e viaţa. 

 

De la Nică a lui Ştefan a Petrei la Alexandru al lui Arşinel

(un dialog cu Cleopatra Lorinţiu, director adjunct ICR Tel Aviv)

Reporter :Ştiu că în cronicile dvs. aţi urmărit ani de zile carierele şi prestaţiile multor actori de teatru şi de film, regizori, scenografi sau scenarişti, din vremea anilor optzeci, de la portretele pe care le semnaţi pe vremuri în reviste, în Cinema, Luceafărul, Contemporanul sau SLAST. Dar despre teatrul de revistă, despre divertisment nu cred că aţi scris. Nu mică a fost surprinderea mea să vă regăsesc animând cu farmec şi dezinvoltură o întîlnire dedicată…revistei, şi mai ales la Tel Aviv. Cum s-a întâmplat asta ?

Cleopatra Lorinţiu: E adevărat că mă gândesc cu nostalgie la sutele de cronici şi portrete de actori, regizori, oameni ai spectacolului pe care le-am scris vreme de ani buni. Poate că scriam atunci mai mult despre începători, despre debutanţi, despre genurile mai dificile tocmai ca un fel criticăde întâmpinare iar revista …oricum avea succes şi public din belşug , nu mai avea nevoie de vorbele mele ?Oricum, în această toamnă Tetarul Constantin Tănase, a făcut un Turneu în Israel şi iată că , în marja acestui turneu am izbutit şi noi să facem o întîâlnire cu publicul tradiţional al Institutului Cultural Român de la Tel Aviv.

Şi faptul că ei le-au vorbit şi povestit s-a transformat într-o breţă de nostalgie şideaducere aminte ăn care am avut prilejul să ăi provoc pe cei trei , să” le dau chibrituri “ cum zicea cineva odată, să îi plasez pe drumul confesiunilor.

Rep : Am observat de altfel că aţi profitat şi pentrua face un portret al lui ConstantinTănase.

100. 50. Pebtru că e bine şi e de datorianoastră să vorbim mereu despre înaintaşi,despre precursorii cei curajoşi,.Iar Tănase a fost un gigant,o inteligenţă artistică de excepţie debordantă, dublată de un simţ al comunicării deosebit, dar şi de un simţ als ocialului. De gura lui şi de spunerile luise temeau şi cei puternici şi cei care ne ocupau pe vremea aceea. Un amănunt mi-a atras atenţia : debutul adolescentului Constantin Tănase s-afăcut într-o trupă de teatru de limba idiş a lui Mordechai Segalescu .De altminteri dacă vorbimdespre Israel, să nu uităm că mulţi din umoriştii noştri aveau rădăcini evreieşti, de la textierii de mare succes precum Aurel Storin (care era de altfel şi poet, şi secretarul literar al teatrului o jumătate de veac ), la celebrul Mircea Crişan.Evreii au trăit de-a lungul istoriei atâtea tragedii, aşa încât au putut supravieţui doar cultivând specialul lor simţ al umorului.Umorul ca armă de autoapărare ,ca semn al inteligenţei ascuţite.

Rep. Aşadar turneul Teatrului”Constantin Tănase” a fost organizat de altcineva şi dvs . doar aţi sesizat o oportunitate şi i-aţi avut drept invitaţi în întîlnirea din sediul ICR Tel Aviv, sub eticheta “Cafeneaua românească” .

100. 50. Aşa este . S-au pus de acord impresara spectacolelor din turneul israelian,Liane Herman, apoi directoarea săptămînalului”Jurnalului săptămânii “, care a suţinut turneul, Doina Meiseles; s-au coordonat de asemenei doamna Oana Gerogescu care se ocupă de PR la Teatru şi referenta noastră Ana Maria Mărgineanu şi uite aşa am avut eu şansa să stau de vorbă două ceasuri cu Alexandru Arşinel, desigur şi cu Vasile Muraru şi Gabriel Dorobanţu care au avut amabilitatea să fie prezenţi la întâlnirea noastră, iar publicul să îi bombardeze cu întrebări şi cu amintiri nostalgice .

Rep. Am aflat cu multă surpindere că vă simţiţi legatăde locul de naştere al lui Alexandru Arşinel ! Aţi mărturisit-o chiar în timpul întîlnirii, de fapt a spus-o maestru Arşinel însuşi .De altminteri s-a văzut cum s-a instaurat o adevărată chimie între dvs şi invitaţi. Totul era foarte natural, cuceritor de natural aş zice.

C.L. Mare mi-a fost bucuria întîlnirii cu Alexandru Arşinel. Mama mea,Dumnezeu săoodihnească, Eleonora Leonte, era din Probota comuna Dolhasca , iar bunicii mei se ştiau bine cu familia domnului Arşinel. Aşa că ne-am lansat în amintiri moldoveneşti de mare tandereţe, evocând nume, oameni şi locuri, obiceiuri. Cartea amintirilor lui Alexandru Arşinel , consemnată din dialogurile pe care le-a purtat cu inspirata Maria Capelos şi care se numeşte “Alexandru Arşinel de la Dolhasca pe…Calea Victoriei” este excepţională. Atâta farmec, nostalgie şi fineţe a observaţiei , sincer de puţine ori am văzut prin cărţi autobiografice. Este cartea unei lumi, a unei atmosfere, ea începe cu anii grei din vremea războiului şi din anii refugiului din calea armatelor,şi ajunge pînă la gloria scenei, la minunăţia prieteniilor artistice, pînă la relaţia cu publicul şi secretele de dincolo de cortină. E foarte bine scrisă şi ţesută, evident prin famecul de povestitor al lui Arşinel, care la fel cum humuleşteanul de geniu, are arta molcomă a povestirii şi a observaţiei în sânge dar şi capacitatea Mariei Capelos de a selecta şi pune în pagină, fără nici o forţare, fără artificii inutile.

Sincer, e o carte care se citeşte iute,iute, cu bucurie şi cu o lacrimă în colţul ochiului.

Rep. Se pare că publicul nu doar că a fost receptiv şi încântat de întâlnire dar parcă se bucura de faptul că se face cumva dreptate genului, revistei. Gen cultural unanim recunoscut dar de foarte multe ori lăsat la o parte când vine vorba despre cultură dintr-un anume snobism.

100. 50. Ştiu ce vreţi să spuneţi! Am accentuat şi eu în întâlnirea respectivă. Emai uşor să îi faci pe oameni să plângă decât să râdă. Mă refer de fapt la inteligenţa pe care o preupune un umor de calitate şi care de foarte multe ori este unul social, pune degetul pe rană şi poate să acţioneze ca un sanitar al scoietăţii.Dacă Tănase avea curajul să înfrunte metehnele ocupantului sovietic, apoi în anii maximei cenzuri dinainte de 89 la Grădina Boema abundau aluziile şi “şopârlele”, revista nu se opreşte acum şi merge înainte pişcând acolo unde trebuie, ironizând, floretă fină care poate să şfichiuiască metehnele societăţii. Ea nu e comodă , nu se lasă , cupletele ştiu să “atingă” de minune. Deopotrivă actorul Vasile Muraru care este o prezenţă excepţională, un mare actor, un om de scenă extraordinar şi sinceritatea amintirilor veşnicului romantic din gara noastră mică (cum îmi place să spun! ) al muzicii noastre uşoare , Gabriel Dorobanţu au făcut din întâlnirea noastră dintr-o amiază de vineri la ICR Tel Aviv, un fel de clipă memorabilă de notat în jurnalul fiecăruia. Cred că numai căldura şi sinceritatea pot cuceri cu adevărat publicul. La trecerea prin Israel, redutabila echipă a Teatrului Constratin Tănase a lăsat o bucurie în multe suflete.

 

9  noiembrie 2018 A fost atât de densă și de acaparatoare dezbaterea de aseară pe marginea cărții acad.prof.dr.Carol Iancu, ” Miturile fondatoare ale antisemitismului ,din antichitate până în zilele noastre ”( traducere în limba română de Țicu Goldstein, editura Hasefer2018) în prezența autorului și a prof. dr. Andrei Marga! cel care semnează prefața acestei ediții.O seară efectiv de excepție, Icr Tel Aviv, cu atîtea idei care s-au confruntat, cu atâta erudiție și cu atâta interes față de subiect și față de o lucrare de sinteză de mare valoare.O întâlnire cu doi savanți, un prilej de încredere în capacitatea noastră de regenerare, supraviețuire culturală, un moment din acelea în care mințile lor strălucite parcă ne dau aripi și nouă și ne împing să gândim, să citim, să fim.

După concertul lui Sergiu Cioiu de la Ashdod, cu sute de oameni în Sala Madnas Diuna(graţie sprijinului d-lui Yoshua Sontag si al doamnei Bertha), sunt sub efectul farmecului unic al acestui artist : cântecele lui, de la nostalgia din Vântule, Glasul tău,Poarta sărutului, la cele mai noi şi mai pline de surpriză :muzică şi vers, melancolie şi filozofie, tulburare şi încântare,
http://zamanromania.ro/repere-romanesti-sergiu-cioiu-arta-…/
toate împreună şi încă ceva în plus.Despre Turneul lui Sergiu Cioiu în Israel ( acompaniat de Cătălin Ene şi Vlad Creţu) organizat de ICR drept cadou oferit celor trăitori în Israel şi care mai simt româneşte, se va vorbi mult. Dar cel mai bine ar fi să îl ascultaţi pe Sergiu Cioiu în forma uluitoare în care e acum; am cântat alături de el, am bătut din palme, am râs şi am plâns un ceas jumate , ne-am întors în adolescenţă, în poezia lui Marin Sorescu,Romulus Vulpescu,în compoziţiile lui Al.Mandy, şi am vărsat o lacrimă. Ce aş putea să-i spun decât :” Îţi mulţumesc. „Există artiști mitici, artiști care reușesc să evoce prin vocea lor o nostalgie, un moment artistic anume.Artiști a căror muzică nu se estompează niciodată. Sergiu Cioiu face parte dintre ei. Așa cum Jacques Brel sau Georges Brassens sau Jean Ferrat reușesc să semnifice o epocă și să sensibilizeze atâtea generații, românul Sergiu Cioiu, emigrat în Canada din 1970, se întoarce acum către România. Cu vechile cântece care ne evocă nostalgiile tinerților și cu noile cîntece, unele din ele scrise de el însuși pe versurile unor mari poeți români.

Interpret fetiș pentru marele compozitor Alexandru Mandy, Sergiu Cioiu și-a asociat vocea, prezența scenică excepțională ( este actor ca formație) cu melodiile lui Mandy ( Noapte sau zi, Glasul tău, Și totuși, Poarta sărutului, Vîntule, Îți mulțumesc). Sunt cântece pe care generații întregi le-au fredonat, le-au știut pe de rost versurile și asta nu e puțin lucru.Interesantă este ”actualitatea” lui Sergiu Cioiu, căci astăzi el vine cu melodii noi, în registre diferite, unele din ele cu turnură de jazz, pe versuri ale unor poeți despre care un public tânăr știe prea puțin, precum Miron Radu Paraschivescu și Romulus Vulpescu. Așadar Sergiu Cioiu reușeșete să facă și un act de educație literară, poeticească, așa cum făcea de fapt și mai demult căci el a cântat pe versuri de Marin Sorescu sau Nichita Stănescu. Iată-l acum într-un turneu organizat de ICRîn Israel (prin Direcția generală Programe prin Reprezentanțe și în Comunități Istorice) și pus în pagină, adică…în scenă, cu sprijinul Reprezentanței ICR Tel Aviv .

„Turneul artistului Sergiu Cioiu în Israel ( 9-13 octombrie 2018, Ashdod, Tel Aviv, Haifa ) oferit de Institutul Cultural Român celor care trăiesc în Israel şi simt româneşte, în anul Aniversării Centenarului României şi al celebrării a 70 de ani de relaţii diplomatice neîntrerupte între România şi Israel, este deopotrivă şi o formă de omagiere a interpretului, pe care unii îl numesc o „legendă vie”, trăitor printre noi, revenit după ani mulţi petrecuţi în Canada, către publicul românesc. Această tandră reîntoarcere s-a petrecut sub imboldul Mariei Mitrache Bokor (fosta balerină prim solistă a Teatrului de Operetă Ion Dacian)care şi-a asumat o formă de „prietenesc impresariat „.

Artistul cu care avem realmente şansa să ne întâlnim, şi sinceră să fiu eu personal consider că este o şansă pentru noi, este un artist complex. El ne readuce deopotrivă nostalgia unei perioade din muzica românească dar şi conexiunea cu clipa actuală, căci totul face parte dintre-un flux continuu de emoţie, muzică şi poezie.

Actor prin formaţie, el însuşi autor, compozitor, originală făptură lirică, Sergiu Cioiu şi-a început cariera interpretând cântece de neuitat scrise de Alexandru Mandy, figură proeminentă a componisticii româneşti, compozitor atât de iubit şi preţuit de israelienii cu rădăcini româneşti. Sergiu Cioiu este şi un artist al prieteniei, un foarte bun comunicator, cu alte cuvinte un artist complet, mitic aş zice,cu un evantai artistic divers şi care, prin urmare poate să atragă un public divers. Sigur, înainte de toate, sunt printre dumneavoastră nostalgicii, cei care îşi amintesc tânărul imberb al anilor şaizeci, cel ce cânta „Vântule, vânt nebun”.

Era o muzică atipică pentru acea vreme, o muzică ce rupea tiparele, obişnuinţele, îndrăzneaţă şi de neuitat.

După revenirea sa în România prin discuri, în săli de teatru şi de concerte şi prin excelenta carte scrisă în dialog cu Puşa Roth :” Nu ştim aproape nimic”, artistul şi- a diversificat publicul aş zice, păstrând tonul neobişnuitului, al ludicului inspirat de poeme ale lui Romulus Vulpescu, Marin Sorescu sau Miron Radu Paraschivescu.

Aşadar, meşter mare al surprinzătorului, poetic şi ludic, gânditor şi antrenant, paradoxalul Sergiu Cioiu revine cu bucurie în Israel după mai bine de 45 de ani. Eu vă asigur că sub distinsele haine de gală , artistul poartă cu siguranţă… tricoul de adolescent rebel”.

Fragment din prezentările făcute de Cleopatra Lorinţiu, director adjunct- Institutul Cultural Român- Tel Aviv la spectacolele susţinute de Sergiu Cioiu, acompaniat de chitaristul Vlad Creţu şi pianistul Cătălin Ene , în Israel 9-13 octombrie 2018